Viaţa Sfântului Cuvios Antonie de la Iezerul-Vâlcea
Acest fericit părinte Antonie era de neam român şi a trăit pe vremea
binecredinciosului voievod Matei Basarab şi a voievodului martir
Sfântul Constantin Brîncoveanu. A crescut în dreapta credinţă mergând de
mic la Sfânta Biserică, unde îşi găsea desfătarea sufletească.
Înaintând cu vârsta a ajuns preot, spre slava lui Dumnezeu şi bucuria
duhovnicească a părinţilor săi.
Lăsând desfătarea lumii acesteia, a îmbrăţişat viaţa monahicească
în prea frumoasă pustie de la Schitul Iezeru, în ţinutul Vâlcii. Aici
Cuviosul Antonie s-a arătat dintru început foarte sârguincios la toată
osteneala şi asprimea vieţii mănăstireşti. Atât de mare era nevoinţa sa,
încât celorlalţi vieţuitori din chinovie li se părea că fericitul
Antonie ar fi în trup duhovnicesc.
Dorind să sporească nevoinţele sale, cu blagoslovenia egumenului
mănăstirii a mers la episcopul locului, Ilarion, să-i ceară
binecuvântarea să plece în Muntele Athos. Episcopul cunoscându-l că este
monah îmbunătăţit şi poate fi multora de folos aici, a stăruit ca el să
rămână în ţară. Deci, întorcându-se Cuviosul la Schitul Iezeru şi
văzând că Biserica se ruinează, s-a umplut de râvnă şi, cu ajutorul lui
Dumnezeu, al episcopului Ilarion şi cu agoniseala lui a reînnoit sfântul
locaş.
După multe nevoinţe, Cuviosul Antonie s-a aprins de dorul
pustniciei, pentru care fapt, cu binecuvântarea egumenului său a ieşit
din schit şi cercetând mai îndeaproape pustia, a găsit o peşteră mică
într-o stâncă. Acolo, singur a săpat o bisericuţă în care s-a rugat
neîncetat ziua şi noaptea. Urâtorul de oameni, diavolul însă, i-a adus
multe ispite şi supărări, dar pe toate le-a biruit cu darul lui
Dumnezeu, cu rugăciunea şi neîncetata lucrare. Cine poate să spună
privegherile Cuviosului de toată noaptea, postirile şi plecăciunile
genunchilor săi?
Cuviosul Antonie era mic de stat şi gârbov de bătrâneţe, barbă
deasă, scurtă şi destul de albă, vesel la căutătură, obrazul frumos,
puţin iute din fire şi lesne iertător. Îmbrăcămintea sa era simplă şi
numai cele de trebuinţă purta.
Pentru înfrânarea trupului purta un brâu din lanţuri de fier
împrejurul său, iar hrana sao lua abia la al nouălea ceas şi atunci
numai pâine uscată şi apă, dar acelea cu măsură. Vin şi băutură
ameţitoare nu a gustat niciodată. Pe pat nu dormea, ci numai pentru
osteneală stătea rezemat de nişte pietre. Lacrimile nu-i lipseau din
ochi niciodată la rugăciune.
Cu harul lui Dumnezeu, Cuviosul cunoscând că trecerea din lumea
aceasta îi este aproape, a chemat pe ucenicul său Nicolae, cu patruzeci
de zile mai înainte şi i-a spus în taină: "Sîrşitul mi s-a apropiat.
După ieşirea sufletului, să te nevoieşti să pui trupul meu în gropniţa
pe care eu am săpat-o aici în piatră".
După patruzeci de zile, îmbolnăvindu-se Cuviosul, vorbind în pace cuvinte de învăţătură pentru suflet, a adormit în Domnul.
• Pomenirea Sfântului Amfilohie, Episcopul Iconiei
Sfîntul Amfilohie a fost concetăţeanul şi
prietenul Sfîntului Vasile cel Mare, precum şi al altor sfinţi mari din
veacul al patrulea. El a părăsit zgomotul
vieţii celei lumeşti de foarte tînăr şi s-a retras într-o peşteră unde
s-a nevoit ca sihastru vreme de patruzeci de ani. S-a întîmplat
apoi ca scaunul episcopal de la Iconium să rămînă vacant, iar Amfilohie a
fost acela care în chip minunat a fost ales şi înălţat Episcop în
Iconium. El a fost păstor minunat de suflete şi apărător al purităţii ortodoxiei.
