15 noiembrie – Sf. Mc. Gurie, Samona și Aviv; Sf. Mc. Elpidie, Marcel și Eustohie; Icoana Maicii Domnului de la Kupyatich

Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „de pe Cruce” (Kupiatici)

Icoana Maicii Domnului „de pe Cruce” (Kupiatici) a fost descoperită în anul 1180 în apropierea satului Kupiatici, în ținutul Minskului. În timp ce se afla în pădure și, păștea turma de vite, Ana - o tânără din sat - a descoperit pe un copac o Cruce, ce avea în mijloc icoana Maicii Domnului și strălucea cu o lumină nemaivăzută.

Viața Sfântului Cuvios Paisie de la Neamt

În luna noiembrie, ziua a cincisprezecea, se face pomenirea Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț.
Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Paisie de la Neamț s-a născut în orașul Poltava din Ucraina în anul 1722, la 21 decembrie, într-o binecuvântată familie preoțească, fiind al unsprezecelea copil din cei doisprezece frați. Tatăl său se numea Ioan și era protoiereu al Poltavei, iar mama sa se chema Irina. Din botez s-a numit Petru.
Tatăl său murind de tânăr, în anul 1735 copilul a fost dat de mama sa să învețe carte la Academia teologică din Kiev, întemeiată de mitropolitul moldovean Petru Movilă. După patru ani, părăsind școala, intră în viața monahală la Mănăstirea Medvedeski, având vârsta de 19 ani. Aici este făcut rasofor, primind numele de Platon. După puțină ședere în Mănăstirea Pecerska, vine în Moldova, în anul 1745, și se stabilește la schitul Trăisteni - Râmnicu Sărat și apoi la Mănăstirea Dălhăuți.
În vara anului 1746 se duce la Muntele Athos, unde se nevoiește ca sihastru patru ani de zile. În anul 1750 este tuns, aici, în monahism de Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului, duhovnicul său, primind numele de Paisie. Apoi, este hirotonit ieromonah și întemeiază o obște monahală în Schitul Sfântul Prooroc Ilie, unde se nevoiește până în vara anului 1763, adunând în jurul său 64 de călugări români, ucraineni și ruși.
Din motive binecuvântate, în vara aceluiași an, se reîntoarce în Moldova împreună cu toți ucenicii săi și se stabilește la Mănăstirea Dragomirna, unde se nevoiește doisprezece ani, până în 1775. Aici, Cuviosul Paisie formează o obște mare de 350 de călugări și traduce, împreună cu ucenicii săi români, care erau buni cunoscători ai limbii eline vechi, o parte din scrierile filocalice ale Sfinților Părinți, devenind, astfel, ctitorul Filocaliei în limbile română și slavonă. Filocalia de la Dragomirna din 1769 este prima colecție majoră de traduceri românești filocalice (626 pagini), adunate de monahul Rafail.
În anul 1775, Moldova de Nord căzând sub ocupație austriacă, Cuviosul Paisie a fost nevoit să se stabilească la Mănăstirea Secu, în data de 14 octombrie, împreună cu 200 de monahi, lăsând la Dragomirna o obște de 150 de monahi. Aici se nevoiește patru ani, continuând aceeași rânduială de viață duhovnicească atonită, ca și la Dragomirna.
Cu binecuvântarea mitropolitului Moldovei Gavriil Calimachi și la îndemnul domnitorului Alexandru Moruzi, Cuviosul Paisie s-a mutat la Mănăstirea Neamț, cu o mare parte din obștea de la Secu, în ziua de 14 august 1779, unificând astfel cele două mănăstiri sub povățuirea unui singur stareț.
Timp de cincisprezece ani, cât a fost stareț al celor două mănăstiri unificate, Neamț - Secu, Cuviosul Paisie păstrează cu sfințenie același regulament de viață monahală din Sfântul Munte Athos, atât în ceea ce privește rânduiala sfintelor slujbe, cât și nevoința monahilor la chilie. La biserică erau datori să ia parte toți părinții și frații, afară de cei bolnavi sau cei trimiși la ascultări. Marele stareț venea cel dintâi la sfintele slujbe și neîncetat se ruga cu rugăciunea inimii, vărsând în taină multe lacrimi. În obștea Cuviosului Paisie de la Neamț se aflau mai mulți călugări, sporiți duhovnicește, care aveau darul lacrimilor și al neîncetatei rugăciuni, căutând să-i urmeze întru toate părintelui lor sufletesc.
Spovedania fraților obștii se făcea în fiecare seară, iar pentru cei mai sporiți, o dată la trei zile. Pentru aceasta, Cuviosul Paisie a rânduit 24 de duhovnici, care spovedeau și îndrumau duhovnicește întreaga obște, iar marele stareț supraveghea bunul mers al celor două mănăstiri, atât în cele duhovnicești, cât și în ascultările de obște, primind la chilia sa pe cei care veneau pentru sfat și binecuvântare. Cei neascultători primeau canon și mustrare părintească.
O atenție deosebită a acordat Cuviosul Paisie de la Neamț traducerii din limba greacă a scrierilor patristice filocalice, continuând, astfel, șirul traducerilor de la Dragomirna și Secu. Unii călugări moldoveni, munteni și ardeleni, fiind buni eleniști, traduceau scrierile Sfinților Părinți din limba greacă veche în limba română, iar călugării slavi traduceau în limba slavonă, făcând din Mănăstirea Neamț o adevărată academie patristică și duhovni¬cească, nemaiîntâlnită în alte țări ortodoxe din acea vreme.
Cuviosul Paisie era și un bun organizator și înnoitor al vieții monahale, întemeind în jurul Muntelui Ceahlău câteva sihăstrii de călugărițe, pe care le îndruma duhovnicește, rânduindu-le duhov¬nic pe Cuviosul Iosif Pustnicul (Š1828), unul dintre ucenicii săi de la Neamț. Alt ucenic al său cu viață sfântă era Cuviosul Irinarh Rosetti (Š1859), mare lucrător al rugăciunii inimii, fondatorul Mănăstirii Horaița și al altor așezăminte monahale din Moldova, din Athos, precum și al bisericii de pe Muntele Tabor, din țara Sfântă.
Pentru sfințenia vieții sale, numele Cuviosului Paisie de la Neamț era cunoscut în toate țările ortodoxe, începând din Muntele Athos până în Lavra Peșterilor din Kiev și de la Mănăstirea Optina până în sihăstriile din nordul Rusiei. De aceea, în 1790, mitropolitul Ambrozie, trecând prin Moldova, l-a făcut arhimandrit. În vremea aceea, mulți dregători, boieri și chiar ierarhi sau domnitori poposeau la Mănăstirea Neamț, dorind să vadă pe acest mare stareț cu viață sfântă. Influența lui a fost mare asupra multor mănăstiri și schituri din Moldova: Dragomirna, Secu, Neamț, Agapia, Văratec, Bisericani, Râșca, Vovidenia, Pocrov, Tarcău, precum și Cernica, Robaia, Căldărușani etc., din țara Românească.
În toamna anului 1794, îmbolnăvindu-se, și-a dat sufletul său curat în mâinile Domnului nostru Iisus Hristos în seara zilei de joi, 15 noiembrie, la vârsta de 72 de ani. A fost plâns de toată obștea celor două mănăstiri, cu schiturile lor, care numărau peste 1000 de călugări români, ruși, ucraineni, greci, bulgari. Sâmbătă, 17 noiembrie, a fost înmormântat în gropnița bisericii mari, zidită de Binecredinciosul Voievod ștefan cel Mare și Sfânt. Fiind cinstit ca sfânt, încă din viață, ucenicii săi i-au săvârșit slujba de pomenire, rânduindu-i ca zi anuală de prăznuire 15 noiembrie. În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, precum și în secolul al XIX-lea, ucenicii lui români au răspândit isihasmul în țările Române, iar cei slavi în peste 100 de mănăstiri din Rusia și Ucraina.
În 1988, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse l-a canonizat pe Cuviosul Paisie de la Neamț. În 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a rânduit pomenirea ca sfânt a Cuviosului Paisie de la Neamț, fiind trecut în calendar la data de 15 noiembrie. La mormântul lui de la Mănăstirea Neamț vin să se închine și să-i ceară ajutor nu numai credincioși din România, ci și din alte țări.
Cu ale lui rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

