miercuri, 3 noiembrie 2021

4 noiembrie – Sf. Cuv. Ioanichie cel Mare; Sf. Mc. Nicandru, episcopul Myrei, și Hermas, presbiterul

 




• Pomenirea Sfântului Preacuvios Ioanichie cel Maresf_cuv_ioanichie_cel_mare
Acest mare luminător duhovnicesc Ioanichie s-a născut în satul Marycata din provincia Bithynia, din tatăl Myritircius şi maica Anastasia. El de tînăr a fost păstor de oi. Pe cînd sta la paza turmelor lui, adesea se întîmpla să se retragă în singurătate şi să stea la rugăciune ziua întreagă, însemnîndu-şi turmele din cele patru laturi cu Semnul Sfintei Cruci, astfel încît ele să nu se împrăştie sau să se piardă. Mai tîrziu, cînd a fost luat în slujba militară, el a dat dovadă de curaj uimitor, mai ales în războaiele cu bulgarii. După ce a ieşit din serviciul militar, el s-a retras în Muntele Olimp din Asia Mică, unde s-a tuns monah şi s-a închinat pe sine cu desăvîrşire celor mai aspre nevoinţe călugăreşti, întru care a petrecut pînă la sfîrşitul său, ce a venit la adînci bătrîneţi. El a petrecut ca monah timp de cincizeci de ani, în locuri diferite. El a primit de la Dumnezeu har peste har, şi cu deosebire darul facerii de minuni. El a vindecat neputinţele şi bolile oamenilor, a scos afară demoni, a îmblînzit fiare sălbatice. El avea mai cu seamă putere asupra şerpilor veninoşi, trecea pe apă ca pe uscat, se putea face nevăzut din faţa oamenilor dacă aşa dorea şi vedea cele ce aveau să fie. El a fost vestit prin smerenie şi blîndeţe. La înfăţişare şi la statură el era ca un uriaş, era masiv şi avea o mare forţă fizică. Sfântul loanichie cel Mare a jucat un rol foarte activ în viaţa Bisericii lui Dumnezeu. În vremea controversei iconoclaste [a luptelor contra sfintelor icoane] el mai întîi s-a înşelat oarecum, dar mai pe urmă a repudiat vederile iconoclaste şi s-a făcut un zilot întru apărarea sfintelor icoane. El a fost mare prieten al Patriarhului Metodie al Constantinopolului. Sfîntul Preacuvios loanichie cel Mare a trăit pînă la vîrsta de nouăzeci şi patru de ani, săvîrşindu-se cu pace către Domnul la anul 846. El a fost mare făcător de minuni şi în timpul vieţii, şi după fericitul său sfîrşit.
• Pomenirea Sfinţilor Sfinţiţi Mucenici Nicandru, Episcopul Myrei, şi Hermas, Presbiterulsf_mc_nicandru_episcopul_mirei_ermeu_hermas_preotul
Ei amîndoi au fost hirotoniţi de către Sfîntul Apostol Tit. Ei au fost vestiţi pentru marea lor rîvnă pentru credinţă şi pentru puternica lor misiune, cu preţul unor cumplite chinuri, printre păgâni, dintre care pre mulţi i-au cîştigat pentru Hristos Domnul. Din această pricină ei au fost bîrfiţi înaintea unui judecător, Libanus, care i-a osîndit la torturi bestiale. Ei au fost bătuţi cu pietre şi tîrîţi pe pietriş ascuţit; au fost întemniţaţi, înfometaţi, şi supuşi la chinuri cărora nici un muritor nu le poate supravieţui fără ajutorul aplecat al lui Dumnezeu. Domnul Hristos a venit la ei în felurite chipuri, şi aruncaţi în foc fiind ei, Domnul a trimis îngerii Săi să le prefacă lor în rouă fierbinţeala cuptorului. La urmă ei au fost îngropaţi de vii de torţionarii lor. Dar zadarnic încearcă oamenii să îi ucidă pe aceia cărora Domnul le-a dăruit viaţa, şi zadarnic încearcă oamenii să necinstească pe aceia pe care Domnul îi preaslăveşte.