El a fost unul dintre Sfinţii Părinţi de la Sinodul al Doilea Ecumenic,
care a avut loc la anul 381. El a luptat cu râvnă de foc împotriva
necuratului Macedonie, împotriva arienilor şi a eunomienilor. El
personal i-a cerut cu lacrimi împăratului Theodosie cel Mare să îi
izgonească pe arieni din toate cetăţie imperiului, însă împăratul nu 1-a
ascultat. Cîteva zile mai tîrziu, Sfîntul Amfilohie a venit din nou
înaintea împăratului. Fiind introdus în sala de primire, Sfîntul
Amfilohie a mers către împăratul care şedea pe tron, avînd alăturea de
el pe fiul lui, Arcadie, pe care îl cooptase la guvernare. Sfîntul
1-a salutat pe împăratul după cuviinţă, dar nu şi pe fiul împăratului,
faţă de care s-a purtat ca şi cînd Arcadie ar fi fost absent. Faptul acesta 1-a mîniat atît de tare pe împărat, încît el a poruncit ca Sfîntul Episcop Amfilohie să fie definitiv expulzat de la curte. Atunci a zis Sfîntul către împărat: „Vezi,
o, împărate, cum nu poţi suferi cîtuşi de puţin lipsa de respect faţă
de fiul tău? Aşa şi Domnul Dumnezeu Tatăl nu tolerează cîtuşi de puţin
lipsa de respect faţă de Fiul Lui, şi Se îngreţoşează de necurăţia
acelora care îl hulesc pre El, şi se mînie împotriva tuturor acelora
care se fac părtaşi acestei necurate erezii [ariene]”. Auzind
aceste cuvinte, împăratul a înţeles de ce Sfîntul nu a dat cinstea
cuvenită fiului lui, Arcadie, şi s-a minunat de înţelepciunea şi
îndrăzneala lui. Între multe cărţi scrise de Sfîntul Amfilohie se află
un număr important de lucrări dedicate credinţei. Sfîntul Amfilohie s-a
săvîrşit cu pace, fiind la bătrîneţi adînci. El s-a strămutat la
locaşurile cereşti cele gătite lui la anul 395.
• Pomenirea Sfântului Grigorie, Episcopul acragantenilor [al cetăţii Agrigentum]
El s-a născut în cetatea Agrigentum din
Sicilia, în care avea să fie mai tîrziu episcop, din părinţi foarte
evlavioşi, pe nume Hariton şi Theodota. Viaţa întreagă a Sfîntului Grigorie a fost plină de mari şi minunate minuni dumnezeieşti.
El în chip minunat a ajuns la Ierusalim; în chip minunat a fost ales
episcop; şi în chip minunat a fost izbăvit de clevetiri drăceşti. El
însuşi a fost mare făcător de minuni, căci a trăit ca un plăcut al lui
Dumnezeu, ca un mare părinte duhovnicesc şi ca un mare nevoitor.
El a fost unul dintre Sfinţii Părinţi de la Sinodul al Cincilea Ecumenic
de la Constantinopol, din anul 553. După multe şi mari încercări el s-a
săvîrşit cu pace către Domnul, către sfirşitul veacului al şaselea sau
începutul veacului al şaptelea.
• Pomenirea Sfântului Alexandru Nevsky
El a fost fiul cneazului Yaroslav. Din copilărie inima lui a fost îndreptată către Dumnezeu.
El i-a biruit pe suedezi la rîul Neva, în bătălia din 15 iulie 1240, şi
de atunci a fost numit „Nevsky” [„de la Neva”]. Atunci s-au arătat
Sfinţii Boris şi Gleb unuia dintre comandanţii lui Alexandru, care erau
şi rudenii cu el, şi au făgăduit ajutorul lor marelui cneaz. Odată,
aflîndu-se în mijlocul tătarilor Hoardei de Aur, el a refuzat să se
închine idolilor lor şi să treacă prin foc. Datorită marii lui înţelepciuni, a formidabilei lui forţe fizice şi a marii lui frumuseţi, pînă şi Hanul Tătar îl respecta.
Alexandru Nevsky a zidit multe biserici şi a lucrat nenumărate fapte de
milostenie. Întru această zi, 23 noiembrie, se prăznuieşte mutarea
sfintelor lui moaşte în cetatea Vladimir.
• Pomenirea Sfântului Mitrofan, Episcopul Voronejului
Sfântul Mitrofan a fost un mare ierarh rus, un mare nevoitor şi un mare patriot.
El a fost mai întîi prietenul, apoi necruţătorul critic al Ţarului
Petru cel Mare. El s-a săvîrşit către Domnul în douăzeci şi trei de zile
ale lunii noiembrie din anul 1703. Sfintele lui moaşte s-au descoperit a
fi făcătoare de minuni la anul 1832.
Sinaxar 23 Noiembrie
În această lună în ziua a douăzeci şi treia, pomenirea celui între sfinţi Părintelui nostru Amfilohie, episcopul Iconiei.
Acest sfânt, după ce a trecut fiecare treaptă bisericească şi a
strălucit cu nevoinţă şi dumnezeiască cunoştinţă, a fost hirotonit
episcop al Iconiei, cu voinţa lui Dumnezeu şi alegerea a tot poporul,
în vremea împăraţilor Valentinian şi Valent, ajungând încă şi până în
vremea marelui Teodosie şi a fiilor lui, în anii 374, învăţător
făcându-se al dreptei credinţe şi cu vitejie stând pururea pomenitul
împotriva eresurilor lui Arie şi ale lui Macedonie şi ale lui Eunomie,
din care pricină, multe prigoniri şi necazuri a răbdat de la cei
necredincioşi. Acesta s-a arătat împreună-nevoitor al părinţilor celor
150 ce s-au adunat la Sfântul şi a toată lumea la doilea Sinod
împotriva lui Macedonie Pnevmatomahul (adică luptătorul împotriva
Sfântului Duh), fiind unul dintre ei, în anii 381. Iar după ce marele Teodosie a dat stăpânirea părţilor apusului Europei lui Valentinian cel tânăr şi a biruit pe tiranul Maxim, s-a întors la Constantinopol. Atunci marele Amfilohie, intrând la împăratul, l-a rugat să alunge pe arieni. Şi fiindcă împăratul nu voia aceasta, a aflat acest minunat părinte o măiestrie prin care a putut să înduplece pe împărat.