• Pomenirea Sfinţilor Mucenici Gurie, Samona şi Aviv

Sfinţii Gurie şi Samona au fost cetăţeni de frunte ai Edessei. La vremea unei prigoane contra creştinilor, ei s-au refugiat în afara cetăţii şi au trăit în postiri aspre şi în rugăciune, sfătuindu-i pe creştinii care îi căutau să facă totul spre a nu se lepăda de Sfînta Credinţă. Ei însă la urmă au fost prinşi şi aduşi înaintea judecătorului, care i-a ameninţat cu moartea dacă nu se supun edictului imperial care poruncea închinarea la idoli. Aceşti sfinţi mucenici ai lui Hristos au răspuns judecătorului aşa: „Noi vom pieri chiar de ne vom supune acestui edict şi chiar dacă tu nu ne vei mai ucide”. După torturi bestiale, ei au fost aruncaţi în temniţă, unde au zăcut în frig, acoperiţi de răni şi înfomataţi, din prima zi a lunii august şi pînă în a zecea a lunii noiembrie. Ei au fost apoi scoşi din temniţă şi torturaţi iar. Nevoind cu nici un chip să se lepede de ortodoxie, ei au fsot osîndiţi la moarte şi decapitaţi la anul 322, sub domnia răului împărat Licinius. După o oarecare vreme a luat mucenicia şi diaconul Aviv, care era din aceeaşi cetate. A fost torturat bestial şi el, săvîrşindu-şi prin foc sfînta lui viaţă. Maica lui a scos apoi din cenunşă trupul lui intact şi 1-a îngropat cu cinste în mormîntul în care se aflau şi moaştele Sfinţilor Mucenici Gurie şi Samona. Încetînd prigoanele, creştinii au ridicat desupra mormîntului acestor sfinţi o slăvită biserică, aşezînd într-o singură raclă sfintele lor moaşte făcătoare de minuni. Din minunile cele multe care s-au lucrat prin ele, vom povesti aici mai cu seamă una uimitoare:

O cinstită femeie văduvă din Edessa avea o fiică foarte frumoasă pe care un oarecare soldat imperial, got de neam, o silea să i-o dea de soţie, jurîndu-se că se va purta bine cu ea odată ajunşi în ţara lui. Femeia însă se temea pentru siguranţa vieţii fiicei ei în acea ţară îndepărtată şi nu prea dădea crezare cuvintelor gotului, care zicea că este bărbat liber, necăsătorit. De aceea ea 1-a obligat pe got să se jure la mormîntul Sfinţilor Trei Mucenici Gurie, Samona şi Aviv că se va purta bine cu fiica ei, luîndu-i pe sfinţi chezaşi pentru făgăduinţa lui. În realitate gotul minţea, căci în ţara lui el avea femeie. De aceea, de îndată ajunşi acolo, el a făcut-o pe tînăra din Edessa sclava femeii lui. Aceasta însă a murit după puţini ani, iar gotul a îngropat-o şi pe tînăra de vie în mormîntul în care zăcea hoitul femeii lui. Tînăra s-a rugat cu lacrimi amare Sfinţilor Trei Mucenici Gurie, Samona şi Aviv să o scape din moartea cumplită a acelei vieţi. Atunci în mormînt s-au arătat înaintea tinerei cei trei slăviţi mucenici, care în clipeala ochiului au dus-o din pămîntul goţilor, în cetatea Edessa, aşezînd-o chiar în biserica lor. Venind în zori creştinii la rugăciune au aflat-o pe tînără înăuntru, pe care o ştiau măritată în pămînt străin, au ascultat istorisirea ei, şi au slăvit pe Dumnezeu cel minunat întru Sfinţii Săi.

• Pomenirea Sfinţilor Mucenici Elpidie, Marcel şi Eustohie

Aceştia au luat mucenicia pentru Hristos în vremea lui Iulian Apostatul. Elpidie a fost senator. Privind la mucenicia lui, şase mii de păgîni au crezut în Hristos Dumnezeu şi Mîntuitorul.

• Prăznuirea Icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de de la Kupyatich

Această sfîntă icoană s-a arătat mai întîi unei fecioare pe nume Anna, din satul Kupiatici, ţinutul Minsk, la anul 1182. Pe cînd îşi păştea turmele, Anna a văzut o lumină în pădure. Apropiindu-se de acea lumină, ea a văzut pe un copac o cruce potrivit de mare, pe care era închipuită icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Anna a luat crucea şi a dus-o la casa ei, după care s-a reîntors la turme. Dar, spre marea ei uimire, ea a văzut crucea agăţată înapoi la acel copac din pădure. Ea a luat-o cu băgare de seamă şi a băgat-o în sîn, ducînd-o să i-o arate tatălui ei. Dar vrînd să o scoată spre a i-o arăta, a văzut că nu mai este. Ea atunci a povestit totul tatălui ei, şi a mers cu el la locul din pădure. Sfîntă Cruce era acolo, pe acelaşi copac, purtînd pe ea chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Ei au luat-o şi au dus-o din nou acasă, dar ea din nou a dispărut. Atunci tatăl şi fiica au alertat întregul sat, şi toţi sătenii s-au dus la locul din pădure, şi s-au închinat sfintei şi de minuni făcătoarei cruci. Poporul atunci a zidit o sfîntă biserică la acel loc din pădure, la care s-au lucrat mulţime de minuni prin puterea Maicii Domnului, a cărei icoană era închipuită pe acea sfîntă cruce. Aceasta se află acum în Biserica Sfintei Înţelepciuni a lui Dumnezeu din Kiev.

Sinaxar 15 Noiembrie

În această lună, ziua a cincisprezecea, pomenirea Sfinţilor Mucenici şi mărturisitori: Gurie, Samona şi Aviv.

Dintre aceşti Sfinţi Mucenici, Samona şi Gurie s-au nevoit în zilele împăratului Diocletian şi a guvernatorului Antonie. Gurie se trăgea din satul Sargochitia, iar Samona din Ganad. Fiind pârâţi că sfătuiesc pe oameni să nu jertfească la idoli, îndată i-au spânzurat şi pe unul şi pe altul de câte o mâna, îngreuindu-le picioarele cu pietre, şi au stat spânzuraţi de la al treilea ceas, până la al şaselea. Apoi coborându-i, i-au băgat într-o temniţă întunecoasă, cu picioarele strânse în butuci, şi au zăcut patru luni, chinuiţi de foame şi de sete, în legături. Apoi scoţându-i iarăşi, au spânzurat pe Sfântul Samona de un picior şi, deznodându-i-se genunchiul l-au spânzurat cu capul în jos, de la al doilea ceas, până la al cincilea. Iar pe Sfântul Gurie, lăsându-l mai mult mort decât viu, l-au scos a doua zi de i-au tăiat capul.
Iar Aviv, diacon fiind cu rânduiala, a fost pârât în zilele împăratului Liciniu că învaţă în oraşe şi în sate cuvântul Domnului. De aceea, ţinându-l spânzurat şi bătându-l, l-au adus iarăşi la cercetare şi, neînduplecându-se după voia tiranului, a fost dat focului şi aşa îşi săvârşi mucenicia sa.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Chintian, episcopul Seleuciei.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Elpidie, Marcel, Eustohie şi cei împreună cu dânşii.