Sinaxar 4 Noiembrie

În aceasta luna, ziua a patra, pomenirea Cuviosului parintelui nostru Ioanichie cel mare de la Muntele Olimp.
Acest fericit s-a nascut la douazeci si patru de ani ai tiraniei lui Leon Isaurul, luptatorul împotriva icoanelor, si s-a nascut în provincia Bitinienilor din tata care se numea Miritrichie si din maica ce se chema Anastasia. Ajungând la masura vârstei, adica la patruzeci si trei de ani ai vârstei sale, si mergând cu împaratul la oaste împotriva bulgarilor, a facut vitejie mare si a taiat pe multi din bulgari, pazind pe cei de un neam cu dânsul, ce stau înaintea împaratului. Deci lasând cinstea si marirea pe care împaratul voia sa ia-o dea, s-a dus la muntele Olimpului. Auzind un glas dumnezeiesc, a mers si mai la înaltimea muntelui, si acolo a gasit doi monahi ce se pustnicisera patruzeci de ani, pe care nu-i vazuse nimeni niciodata; erau îmbracati cu rase de par si se hraneau cu buruieni salbatice; si a auzit de la ei de toate cele ce avea el în cuget. Luând de la dânsii binecuvântare si ducându-se de acolo, a ajuns la muntele Trihalicului, dupa aceea la Mânastirea Avgarilor, apoi la muntii Cunduriei. Si învatând treizeci de psalmi, îi cânta împreuna cu acest tropar: "Nadejdea mea este Dumnezeu, scaparea mea este Hristos, acoperamântul meu, Duhul Sfânt". Acest fericit umblând prin multe locuri si facând multe minuni, si cele viitoare aratând, s-a dus la Mânastirea lui Antidie, unde a raposat întru Domnul la adânci batrâneti, caci era de nouazeci si patru de ani.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor sfintitilor Mucenici Nicandru episcopul Mirelor si Ermeu preotul, care au fost hirotoniti de Sfântul Apostol Tit.
Acesti sfinti, dezlipind pe multi de idoli si apropiindu-i de Hristos, au fost pârâti la Libaniu, comitele cetatii, care i-a chinuit în felurite chipuri. Si înca fiind în viata, i-a bagat într-o groapa si i-a acoperit cu pamânt. Si asa cu acea cumplita si nesuferita sila, si-au dat sfintele lor suflete lui Dumnezeu.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Porfirie, cel dintre mimi (actori).
Acesta era pe vremea împaratiei lui Aurelian, din cetatea Efesului si fusese crescut în teatru împreuna cu actorii, care însoteau pe comitele Alexandriei, cu care împreuna a mers si la Cezareea. Si odata închipuind Sfântul Botez crestinesc, s-a botezat de un alt actor mincinos, înfatisându-se acela ca episcop, pentru ca amândoi luau în râs si-si bateau joc de tainele noastre. Iar dupa ce s-a botezat, Porfirie s-a îmbracat si cu haina alba, dupa obiceiul celor ce se boteaza. Si, o minune!, a primit desavârsit legea crestineasca cu harul lui Hristos. Caci dupa ce s-a botezat, s-au aratat înaintea lui îngerii, care l-au învatat sa se închine spre rasarit si sa însemneze pe frunte si peste tot trupul lui cinstita Cruce. Pentru aceasta, în urma acestei minuni, multi au crezut în Hristos. Si prin nor fiind botezati, au venit la Biserica. Acel comite a poruncit Sfântului Porfirie sa lepede credinta crestineasca, dar el n-a voit si pentru aceasta i-a taiat capul. Si asa a luat fericitul cununa muceniciei.
Tot în aceasta zi, pomenirea plângerii proorocului Ieremia pentru Ierusalim si pentru robirea lui si pentru uimirea lui Abimeleh.