Căci mergând la împărat, a salutat pe Teodosie ca pe un împărat, iar pe Arcadie, fiul lui, care atunci fusese uns nou împărat, l-a salutat în chip prea înjositor. Deci mâniindu-se pentru aceasta Teodosie, a socotit necinstea fiului său arătată necinste adusă lui. Atunci sfântul preaînţelepţeşte a arătat lucrul, zicând: "Vezi, o împărate, cum nu suferi necinstirea fiului tău şi te mânii? Aşa să crezi că şi Dumnezeu şi Tatăl, asemenea Se întoarce şi urăşte pe aceia care hulesc pe Fiul Său şi zic că Acesta este mai prejos decât Tatăl". Atunci socotind lucrul împăratul, îndată a scris lege ca să fie izgoniţi ereticii departe de la cei drept-credincioşi. Iar pururea pomenitul acesta Amfilohie mulţi ani a păstorit turma lui Hristos şi a alcătuit învăţături drept-credincioase; şi ajungând la adânci bătrâneţi, s-a odihnit în pace.
Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţii Părintelui nostru Grigorie, episcopul Bisericii acragantenilor.
Acesta a fost pe vremea împăratului Iustinian al doilea, care
şi Rinotmit se chema, în anii 685. Se trăgea din cetatea Acraganta care
se afla în ostrovul Siciliei, fiind fiu din părinţi care se numeau
Hariton şi Teodota, oameni evlavioşi şi împodobiţi cu toate faptele
bune şi care trăiau cu îndestulare. Deci, când era sfântul de opt ani, a
fost dat de părinţii săi să înveţe Sfintele Scripturi. Şi atât de
silitor şi nelenevitor s-a arătat la acestea, încât pe toţi i-a făcut a
se minuna. Când a ajuns la optsprezece ani, a fost pecetluit cleric,
adică făcut anagnost de către Sfântul Potamion, căci era îndemânatic la
citire pentru buna glăsuire ce avea. Iar într-o noapte, în vremea când
dormea sfântul acesta înaintea patului arhidiaconului Damian, a auzit
glasul dumnezeiescului înger, de trei ori chemându-l pe el, ca şi pe
proorocul Samuel şi zicându-i: "Grigorie, s-a auzit rugăciunea ta. Deci
grăbeşte şi mergi". Iar sfântul, fără a întârzia, a ieşit şi a mers la
Cartagena, care acum se numeşte Tunis. Şi aflând acolo pe Marco
monahul purtătorul de Duh, care a fost trimis de Dumnezeu către el, a
rămas lângă dânsul patru ani, iar de acolo a mers împreună cu acelaşi
Marco la Antiohia. Apoi fiind îndemnat prin oarecare dumnezeiască
descoperire, a mers la Ierusalim şi acolo a fost făcut diacon de către
Macarie, episcopul Ierusalimului. După aceea, de acolo s-a dus la
Constantinopol şi s-a arătat lui Gheorghe, cel ce era atunci patriarh.
Şi fiindcă atunci se adunase acolo sinod împotriva monoteliţilor,
Serghie, Pir şi Pavel, s-a luptat cu dânşii Sfântul Grigorie şi atât de
mult a mustrat nebunia lor, încât vestea despre el a ajuns până la
urechile împăratului. De la Constantinopol s-a întors la Roma şi acolo a
fost hirotonit episcop al patriei sale, cetatea Acragantiei, unde a
strălucit foarte, săvârşind minuni şi împodobind-o cu vrednicia
arhieriei. Pentru aceasta Savin şi Crischentie şi cu prietenii lor,
pizmuind pe sfântul, nenumărate ispite au ridicat asupra lui şi,
vinovaţii plăsmuind împotriva lui, l-au prihănit pe el la papa al
Romei, care, înşelat de cuvintele lor mincinoase, a închis pe sfântul
în temniţă doi ani şi jumătate. Apoi după porunca împăratului, a scos pe sfântul din temniţă, pentru ca să se judece cu cei ce-l bârfiseră. Atunci a făcut sfântul aceste minunate semne cu lemnele şi cărbunii, Dumnezeu mărind pe sluga sa: căci fetele necuraţilor şi necuvioşilor acelora bârfitori ai sfântului s-au acoperit cu negreaţă întunecată, şi s-au înnegrit, încât şi până astăzi feţele celor din neamul bârfitorilor acelora au rămas înnegrite. Iar tânăra care fusese amăgită de aceia (şi a năpăstuit pe sfântul), după ce a fost chinuită de un duh necurat, la urmă a fost vindecată de către sfântul înaintea poporului. Iar sfântul s-a întors iarăşi la patria şi eparhia sa cu mare cuviinţă, făcând semne şi minuni mai mari decât cele dintâi. Deci aşa vieţuind dumnezeiescul părinte şi ajungând la adânci bătrâneţi, s-a mutat către Domnul.
Sfântul Sisinie, episcop de Cizic, a fost unul din cei 318 Părinţi de la Primul Sinod Ecumenic şi a trăit pe vremea împăratului Diocleţian (284-305) şi a guvernatorului Alexandru, având patrie cetatea Cizicului. Deci, fiind pârât la Alexandru că este creştin, a fost legat de cai sirepi care erau siliţi să alerge; apoi a fost bătut cu cruzime şi a primit oţet iute pe nas şi alte chinuri suferiră şi minuni săvârşind, a fost aruncat la închisoare. Iar la Soborul întâi cel a toată lumea adunat împotriva lui Arie, fiind de faţă, Sfântul Sisinie a sugrumat pe Arie cu vinele dreptelor sale dogme, propovăduind pe Fiul de o fiinţă cu Tatăl şi aşa, bine şi cu plăcere de Dumnezeu vieţuind, s-a mutat către Domnul.