Fericitul Elpidie era unul din sfetnicii senatului, şi i se încredinţaseră tainicele lucrări ale apostatului împărat Iulian, în anii 361. Şi scriind legile s-a aflat că este creştin. Deci fiind dus la înfăţişare la apostatul şi nesupunându-se a se lepăda de Hristos, a fost îmbrăcat cu îmbrăcăminte aspră, ţesută din păr de capră, care avea cuie de fier petrecute prin ea, iar pe deasupra era unsă cu păcură fiartă şi cu aceasta se întăreau cuiele şi, bătut fiind peste haina aceea, cuiele găureau trupul sfântului. Apoi a fost supus la alte multe feluri de chinuri. După aceasta a fost legat de cai sirepi şi sălbatici, împreună cu Eustohie şi Marcel, cu scop ca să fie ei spintecaţi. Dar dobitoacele, din dumnezeiască putere, au rămas nemişcate. Atunci li s-au zdrobit membrele cu toiege groase şi au fost aruncaţi în foc, în care şi-au dat sufletele în mâinile lui Dumnezeu.
Zic unii însă că după aceasta au fost îngropate sfintele lor trupuri în muntele Carmelului. Iar făcându-se îndată fulgere şi trăsnete a venit acolo Stăpânul Hristos cu îngereştile Puteri şi a sărutat pe mucenici şi pe Eustohie adică şi pe Marcel, mutându-i într-un loc unde Însuşi a voit. Iar pe minunatul Elpidie l-a înviat şi întărindu-l i-a trimis ca de a doua oară să se lupte în mărturisire, pe care văzându-l Iulian, a poruncit să fie întins de patru părţi şi să fie bătut neîncetat, apoi să i se toarne oţet şi sare peste răni şi rănile să fie frecate cu târsâni de păr. După acestea a fost supus la nenumărate chinuri, dar, fiind păzit sfântul nevătămat din toate acestea, pe mulţi din cei necredincioşi i-a întors la credinţa lui Hristos, şi i-a înduplecat ca să-şi zdrobească idolii şi la sfârşit fiind aruncat mucenicul într-un cuptor înroşit în foc şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu. Şi aşa a luat de la El cununa biruinţei.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Dimitrie.

Acesta fiind prins pe vremea împăraţilor Maximian şi Maximin şi a guvernatorului Puplie, multe chinuri a răbdat pentru Hristos şi pe urmă i s-a tăiat capul cu sabia.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Paisie de la Mănăstirea Neamţ.