Acest prooroc mare, Ieremia, era din satul Anatot. A proorocit multe pentru Ierusalim si Babilon, de asemenea si pentru iconomia întruparii Fiului lui Dumnezeu. În aceasta se vede toata puterea si stapânirea proorociei. Pe acest prooroc tare l-a batut odata Pashor fiul lui Emir, purtatorul de grija al casei Domnului. Si în groapa l-a bagat, pentru ca se tânguia si era mâhnit din pricina robiei ce avea sa patimeasca Ierusalimul. Dar fiindca pronia lui Dumnezeu a scapat pe prooroc din groapa, acesta a proorocit si a spus lui Pashor: "Numele tau se va face nemernic si strain din pamântul acesta al Ierusalimului. Si totodata te va mustra nemernicia ta. Caci blestemat este omul acela care face lucrul Domnului cu lenevire" (Ier. 48, 10).
Iar în zilele regelui Ioachim, Ieremia plângea Ierusalimul, dar proorocii cei mincinosi îndemnau pe preoti sa-l ucida pe el. Însa fiul lui Safan Hirachicam, fiind împreuna cu Ieremia, îi împiedica de la aceasta. Atunci a zis Domnul catre Ieremia: "Fa tie legaturi de lemne si pune-le în gâtul tau. Si te voi trimite pe tine la regele Moabului si al Idumeii si al Tirului si al Sidonului". Si facând acestea proorocul, le-au pus pe ele în gâtul sau. Atunci Anania fiul lui Azor, prooroc mincinos, s-a sculat si, luând legaturile de la gâtul Ieremiei, le-a zdrobit înaintea poporului, zicând: "Asa a zis Domnul catre mine: voi zdrobi jugul regelui Babilonului de la gâtul tuturor neamurilor". Atunci a zis Ieremia catre proorocul mincinos: "Viclene sunt buzele tale si inima ta izbucneste otrava, caci acestea zice adevarul si Dumnezeu. Ai zdrobit legaturile cele de lemn? în locul acestora voi face legaturi de fier, zice Domnul Atottiitorul, si le voi pune în gâtul neamurilor. Iar tu Ananie, degrab îti vei lepada sufletul tau". Si o, minune! lucrul a urmat îndata dupa cuvântul proorocesc, caci nu dupa multe luni a murit acela. Iar în anul al optsprezecelea al domniei lui Sedechia regele Iudei, Ieremia se tânguia pentru Ierusalim. Deci pentru pricina aceasta a fost pus în temnita, când haldeii si babilonienii erau aproape de Ierusalim. Nu stiu însa în ce chip proorocul a iesit afara din temnita si s-a dus în pamântul lui Veniamin pentru neaparata trebuinta ce avea. Si acolo prinzându-l poporul haldeilor si batându-l, l-a aruncat în temnita.
Si dupa ce a petrecut acolo în destula vreme Ieremia, a trimis regele Sedechia, si în taina acesta l-a scos pe el din temnita. Si apoi i-a zis lui: "Fiindca ai vazut bine de la mine, spune-mi ceea ce are sa se întâmple în vremea domniei mele". Atunci raspunzând proorocul, i-a zis: "Nu sunt eu care îti vorbesc tie, rege, ci este Duhul lui Dumnezeu, care vorbeste prin mine, si cele ce am scris, am scris: Adica, cele ce am scris sunt adevarate si neschimbate". Drept aceea, iarasi a fost pus proorocul în temnita si iarasi pârâsii lui suparau pe rege, zicând ca Ieremia, si în temnita aflându-se, raceste inimile ostasilor, pentru ca nu propovaduieste pace, ci razboi si tulburare. Pentru aceasta mai bine este sa fie omorât unul pentru scaparea mai multora. Iar regele a zis catre dânsii: "Iata el în mâinile voastre se afla". Deci atunci a aruncat pe Ieremia în lacul lui Melhie si în împuticiunea mortilor.