Tot întru această zi,
pomenirea Prea Cuviosului Părintelui nostru Antonie, care s-a nevoit în
Schitul Iezeru din ţinuturile Vâlcii.
Acest fericit părinte Antonie era de neam român şi a trăit pe
vremea binecredinciosului voievod Matei Basarab şi a voievodului martir
Sfântul Constantin Brâncoveanu. A crescut în dreapta credinţă mergând
de mic la Sfânta Biserică, unde îşi găsea desfătarea sufletească.
Înaintând cu vârsta, a ajuns preot, spre slava lui Dumnezeu şi bucuria
duhovnicească a părinţilor săi. Lăsând desfătarea lumii acesteia, a îmbrăţişat viaţa monahicească în prea frumoasa pustie de la Schitul Iezeru, în ţinutul Vâlcii.
Aici, Cuviosul Antonie s-a arătat dintru început foarte sârguincios la toată osteneala şi asprimea vieţii mănăstireşti. Atât de mare era nevoinţa sa, încât celorlalţi vieţuitori din chinovie li se părea că fericitul Antonie ar fi în trup duhovnicesc.
Dorind să sporească nevoinţele sale, cu blagoslovenia egumenului mănăstirii a mers la episcopul locului, Ilarion, să-i ceară binecuvântarea să plece în sfântul munte Athos. Episcopul cunoscându-l că este monah îmbunătăţit şi poate fi de folos multora, aici, a stăruit ca el să rămână în ţară. Deci, întorcându-se Cuviosul la Schitul Iezeru şi văzând că Biserica se ruinează, s-a umplut de râvnă şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, al episcopului Ilarion şi cu agoniseala lui a reînnoit sfântul locaş.
După multe nevoinţe, Cuviosul Antonie s-a aprins de dorul pustniciei, pentru care fapt, cu binecuvântarea egumenului său a ieşit din schit şi cercetând mai îndeaproape pustia, a găsit o peşteră mică într-o stâncă. Acolo, singur a săpat o bisericuţă în care s-a rugat neîncetat ziua şi noaptea. Urâtorul de oameni, diavolul însă, i-a adus multe ispite şi supărări, dar pe toate le-a biruit cu darul lui Dumnezeu, cu rugăciunea şi neîncetata lucrare. Cine poate să spună privegherile Cuviosului de toată noaptea, privegherile şi plecăciunile genunchilor săi?
Cuviosul Antonie era mic de stat şi gârbov de bătrâneţe, părul capului era scurt, barba deasă, scurtă şi destul de albă, vesel la căutătură, obrazul frumos, puţin iute din fire şi lesne iertător. Îmbrăcămintea să era simplă şi numai cele de trebuinţă purta.
Pentru înfrânarea trupului purta un brâu din lanţuri de fier împrejurul său, iar hrana sa o lua abia la al nouălea ceas şi atunci numai pâine uscată şi apă dar şi acelea cu măsură. Vin şi băutură ameţitoare nu a gustat niciodată. Pe pat nu dormea, ci numai sta, pentru osteneală, rezemat de nişte pietre. Lacrimile nu-i lipseau din ochi tot timpul la rugăciune.
Cu harul lui Dumnezeu, Cuviosul cunoscând că trecerea din lumea aceasta îi este aproape, a chemat pe ucenicul său Nicolae, cu patruzeci de zile mai înainte şi i-a spus în taină: "Sfârşitul mi s-a apropiat. După ieşirea sufletului, să te nevoieşti să pui trupul meu în gropniţa pe care eu am săpat-o aici în piatră".
După patruzeci de zile, îmbolnăvindu-se Cuviosul, vorbind în pace cuvinte de învăţătură pentru suflet, a adormit în Domnul.