Sfântului Cuvios Paisie de la Neamţ, sau Velicikovski, este unul din stareţii care au avut o influenţă deosebită atât asupra monahismului românesc, cât şi asupra celui slav.
Paisie s-a născut la 21 Decembrie 1722 la Poltava, în Ucraina, tatăl său fiind preot la catedrala oraşului. A avut 11 fraţi şi a primit o educaţie religioasă deosebită. Cercetări mai noi conchid că se trăgea din moldoveni stabiliţi în ţinutul Poltavei, înrudiţi cu strămoşi după mamă ai lui Dimitrie Cantemir.
A studiat la Academia duhovnicească din Kiev - întemeiată de Mitropolitul român Petru Movilă - dar n-a terminat studiile, fiind atras de viaţa monahală. Astfel, în 1740 intră în mănăstirea Liubetki, apoi la mănăstirea Medvedovski, unde devine rasofor, cu numele de Platon. Datorita prigoanei ocupanţilor polonezi, se întoarce la Kiev, la cunoscuta , unde va lucra icoane şi unde îl va întâlni pe Mitropolitul Antonie al Moldovei, care slujeşte aici în româneşte (Paul Mihail).
În anul 1742 vine în Moldova, la schitul Dălhăuţi - Vrancea, apoi trece în Muntenia, succesiv la schiturile Trăstieni - Rm. Sărat, Poiana Mărului - unde era stareţ cunoscutul Vasile - şi la Cârnu - Buzău, care se conduceau după regulile monahale athonite. Stareţul Vasile de la Poiana Mărului îl va determina să meargă la Muntele Athos pentru ca, potolindu-şi setea la izvorul milenar al monahismului, să se desăvârşească în viaţa cea întru Hristos.
La numai 24 de ani, în 1746, merge la Athos, mai întâi la mănăstirea Pantocrator. Negăsindu-şi un părinte spiritual cum şi-l dorea, locuieşte singur timp de patru ani într-o peşteră. În 1750 este vizitat la Athos de stareţul Vasile de la Poiana Mărului, care l-a tuns în monahism şi i-a schimbat numele în Paisie.
La 36 de ani este hirotonit ieromonah de către Episcopul Grigorie de la Athos. Primul său ucenic a fost monahul Visarion, venit din Moldova, la care se adaugă şi alţii, tot moldoveni.
Cu binecuvântarea Patriarhului Serafim, Paisie întemeiază schitul, cu 5 chilii, care ajunge repede la 60 de ucenici. Aici învaţă greacă de la monahul Macarie şi începe să traducă din greacă în slavonă, revizuind vechile traduceri slavone după originalele greceşti ale Sfinţilor Părinţi răsăriteni. Stă la Athos 17 ani.
În 1763 hotărăşte să se întoarcă în ţară, datorită rivalităţii dintre călugării greci şi ruşi de la Athos. Împreună cu 64 de ucenici se stabileşte mai întâi la schitul Vărzăreşti - Focşani, apoi se îndreaptă spre Iaşi, după ce mitropolitul de la Bucureşti - grec de neam - l-a refuzat. La Iaşi, Mitropolitul Gavril Calimah - de origine română - care-l cunoscuse la Athos -, îi încredinţează mănăstirea Dragomirna, ctitorie din 1609 a lui Anastasie Crimca, unde se mută cu ucenicii, la care se adaugă în curând mulţi alţii, români, ruşi şi ucraineni. Va rămâne aici 12 ani, formând o obşte de 350 monahi, pentru care a alcătuit un regulament monahal, cunoscut sub numele de, în opt puncte, care introducea rânduiala în viaţa călugărilor, prevăzând : . Deci, monahii erau obligaţi să ducă viaţă de obşte (comună), să lucreze în diferite ateliere, iar stareţul să fie ales de obştea tuturor vieţuitorilor şi confirmat de mitropolit. Se înfiinţează bolniţa, adică spitalul mănăstirii, pentru bolnavi şi bătrâni.
Paisie continuă şi în Moldova opera de traducere a scrierilor Sfinţilor Părinţi - mai ales a celor ascetice - din greacă în slavonă şi în româna; de exemplu, din Sfântul Antonie cel Mare, Petru Damaschin, Isaia Pustnicul, Marcu Ascetul sau Teodor Studitul. Cinstind pe întemeietorul isihasmului, Paisie traduce din greacă în slavonă, de Patriarhul Calist. De asemenea, traduce - cea mai de seamă scriere ascetă - răsăriteană -, la cererea Mitropolitului Gavriil al Petersburgului, tipărită aici în 1739 (Gh. Drăgulin).
Dintre operele sale personale se evidenţiază, în 6 capitole. Aici Paisie expune sistematic bazele biblice şi patristice ale rugăciunii lui Iisus, pregătirea celui ce doreşte s-o practice, precum şi efectele ce le produce. Prezentată ca o, cel ce o practica trebuie să fie ghidat de o persoană experimentată, cel având parte de iluminări speciale în înţelegerea Sfinţilor Părinţi. Există mai multe trepte ale acestei rugăciuni : pentru începători, aceasta corespunde vieţii active, fiind însoţită de observarea strictă a poruncilor (post, rugăciune, priveghere) ; pentru cei desăvârşiţi, rugăciunea minţii corespunde vieţii contemplative. Când sufletul se purifică de patimi, el poate primi harul divin care-l conduce spre viziuni spirituale, descoperindu-i tainele divine la care intelectul nu poate ajunge. Este stadiul rugăciunii vizionare sau al rugăciunii pure - după Sfântul Isac Sirul - din care izvorăşte viziunea. Rugăciunea pură este darul exclusiv al lui Dumnezeu (Romul Joanta).
În privinţa căilor vieţii monahale, Paisie expune învăţătura tradiţională ortodoxă: în singurătate totală ; în tovărăşia a doi-trei monahi sau în comunitate, forma pe care o privilegiază.
În 1775, când Bucovina este ocupată de austrieci, activitatea cărturărească a lui Paisie la Dragomirna ia sfârşit. Însoţit de 200 de ucenici, se aşează la mănăstirea Secu, unde rămâne patru ani, continuând pravila de la Dragomirna.
În anul 1779, la dorinţa domnitorului Constantin Moruzzi (1777-1782), Paisie devine egumen al mănăstirii Neamţ. Iată cum descrie Nicolae Iorga aceasta noua însărcinare :
Activitatea stareţului Paisie la Neamţ a fost deosebit de bogată. El întăreşte aici rânduielile monahale athonite, cu slujbe zilnice conform tipicului, cu viaţa de obşte, cu predici, cu muncă şi rugăciune - după regulă a Sfântului Vasile cel Mare - cu grija pentru bătrâni şi bolnavi. La Neamţ s-a construit, sub îndrumarea sa, un spital, o casă de oaspeţi şi noi chilii, numărul monahilor trecând rapid de 800 : români, ruşi, bieloruşi, ucrainieni, greci, sârbi şi bulgari.
Ultima şi cea mai importantă etapă din viaţa şi activitatea sa, a concretizat-o într-o imensă activitate literar-bisericească : două echipe de traducători, de copişti şi de critici, cu el în frunte, lucrau fără întrerupere la revizuirea şi traducerea scrierilor filocalice în slavonă şi în română. Numărul total al manuscriselor din timpul său se ridică la 300 - dintre care 44 alcătuite de el însuşi - Mănăstirea Neamţ devenind un deosebit de important centru de cultură teologică-ascetică.
Printre alte preocupări ale sale menţionăm şi pe aceea pentru muzica liturgică, organizând aici o scoală bisericească de muzică corală pe mai multe voci, realizând translaţia muzicii bizantine pe notaţie liniară şi introducând, pentru prima oară, cântarea Crezului de către toţi credincioşii în biserică.
A trecut la Domnul la 15 Noiembrie 1794, la vârsta de 72 de ani, fiind înmormântat în biserica Mănăstirii Neamţ.
Influenţa paisiană a fost deosebit de puternică în Moldova prin stareţii Ilarion de la Secu şi Sofronie de la Neamţ său prin ucenicii săi : Visarion, Gherontie şi Dorotei, trimişi la studii în Muntenia ; Platon, care i-a scris o ; Ştefan, care a tradus din slavonă.
În Muntenia, paisianismul s-a răspândit datorită stareţului Gheorghe de la Căldăruşani în mănăstirile Cernica şi Căldăruşani.
Numeroase manuscrise slavone s-au răspândit în mănăstirile ortodoxe din Bulgaria, Serbia şi de la Athos. Schitul Sfântul Ilie şi mănăstirile Pantacrator şi Noul Athos - ultima înfiinţată de ucenicii săi - au dus mai departe tradiţia spiritului paisian. Opera Sfântului Efrem Sirul, tradusă de el din greacă în slavonă s-a tipărit la Neamţ în 1812. Cum era de aşteptat, rânduielile sale monahale au influenţat masiv viaţa religioasă a Bisericii Ruse. Mulţi dintre ucenicii săi s-au răspândit în 117 mănăstiri şi schituri din 35 de eparhii ale acestei Biserici.
Au fost alcătuite mai multe ale stareţului Paisie, scrise de monahii Spiridon de la Neamţ, Mitrofan, Grigorie, Andronic sau Vitalie, cea din urmă fiind considerată cea mai autentică (Ioan Ivan).
Stareţul Paisie de la Neamţ este considerat unul din cei dintâi scriitori asceţi ai secolului al XVIII-lea. Curentul de reînnoire a vieţii monahale pe care l-a creat a avut un efect benefic şi prin faptul că a contractat curentul de grecizare şi a favorizat impunerea limbii poporului în biserică, cultură şi literatură. El reprezintă (M. Păcurariu).
Pentru viaţa sa ascetică, pentru bogăţia învăţăturilor sale şi pentru contribuţia la înnoirea monahismului, a fost trecut în rândul sfinţilor. Mai întâi de către Biserica Ortodoxa Rusă, la 6 Iunie 1988, apoi de Biserica Ortodoxă Română la 21 Iunie 1992.
Să ne rugăm, dar, zicând: "Cuvioase Părinte Paisie, luminătorul credincioşilor şi podoaba călugărilor, roagă pe milostivul Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre".