Fiind înstiintat de aceasta Abimeleh, a zis catre rege: "Pentru ce ai facut rau, o rege, lui Ieremia?". Raspuns-a regele: "N-am facut aceasta cu voia mea, ci de frica poporului. Deci, ia împreuna cu tine treizeci de oameni puternici, si du-te de-l scoate pe el din lac". Si ducându-se Abimeleh, degrab l-a scos pe Ieremia nevatamat cu puterea lui Dumnezeu. Atunci regele luându-l lânga el i-a zis: "Nu ascunde de mine ceea ce voi sa te întreb"; iar Ieremia i-a raspuns: "Pentru ce urasti adevarul, o rege? Eu nu sunt propovaduitor minciunii, desi vei pune de multe ori sa ma omoare". Iar regele s-a jurat, zicând: "Viu este Dumnezeul parintilor mei: "Nu te voi omorî, pentru tot cuvântul ce-mi vei spune, nici te voi da pe tine în mâinile barbatilor varsatori de sânge". Asadar Ieremia a zis regelui: "De vei pazi sfatul meu, o rege, si iesind vei primi pe babilonieni, sa stii ca vei scapa viata ta si cetatea aceasta a Ierusalimului nu se va pierde. Iar de le vei sta împotriva, sa stii ca nu vei scapa din mâinile lor, ci si cetatea aceasta se va pierde de foc". Deci, fiindca regele a socotit bârfe cuvintele proorocului, pentru aceasta n-a scapat de razboi si de navalirea babilonienilor. Caci venind ei, au înconjurat cetatea Ierusalimului si, oprind cele spre hrana ce veneau de afara înauntru, au pricinuit în cetate mare foamete.
Atunci regele, temându-se ca sa nu fie omorât înauntrul cetatii, a fugit noaptea împreuna cu oamenii sai, iar haldeii, gonindu-l din urma, l-au prins si au omorât pe fiii lui înaintea ochilor lui. Iar regelui Sedechia i-au scos ochii, si legat l-au pogorât la Babilon, si l-au bagat într-o moara, avându-l pe el ca o jucarie. Si în pedeapsa aceasta s-a aflat pâna la cele mai de pe urma zile ale vietii sale. Iar Nabuzardan, întâiul bucatar al lui Nabucodonosor împaratul, intrând în Ierusalim, l-a ars, si Templul lui Dumnezeu l-a facut cenusa, dupa cuvântul lui Ieremia. Iar dupa saptezeci de ani, iarasi s-a dezlegat robia Ierusalimului, precum înainte se va arata. Iar cum a stat luarea si robia Ierusalimului si care sunt cele vorbite de Domnul catre Ieremia, le spunem acum aici: În zilele acelea, a grait Domnul catre Ieremia zicând: "Ieremie, iesi afara din cetate împreuna cu Baruh; caci vreau sa o pierd, pentru multimea pacatelor oamenilor ce locuiesc într-însa. Caci rugaciunile voastre sunt ca niste stâlpi neclintiti în mijlocul cetatii acesteia, si o înconjoara ca un zid de diamant. Pentru aceasta iesi afara din ea, mai înainte de a o înconjura puterea si oastea haldeilor", Atunci a grait Ieremia catre Dumnezeu, zicând: "Rogu-te, Doamne, iarta-mi mie robului Tau ca sa graiesc înaintea Ta"; si a zis Domnul: "Graieste!". Atunci a zis Ieremia: "Doamne, cetatea aceasta o dai în mâinile haldeilor, ca sa se laude si sa zica ei ca au biruit-o; Domnul meu, de este vointa Ta sa se piarda cetatea aceasta, piarza-se de mâinile Tale, iar nu de haldei". Si a zis Dumnezeu: "Tu scoala-te si iesi afara din ea, iar haldeii nu se vor lauda. Caci de nu le voi deschide Eu lor portile Ierusalimului, ei singuri nu pot intra în el. Du-te si spune lui Baruh acestea ce-ti zic. Si la al saselea ceas din noapte veniti la zidurile cetatii si vedeti. Ca de nu voi deschide Eu haldeilor, singuri ei nu pot intra în Ierusalim". Si dupa ce a zis acestea Domnul, s-a despartit de Ieremia. Iar Ieremia s-a dus la Baruh si i-a aratat lui aceasta. Si mergând amândoi în Templu, si-au rupt hainele lor, si si-au pus cenusa peste capetele lor, si plângeau pentru cetatea Ierusalimului. Iar la al saselea ceas din noapte venind ei la zidurile cetatii, au auzit glasuri de trâmbite. Caci îngerii din cer au venit tinând faclii în mâinile lor, si au stat peste zidurile cetatii. Si vazându-i pe ei Ieremia si Baruh, au plâns si au zis: "Acum este adevarat cuvântul pe care l-a grait Dumnezeu". Si au zis îngerilor: "Rugamu-va pe voi sa nu se strice cetatea, pâna vom grai lui Dumnezeu".