Povestire despre vedenia oarecărui Ioan, foarte de folos
Fost-a un om pe vremea împăratului Constantin cel Mare, cu
numele Ioan, care era cunoscut împăratului prin meşteşugul său. Acesta,
având viaţă înrăutaţită, nu a gândit niciodată la gheenă. Iar Domnul,
Cel ce pe toate le iconomiseşte spre folos, a orânduit îndreptarea lui
prin vedenie. Căci acesta a văzut o dată în vis că a adus împăratului
Constantin un lucru din meşteşugul său şi că pentru aceasta, vorbea
împăratului cu îndrăzneală şi se bucurau împreună. După aceasta a văzut
pe împăratul că scoate o sabie goală şi, strângându-i părul la un loc,
se grăbea să-i taie capul fără milă; iar Ioan plecă gâtul său,
socotind că glumeşte cu împăratul. Însă în vreme ce făcea aceasta, a
auzit pe împăratul care cu groază îi zice: "Când sabia va atinge părul
tău, atunci gâtul tău se va umple de sângele tău". Deci i s-a părut lui
că i s-a tăiat gâtul, şi când sabia a venit spre piept, nedumerindu-se
şi temându-se, Ioan căuta ajutor de la cineva; şi de frică şi de
groaza acelei lupte s-a trezit, şi venindu-şi în fire, sta cu totul
spăimântat. Deci, făcându-şi semnul crucii peste trupul lui, zicea:
"Mulţumescu-ţi ţie, visule, că această luptă grozavă mi-ai arătat-o
numai ca nălucire, nu şi ca faptă". Şi aşa a rămas iarăşi nepocăit şi
neîndreptat. Iar după câtva trecere de vreme, a căzut la grea boală şi chema ajutorul lui Dumnezeu. Atunci a văzut iarăşi, dar nu în vis, ci în uimire fiind, că sta de faţă la un divan judecătoresc. Vedea încă şi un înfricoşător împărat şezând pe scaun şi îmbrăcat cu podoabă împărătească şi arhierească şi de-a dreapta şi de-a stânga lui, şedeau oarecare bărbaţi, cu sfinţită cuviinţă şi cucernicie, iar el sta dedesubtul acelora; de-a dreapta împăratului, şedeau oarecare fameni tineri şi frumoşi, iar de-a stânga lui, şedea unul mai smerit şi mai primitor. Iar în partea din spatele împăratului, era o prăpastie foarte întunecată şi adâncă, care numai la vedere pricinuia frică nespusă şi durere mare. Deci, în vreme ce el sta cu frică şi cu cutremur, i-a zis lui împăratul cel ce şedea: "O, tinere, oare ştii cine sunt Eu?" Iar Ioan i-a răspuns: "Ştiu, Stăpâne, că Tu eşti Cel ce Te-ai întrupat, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, precum dumnezeieştile noastre Scripturi glăsuiesc". Iar împăratul a zis către dânsul: "Şi dacă tu din Scripturi Mă cunoşti, şi cunoşti încă şi pe cei împreună cu Mine şezători, cum ai uitat ameninţarea care cu câţiva ani înainte ţi-a făcut ţie împăratul Constantin? Sau nu înţelegi ceea ce-ţi zic?" Iar Ioan i-a răspuns: "Înţeleg, Stăpâne, căci încă am în inima mea frica groazei aceleia". Şi a zis împăratul: "Dacă rămăşiţele fricii aceleia le ai încă în inima, cum stăruieşti în răutăţi? Învaţă-te prin cercare, că Eu am fost Cel ce şi mai înainte ţi-am dat ţie groaza aceea, şi nu Constantin".
Şi acestea zicând, a văzut Ioan că numai cu semnul a poruncit împăratul celor ce-l înconjurau ca să arunce pe Ioan în prăpastia ce se vedea în spatele lor. Şi îndată ce au început famenii să împingă fără milă pe Ioan în prăpastie, îndată el a chemat ajutorul Născătoarei de Dumnezeu, că i se păruse că a văzut pe Născătoarea de Dumnezeu acolo în mijloc. Şi îndată a auzit pe împăratul zicând: "Lăsaţi-l pe el să meargă, pentru rugăciunile Maicii Mele".
Până aici este vedenia ce a văzut Ioan; iar el, spăimântându-se şi venindu-şi în fire, s-a dus la un monah cucernic şi i-a povestit totul; iar monahul i-a zis: "Dă slavă lui Dumnezeu, frate, că te-ai învrednicit să iei asemenea învăţătură, şi de aceea trezeşte-te, iubitule, nu cumva şi tu să pătimeşti ca despre care îţi voi povesti".
O asemenea vedenie ca a ta, a văzut-o un om. Şi anume, că se afla în împărăteştile judecătorii, un Gheorghe cu numele, care cu silnicie fiind dus legat ca să fie aruncat într-o prăpastie grozavă, cu totul s-a înspăimântat. Iar unul din cei ce stăteau acolo de faţă, având îndrăzneală către împăratul, a oprit pe cei ce-i duceau pe el în prăpastie şi-l ruga ca să-l lase, dându-le lor chezăşie ca în douăzeci de zile se va îndrepta. Deci după ce i s-a dat drumul, prin acest fel de chezăşie şi ajutor, s-a dus cel ce a văzut vedenia şi a înţeles ce înseamnă şi tălmăcirea lui Gheorghe, care era tras în prăpastie, căci îi era prieten şi cunoscut. Iar Gheorghe, auzindu-le acestea, nu le-a luat în seamă. Aşadar a rămas ticălosul neîndreptat. Iar după ce au trecut cele douăzeci de zile, a fost răpit din viaţa aceasta, şi s-a dus ca să plătească făgăduita datorie. Acestea, cu chip de adăugire le-a povestit monahul acela către Ioan. Iar Ioan auzind acestea, şi având în mintea sa încă vii îngrozirile ce văzuse, şi-a mărturisit fără de ruşine toate păcatele sale, şi schimbându-şi viaţa spre mai bine, a petrecut mulţi ani cu plăcere de Dumnezeu vieţuind, şi aşa murind, s-a dus la veşnicele locaşuri.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Acest Sfant s-a nascut in Capadochia, catre anul 340, si a stralucit cu nevointa si cu dumnezeiasca cunostinta, in vremile imparatilor Valentinian si Valens, ajungand pana la vremea marelui Teodosie (379-395) si a fiilor sai Honorius si Arcadie. A trait in aceeasi vreme cu Sfantul Vasilie cel Mare si cu Sfantul Grigorie de Nazianz, desi era mult mai tanar decat ei, si a avut legaturi de prietenie cu ei.