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Luna noiembrie în 15 zile: pomenirea Sfintilor Mucenici si Mãrturisitori: Gurie, Samona si Aviv.         Dintre acesti Sfinti Mucenici, Samona si Gurie, s-au nevoit pentru dreapta credinta in zilele imparatului Diocletian (286-305). Gurie se tragea din satul Sardochitia, iar Samona din  Gonad. Si, parati fiind ca sfatuiesc poporul sa nu aduca jertfe idolilor neinsufletiti, au fost prinsi si pusi la chinuri. Deci, indata i-au spanzurat, si pe unul si pe altul de cate o mana, atarnandu-li-se de picioare pietre grele, care sa-i traga in jos; si au stat asa vreme indelungata, de la al treilea ceas pana la ceasula al saselea, desfacandu-li-se, cu dureri cumplite, incheieturile mainilor si picioarelor. Pogorandu-i apoi din spanzuratoare, i-au aruncat intr-o temnita umeda si intunecoasa, cu picioarele prinse in butuci, si au zacut acolo patru luni, chinuiti de foame si de sete si in legaturi. Scotandu-i, iarasi, paganii se pregateau sa-i puna din nou la chinuri. Dar vazand pe Sfantul Gurie ca este cu totul sfarsit de puteri, incat era mai mult mort decat viu, l-au scos a doua zi si i-au taiat capul. Iar pe Sfantul Samona, l-au spanzurat de un picior, cu capul in jos si, tinandu-l asa mai multe ceasuri, i s-au desprins genunchii si s-a prabusit in chinuri neinchipuite si i-au taiat capul.
        Iar Aviv, diacon al bisericii fiind cu randuiala, a fost parat in zilele imparatului Liciniu (302-324) ca invata, in orase si in sate, cuvantul Domnului. Deci, spanzurandu-l pe un lemn, l-au batut cu mare cruzime, de i-au umplut tot trupul de rani si de sange. Si aducandu-l iarasi la intrebari si nevoind sa se lepede de Hristos, l-au bagat in foc si asa s-a savarsit Mucenicul acesta.

 
 
Întru aceastã zi, învãtãturã a Sfântului Ioan Gurã de Aur.
 