In tinerete a invatat carte, ajungand judecator respectat si iubit de tot poporul, pentru cinstea si bunatatea sa, precum si invatator vestit al dreptei credinte, bun vorbitor impotriva ratacirilor din vremea sa si, indeosebi impotriva lui Arie si a lui Macedonie, om al faptelor, mai mult decat filosof. Pe la 373, la indemnul Sfantului Grigorie de la Nazian, parasi lumea si slava omeneasca si se retrase, cu tatal sau, intr-un tinut indepartat din Capadochia, o singuratate numita Oziz, nevoindu-se acolo cu citirea Sfintelor Scripturi si cu gradinaritul. Pentru ca in locul acela nu crestea graul. Sfantul Grigorie ii trimitea grau, iar Amfilohie ii aducea legume.
Deci, dupa oarecare vreme, Sfantul Vasilie, fiind ales arhiepiscop al Capadochiei, Amfilohie s-a ferit de el, de teama sa nu fie asezat la vreun scaun de episcop, socotindu-se nevrednic de asemenea raspundere. Parasi deci Capadochia si se aseza in Iconia. Dar se intampla ca, in acea vreme, tocmai Iconia sa fie fara pastor. Afland ca este cautat, a voit mai intai sa fuga, dar la staruintele poporului, a primit, pana la urma, sa fie sfintit episcop al Iconiei, in anul 374. Bucurandu-se de aceasta, Sfantul Vasilie, care-l pretuia mult, ii trimise o scrisoare de incurajare si indreptar de lucru.
S-a dovedit un viteaz cuvantator, aparand si intarind dreapta credinta in popor, pentru care pricina multe izgoniri si necazuri a rabdat, in vremea stapanirii imparatului arian Valens (364-378). Asemenea, a luat parte la cel de al doilea Sinod a toata lumea, impotriva lui Macedonie si a altor luptatori impotriva Duhului Sfant, altaturi de cei o suta cincizeci de parinti, Sinod tinut in Constantinopol, in anul 381, aratandu-se unul dintre marturisitorii credintei Bisericii, in Duhul Sfant, din crezul nostru de astazi si de totdeauna. Si asa, pastorind multi ani turma lui Hristos si alcatuind multe invataturi in dreapta credinta, s-a odihnit cu pace in Domnul.
Sfântul Antonie de la Vâlcea
Iar dupa catava vreme, a cazut la grea boala si chema ajutorul lui Dumnezeu. Deci, a vazut atunci iarasi, nu in vis, ci aevea, ca sta dinaintea unui divan de judecata. Vedea inca si pe un imparat infricosator, sezand pe scaun si imbracat totodata cu podoaba imparateasca si arhiereasca. Si de-a dreapta si de-a stanga lui sedeau oarecare barbati cu sfintita cuviinta si cucernici, iar el, Ioan, sta mai jos decat aceia; de-a dreapta imparatului vedea niste tineri frumosi, iar de-a stanga lui vedea ca sta cineva mai smerit. Inapoia imparatului vedea o prapastie foarte intunecata si adanca, incat numai din vedere pricinuia nespusa frica si durere mare. Deci, in vreme ce el sta cu frica si cu cutremur, i-a zis lui imparatul: "O, tanarule, oare stii cine sunt Eu?" Iar Ioan i-a raspuns: "Stiu Stapane, ca Tu esti Cel ce Te-ai intrupat, Fiul lui Dumnezeu si Dumnezeu, precum dumnezeiestile nostre Scripturi glasuiesc". Iar imparatul a zis catre dansul: "Si daca tu, din Scripturi, Ma cunosti, apoi cunosti, si pe cei care stau impreuna cu Mine. Deci, cum ai uitat ingrozirea aceea pe care ti-a facut-o tie imparatul Constantin, cu cativa ani mai inainte? Sau, nu intelegi ce-ti spun?" Iar Ioan i-a raspuns: "Inteleg Stapane, si groaza aceea o am inca in inima mea". Si a zis imparatul: "Daca ramasitele groazei le ai inca in inima, cum staruiesti in rautati? Deci, invata-te din cercare, prin tine insuti, ca Eu eram Cel ce ti-am dat tie groaza aceea, si nu Constantin."
Si, acestea zicandu-le, Imparatul numai cu un semn a poruncit celor Ce-l inconjurau ca sa-l arunce pe Ioan in prapastia ce se vedea in spatele tronului imparatesc. Deci, indata ce au inceput tinerii sa-l impinga in prapastie pe Ioan, fara mila, indata acesta chema in ajutor pe Nascatoarea de Dumnezeu, ca i s-a parut lui ca a vazut-o si pe Dansa acolo in mijloc. Si dupa aceasta, a auzit pe Imparatul zicand: "Lasati-l pe el sa plece pentru rugaciunile Maicii Mele". Pana aici, este ceea ce a vazut Ioan.
Iar el, inspaimantandu-se si venindu-si in fire, s-a dus la un monah cucernic si i-a povestit lui intamplarea. Iar monahul i-a zis: "Da slava lui Dumnezeu, frate, ca te-ai invrednicit sa iei asemenea invatatura, de aceea, desteapta-te, iubitule, ca nu cumva sa patimesti si tu cele intamplate aceluia, despre care iti voi povesti acum: Un vis asemenea cu al tau, a zis monahul, a vazut si un alt om aevea. Ca, acesta aflandu-se la judecatoriile imparatesti si vazand pe un anume Gheorghe, care cu silnicie era dus legat, sa fie aruncat intr-o grozava prapastie, cu totul s-a inspaimantat. Deci, avand indrazneala catre imparatul, el a oprit pe cei ce-l duceau pe osandit la prapastie si-i ruga pe ei sa-l lase, dandu-le lor chezasie ca in douazeci de zile se va indrepta. Deci, Gheorghe a fost slobozit, prin acest fel de chezasie si de ajutor. Dupa, aceea, cel ce a vazut acestea si a inteles ce insemneaza ele, s-a dus si i-a descoperit lui Gheorghe, cel osandit la prapastie, ca ii era prieten si cunoscut. Iar Gheorghe, auzindu-le acestea, ca nimic le-a socotit. Asadar, a ramas ticalosul neindreptat. Iar dupa ce au trecut acele douazeci de zile, Gheorghe a fost rapit din viata aceasta si s-a dus ca sa plateasca fagaduita datorie."
Acestea le-a povestit cu chip de adaugire monahul acela catre Ioan, iar Ioan, auzindu-le, si avand in mintea sa, vii inca, ingrozirile ce a vazut, si-a marturisit fara de rusine toate pacatele sale, si schimbandu-si in mai bine viata, a vietuit multi ani, placand lui Dumnezeu, si asa s-a dus la cerestile locasuri.
Întru aceastã zi, istorie a Sfântului Varlaam cãtre Ioasaf, despre viata vesnicã, despre bogãtie si sãrãcie, despre cereasca Împãratie si despre osândã.
Iar odata, intr-o noapte, a zis imparatul catre dansul: "Vino, sa iesim si sa umblam prin cetate, doar vom vedea ceva de folos". Deci, umbland ei prin cetate, au vazut o raza de lumina stralucind in sus dintr-o fereastra, si privind spre fereastra aceea, au vazut sub pamant un loc ca o pestera, in care sedea un om, petrecand in cea mai de pe urma saracie, imbracat in zdrente si femeia lui ii sta inainte, amestecandu-i vinul. Iar barbatul, luand paharul, canta dulce cantare si femeia lui ii facea veselie, saltand si cu cantari laudandu-si barbatul. Iar cei ce erau impreuna cu imparatul, toti acestea auzindu-le, s-au minunat, ca oamenii aceia fiind intr-o asa saracie, incat nici casa nu aveau, nici haine, petreceau o viata vesela ca aceea. Si a zis imparatul catre sfetnicul sau: "O, ce minune, prietene, ca eu si tu n-am vrea niciodata o viata ca acesti oameni, bucurandu-se de o hrana si slava ca aceea in care stralucim, in vreme ce aceasta proasta si ticaloasa viata, pe unii oameni ca acestia ii indulceste si-i veseleste". Iar sfetnicul, raspunzand, i-a zis: "O, imparate, pe cele ce vezi, sa nu le intelegi asa. Ca viata aceasta inselatoare si ticaloasa numai pe cei necunoscatori ii veseleste. Ci aceasta este o taina crestineasca. Ca Dumnezeu nu sileste pe nimeni spre El, ci prin fapte ne da semne si chipuri, ca pe cei ce-L cunosc pe El, prin acestea, sa-i duca la Imparatia cereasca, iar pe cei ce nu voiesc a-L cunoaste, fara de raspuns, in osanda sa-i arunce. Iar talcuirea este aceasta: Noaptea, adica, este traiul vietii acesteia. Iesirea imparatului este auzirea cuvantului de suflet folositor, iar pestera cea adanca este Biserica lui Hristos, cea de Prooroci vazuta si de Apostoli zidita. Barbatul si femeia, imbracati in zdrente, arata, sufletul si trupurile dreptcredinciosilor crestini, imbracate cu deplina curatie si cu smerenia cea buna. Cantarea de dulci cantari sunt, adica, Scripturile cele de Dumnezeu insuflate. Veselia si saltarile inseamna omorarea poftelor trupesti, bautura si paharul, Sfantul Sange al lui Hristos, din care oamenii primesc viata vesnica, dupa cum zice Proorocul: "Se vor impartasi din indestularea casei Tale".
Iar Ioasaf a zis: "Arata-mi mie, parinte, toate cele ce graiesti, ca acestea toate ma bucura pe mine". Iar Varlaam i-a zis: "In ceasul cand vei ajunge in pustie, atunci iti vei aduce aminte, despre cele vazute, si tuturor le vei spune". Dumnezeului nostru slava!
Cântare de laudă la Sfântul Alexandru Nevsky
O, atlete al lui Hristos, Sfinte Alexandre,
Prinţe al poporului şi robule al lui Hristos,
Tu pe pămînt domn ai fost poporului
Iar Celui Preaînalt supus,
Aceasta fost-a viaţa ta, Sfinte Alexandre!
La vederea fost-ai slăvit, dar smerit înlăuntru,
În afară avut-ai zbucium, dar înlăuntru pace;
Tu văzut-ai că lumea înşelătoare este
Iar înlăuntrul tău avut-ai adevărul.
Hristos a fost cununa acestui luptător,
Şi în războie, şi în părelnica pace.
În chinuri, Hristos a fost bucuria lui, în suferinţe,
Hristos a lui alinare,
În biruinţă, Hristos a fost biruinţa lui,
Iar în moarte El i-a fost învietorul!
Lui în ambele lumi Hristos i-a fost toate,
Scopul lui pe pămînt, ţinta lui în ceruri.
Evlaviosul ţar pildă a fost poporului lui,
Icoană de slujire lui Hristos Domnul.
O, Sfinte Alexandre, biruitorule de la Neva,
Ajută-ne şi nouă cu-ale tale rugăciuni!
Cugetare
Dumnezeu
îngăduie să cadă nenorociri asupra drepţilor, astfel încît să îi
preaslăvească pe ei şi mai mult. Biruirea nenorocirilor dă la iveală şi
măreţia lui Dumnezeu, dar şi măreţia robilor Lui.