        Sa se stie ca cel ce face milostenie din dreapta avere si ca un placut lui Dumnezeu vietuieste si toata fapta buna o savarseste, acesta mare este intru Imparatia cerului. Iar, cel ce nu voieste sa rabde chinurile, nevoile si asupririle vietii, acela mic este inaintea lui Dumnezeu. Deci, spun iarasi ca cel ce vietuieste in credinta si in fapte bune primeste cu bucurie chinurile, primejdiile si toate asupririle, acela mare este inaintea lui Dumnezeu si intre oameni este intreg la mine si intre ingeri este slavit. Iar cei ce in viata de aici gresesc si nici un fel de primejdii nu primesc, aceia de mai mare osanda se fac vinovati. Iar cei ce, macar de au si gresit aici, dar rabda nevoile, primindu-le cu pocainta, laudand pe Dumnezeu si rugandu-se pentru cei ce le pricinuiesc lor nenorociri, aceia intocmai cu Sfintii isi vor primi soarta. Iar daca cineva nu crede cuvantul acesta, sa se gandeasca la nenorocirile lui Iov, la chinurile Apostolilor si, mai mult decat toti, la suferintele lui Pavel.
        Ca Iov, cand facea milostenie si vietuia dupa placerea lui Dumnezeu, atunci mic era inaintea lui Dumnezeu, iar inaintea oamenilor era slavit. Iar cand primea primejdiile, atunci s-a facut mare inaintea lui Dumnezeu si slavit s-a facut intre toti Sfintii. Asemenea si Apostolii, cand faceau minunile si alte fapte bune, nu erau slaviti. Dar cand indurau primejdii si chinuri, atunci proslaviti erau foarte. Iar Pavel a rabdat primejdii si nevoi mai mult decat toti, drept aceea si cununi a luat mai multe decat toti, ca si este cel mai ales decat toti. Ca pentru cel ales, toti alesii sa dobandeasca  mantuire, pe care unii au si castigat-o. Ca precum aurul lamurit este prin foc, asa si Sfintii se lamuresc prin chinuri. Iar pe pacatosi i-a slobozit Dumnezeu la rasfatare, dupa a lor voie, ca n-au voit  hrana cea vesnica, ci de viata aceasta vremelnica s-au legat. Drept aceea, noi sa ne legam de cealalta si destule bunatati ne va da noua Dumnezeu. Iar cei ce cauta viata aceasta si o iubesc pe ea nu o vor primi pe cealalta.
 


 
 
Întru aceastã zi, cuvânt despre asezarea, ca patriarh, a Sfântului Ioan Gurã de Aur.         In vremea imparatiei lui Arcadie, fiul lui Teodosie, murind Nectarie, patriarhul Constantinopolului, sfat a facut imparatul cu toti patriarhii, cautand cu sarguinta un urmas vrednic de scaului patriarhiei Constantinopolului, in locul celui ce se mutase. Atunci s-au pornit toti patriarhii de la scaunele lor la Constantinopol: Inochentie de la Roma, avand cu sine un barbat, vorbitor ales, pe care gandea sa-l puna pe scaunul patriarhiei, Iuvenalie de la Efes, aducand pe sine pe un oarecare monah Alexandru, talcuitor de carti, Macarie de la Ierusalim, luandu-si pe Sisoie, arhidiacon cu randuiala fiind, Teofil de la Alexandria, cu Isidor pustnicul, caruia ii fagaduia ca-i va da scaunul Constantinopolului, si Flavian de la Antiohia, luand cu sine pe Ioan Gura de Aur, dupa porunca imparatului.
        Deci, toti patriarhii, fiind impreuna cu imparatul in biserica Sfanta Sofia, in mijlocul tuturor stralucea Ioan ca soarele in loc intunecat; iar Teofil, multe ocari aducea asupra lui Ioan, vrand sa puna in loc la patriarhie pe Isidor, incat mai pe urma a zis: "Chiar de va veti iscali voi si veti sfinti pe Ioan, pana la sfarsit, el nu va fi voua patriarh". Iar ei, cercetand dupa canoane viata Sfantului Ioan, l-au descoperit ca pe un impodobit de Dumnezeu, plin de invatatura, de Dumnezeu insuflata, si de fapte minunate. Iar cand si-au pus peste dansul mainile, s-a facut o minune, ca tot altarul s-a umplut de vapaie. Si, sfintindu-l pe el, l-au asezat in scaun in luna lui februarie, in 26 de zile. Si ca un rau curgea invatatura din gura lui.

Cântare de laudă la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu

O, Preasfînta de Dumnezeu Născătoare, a Domnului Maică,

Tu Scaun eşti al Domnului Hristos Dumnezeu.

Tu pre Domnul Slavei îl ai purtat întru tine,

Tu ai născut pe Acela Ce omenirea moartă o a înviat.

El lumea răscumpărat-a prin al Lui Trup şi Sînge,

Pre Sine şi pre tine, Fecioară, pururea proslăvind!

Dar a ta mai mare slavă negrăită e în ceruri,

Unde tu şezi de-a dreapta lui Hristos Dumnezeu.

A slavei tale raze pe pămînt pogoară,

Şi luminează noaptea celor credincioşi.

O, slavă ţie, a Domnului nostru Maică,

Slavă ţie pururi, Casă a lui Dumnezeu!

Cugetare

Dumnezeu adesea dă biruinţă strălucită în războaie făcătorilor de pace. Sfîntul împărat Iustinian al Bizanţului şi regele Ştefan de la Deceani sînt două exemple strălucite care atestă acest adevăr. După moartea tatălui lui, Regele Milutin, Ştefan şi-a scos bandajele de la ochi şi a fost proclamat cu bucurie rege de către tot poporul sîrb, şi oameni simpli şi nobili. Cu toate acestea Constantin, fratele lui mai mic după tată, cel născut de tatăl său din Simonida, s-a ridicat cu armată împotriva lui. Ştefan i-a trimis acestui frate mai mic al lui următoarea scrisoare:

„Ai auzit de minunea pe care Dumnezeu a făcut-o cu mine, prin care mi-am recăpătat vederea. Purtarea Lui de Grijă toate le lucrează spre bine, a Lui este slava în veci! Milostivindu-Se Domnul de mine, am moştenit şi tronul părinţilor mei, spre a păstori poporul cu frică de Dumnezeu şi cu dreptate, după pilda moşilor şi strămoşilor mei. De aceea leapădă-te de răul ce vrei să-1 faci, şi vino la noi, spre a cîrmui cum se cuvine împreună: vei fi primul după mine în regat, aşa cum se şi cuvine unui frate al meu mai mic. Nu te mai uni cu străinii împotriva sîngelui tău. Mare este a noastră ţară, ea poate să ne încapă pe amîndoi. Cunoaşte că eu nu sînt Cain, ucigaşul de frate, ci prieten sînt al lui losif, iubitorul de fraţi; cu ale cărui cuvinte îţi răspund acum: „Iată, voi aţi uneltit asupra mea rele, dar Dumnezeu le-a întors în bine” (Facerea 50: 20).

Astfel a scris sfântul rege Ştefan de la Deceani, dar Constantin a dispreţuit cuvintele fratelui lui. De aceea el a pierdut cu ruşine războiul ce 1-a pornit asupra lui. Învins a fost şi Vladislav, fiul lui Dragutin, un alt pretendent la tronul sîrbesc. Mihail Şişman însă, căpetenia bulgarilor, a fost cel mai acoperit de ruşine dintre toţi. Acestuia Ştefan i-a scris:

„Cugetă la înţelesul iubirii creştine, potoleşte-ţi mînia, lasă dragostea să domnească între noi, aşa cum a domnit şi între părinţii noştri, încetează a mai fi vărsător de sînge creştinesc, întoarce armele tale împotriva duşmanilor Crucii, iar nu a purtătorilor ei! Adu-ţi aminte de Înfricoşata Judecată, la care vei avea a da seamă de sîngele nevinovat ce ai vărsat! Şi să ştii: cine răpeşte bunul altuia îl pierde şi pe al său!”.

Mihail al bulgarilor însă a rîs de înţeleaptă epistolă a regelui Ştefan, şi de aceea a pierdut cu răsunet bătălia de la Velbuzd din anul 1330. Căci Dumnezeu este de partea celor drepţi, iar nu a celor puternici.

Luare aminte

Să luăm aminte la minunata zidire a lumii (Facerea 1):

• La cum Dumnezeu a zis: „Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!”;
• La cum a despărţit El apele cele de sub tărie de cele de deasupra tăriei;
• La cum a numit El tăria cer.

Predică

Despre înţelepciunea lui Dumnezeu cea care se face cunoscută puterilor cereşti – „Pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută acum, prin Biserică, începătoriilor şi stăpîniilor, în ceruri” (Efeseni 3: 10).

Fraţilor, sînt îngerii lui Dumnezeu atotcunoscători? Nu, nu sînt. Căci dacă ar fi astfel, ei ar fi dumnezei. Dumnezeu Unul este, fraţilor, iar sfinţii îngeri sînt frumoşii Lui slujitori. Mai înainte ca ea să se săvîrşească, taina întrupării nu a fost cunoscută nici măcar de îngeri! Necunoscute le-au rămas îngerilor şi toate celelalte taine care stau în legătură cu taina întrupării, pînă cînd nu le-au fost ele descoperite prin Biserică. Prin urmare Biserica lui Dumnezeu este ea însăşi o descoperire dumnezeiască pentru sfinţii îngeri.

Biserica este noua descoperire dumnezeiască a înţelepciunii şi puterii lui Dumnezeu şi a iubirii Lui faţă de oameni. De cealaltă parte, ea este şi o nouă descoperire dumnezeiască a iubirii omului faţă de Dumnezeu, şi a luptei omului de unire cu El.

Nici măcar îngerii nu au cunoscut pînă unde Se va smeri Dumnezeu pe Sine, nici cît de sus se poate înălţa omul. Acestea însă li s-au descoperit îngerilor prin Taina Sfintei Biserici, iar Biserica le-a vestit sfinţilor îngeri. Apostolul despre aceştia grăieşte efesenilor, cînd spune „începătoriilor şi stăpîniilor”. Cu alte cuvinte, nici măcar căpeteniile ierarhiilor îngereşti nu cunoşteau totul deplin, mai dinainte. Înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri este tocmai aceea care nu s-a descoperit deplin sfinţilor îngeri de la început, care a rămas deci ascunsă şi faţă de ei, şi care de abia acum, prin Sfînta Biserică, li se descoperă lor prin felurime de moduri, împrejurări şi situaţii.

O, fraţilor, cele mai mari două minuni pe care le-a lucrat Dumnezeu şi care ni s-au descoperit şi nouă sînt facerea lumii şi facerea Bisericii.

În amândouă aceste sfinte lucrări, fraţilor, omul a fost cel la care s-a gîndit Dumnezeu mai întîi, căci amîndouă din dragostea Lui pentru om s-au făcut. Să mulţumim pentru aceasta Dumnezeului şi Făcătorului nostru, Iubitorului de oameni, cu fiecare suflare pe care o tragem în piept!

O, Stăpîne Doamne Ziditorule al nostru Preablînde, o Doamne al Milostivirilor! Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!