Sfîntul Grigorie al Acragantenilor [de Agrigentum] a fost întru toate drept şi plăcut lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu a îngăduit să se abată asupra lui nenorocirea, aşa cum a îngăduit şi în cazurile Sfinţilor Athanasie cel Mare şi Macarie. Preoţii Sabinus şi Crescens, cărora Sfîntul Grigorie le făcuse mult bine, 1-au urît ca nişte ticăloşi pe Sfîntul, invidia lor neputînd îndura sfinţenia vieţii lui. De aceea ei au năimit o prostituată care prin minciună şi înşelăciune să-i mînjească reputaţia, facînd să pară că Sfîntul s-ar fi aflat în desfrînare cu ea. Sfîntul Grigorie era în biserică atunci cînd prostituata s-a strecurat în chilia lui. Sfîrşindu-se slujba bisericii şi Sfîntul îndreptîndu-se spre chilia sa înconjurat de clerul său, prostituata a ieşit, înaintea tuturor, din a lui chilie. Cei doi ticăloşi Crescens şi Sabinus, care se aflau şi ei acolo, au început să îl insulte pe Sfîntul Grigorie, acuzîndu-1 de libertinaj. Dar Sfîntul Grigorie nu s-a tulburat, ci şi-a încins mijlocul duhului pentru ispită. El a fost aruncat în temniţă, apoi trimis la Roma. Papa a luat drept adevărate drăceştile calomnii şi 1-a ţinut pe Sfîntul Grigorie în temniţă timp de doi ani şi jumătate, în lipsa oricărei judecăţi sau condamnări. După acest timp s-a convocat un sinod care să judece cauza Sfîntului Grigorie, dar a judecat Dumnezeu totul mai înainte de întrunirea acelui sinod. După înscenarea pusă la cale de sperjurii Sabinus şi Crescens acea prostituată a înnebunit şi a fost adusă în această stare înaintea sinodului reunit. Ea nu a fost în stare să răspundă nici unei întrebări. Sfîntului Grigorie, acolo de faţă, i-a fost milă de ea şi a vindecat-o atunci cu rugăciunea, făcînd să iasă duhul necurat din ea. Vindecată, femeia a mărturisit cu lacrimi că a fost plătită pentru nelegiuirea ei de preoţii Crescens şi Sabinus. Ea a mai mărturisit că de îndată ce a comis crima a intrat în ea duhul necurat, care a chinuit-o neîntrerupt în toţi aceşti ani. Sabinus şi Crescens, împreună cu alţii de teapa lor, cam o sută la număr, sau făcut atunci la faţă negri precum tăciunele, iar din partea sinodului au primit pedeapsa surghiunului pe viaţă. Sfîntul Grigorie s-a întors la eparhia lui şi a fost primit cu urale de păstoriţii lui.
Luare aminte
Să luăm aminte la minunata zidire a lumii (Facerea 2):
- La cum Dumnezeu a dat primilor oameni spre mîncare toate roadele tuturor plantelor şi pomilor roditori;
- La cum El i-a oprit pe ei să mănînce din pomul cunoştinţei binelui şi răului, arătîndu-le că dacă vor face astfel vor muri.
Predică
Despre har şi daruri – „Iar fiecăruia dintre noi, i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos” (Efeseni 4: 7).
Iată aici începutul diferenţierilor între
credincioşi. La început, Apostolul le-a numit pe cele care ne unesc,
adică „Un Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor”
(Efeseni 4:5-6). Cu toate acestea, puţin
mai jos el scoate în evidenţă şi lucruri care ne deosebesc pe unul de
celălalt, fără ca noi să vrem aceasta.
Măsura darului lui Hristos este aceea care ne diferenţiază, măsura după care ne este dăruit harul Duhului Sfînt.
Hristos este Capul marelui trup care este
şi se numeşte Biserica. El este Ziditorul acelui trup şi, individual,
al fiecărui membru al lui. El este Ziditorul şi El singurul Care
cunoaşte şi planul acestei zidiri a Lui.
El nu îngăduie nici unui membru al Bisericii să fie disproporţionat de mare sau de mic. El dă măsura potrivită tuturor lucrurilor şi oamenilor din ea. Astfel, El dăruieşte acestuia cinci talanţi, aceluia doi, celuilalt unul singur.
El este Cel Care măsoară, iar Duhul Sfînt varsă al Său har după cuvenita măsură.
Nimeni nu trebuie să se supere sau să se umple de invidie pentru aceasta. Nimeni să nu se supere pentru că a primit mai puţin, căci pentru puţin va şi da socoteală. Nimeni nu trebuie să fie invidios, căci darul bogat primit de celălalt nu este al aceluia, ci al lui Dumnezeu.
Dacă a primit mult, pentru multe va şi răspunde, după cum ni se arată în dumnezeiasca pildă a talanţilor. O,
fraţilor, să conştientizăm fiecare dintre noi cît mai bine măsura
darului hărăzit nouă şi responsabilitatea pe care o avem faţă de
fructificarea lui. Să respectăm darul pe care 1-am primit, precum şi
darul pe care 1-a primit şi aproapele nostru, căci toate darurile de la
Dumnezeu vin şi ale Lui sînt.
O, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase,
Cela Ce eşti Dătătorul tuturor darurilor, Ţie se cuvine toată slava şi
mulţumirea în veci, Amin!