Atunci Ieremia a grait, zicând: "Rogu-ma Tie, Doamne, porunceste sa graiesc înaintea Ta". Si a zis Domnul: "Graieste"; si a zis Ieremia: "Iata ne-am încredintat ca vrei sa dai Ierusalimul în mâinile vrajmasilor lui, si poporul Tau Israel va merge rob în Babilon. Deci ce sa facem cu sfintele vase ale Templului Tau?". Si a zis Domnul: "Puneti-le pe ele în pamânt, zicând: Asculta pamântule glasul lui Dumnezeu, Cel ce te-a zidit pe tine peste ape, si te-a pecetluit cu sapte peceti si cu sapte vremi. Si dupa acestea voi lua frumusetea ta. Pazeste sfintele vase ale slujirii, pâna ce se va aduna poporul cel iubit". Apoi a grait iarasi Ieremia, zicând: "Rogu-te, Doamne, ce voi face lui Abimeleh etiopianul, ca multe faceri de bine a facut mie robului Tau? Caci acesta m-a scos din lacul împuticiunii, în care ma bagase; si nu voi sa vada pierzarea cetatii, ca sa nu se sperie si sa moara de frica, fiind fricos si mic la suflet. Si a zis Domnul catre Ieremia: "Trimite-l pe el la via lui Agrippa; si-l voi acoperi pe el sub umbra muntelui, pâna se va întoarce poporul din robie". Atunci dar Ieremia a luat sfintele vase ale slujirii si, dupa porunca lui Dumnezeu, le-a bagat într-o piatra pecetluind-o cu inelul sau, în numele lui Dumnezeu: "Adica Iehova, care dupa cei saptezeci de tâlcuitori se întelege Domnul". Si o, minune! Tiparul pecetii s-a facut atât de adânc, ca si când ar fi fost sapat cu o unealta de fier. Iar piatra a acoperit-o un nor, pentru ca sa fie anevoie cunoscuta oamenilor. Se afla însa piatra aceasta în pustiul, în care mai întâi Moise a facut Chivotul lui Dumnezeu. Iar dimineata a zis Ieremia lui Abimeleh: "Ia cosnita aceasta, fiule, si du-te la via lui Agrippa, pe drumul muntelui, si adu smochine ca sa manânce bolnavii poporului, ca spre tine este veselia lor, si peste capul tau sta slava lor". Si îndata a plecat acela la vie.
Si acesta ducându-se acolo si soarele apunând ziua, iata puterea haldeilor venind, a înconjurat cetatea Ierusalimului si a trâmbitat îngerul cel mare, zicând: "Sa intre în cetate toata puterea haldeilor, caci s-au deschis voua portile". Atunci Ieremia, luând cheile Templului, a iesit afara din cetate si, aruncându-le înaintea soarelui, a zis: "Ia acestea si le pazeste pâna la ziua în care te va cerceta Domnul pentru ele; caci noi n-am fost vrednici sa le pazim". Iar Baruh, iesind afara din cetate, a ramas sezând într-un mormânt. Si Abimeleh, luând smochine pe arsura soarelui, s-a apropiat de un copac si a sezut la umbra lui sa se odihneasca putin si, plecându-si capul lânga cosnita, a dormit saptezeci de ani. Si aceasta s-a facut, dupa porunca lui Dumnezeu, pentru cuvântul cel zis lui Ieremia, ca "Eu îl voi acoperi pe el".
Si dupa ce s-a sculat, a zis: "Dulce am dormit, însa putin, caci din pricina aceasta este îngreuiat capul meu ca nu s-a îndestulat de somn". Si descoperind smochinele, a aflat ca pica lapte din ele, ca si când cu putin mai înainte le-ar fi cules, si a zis: "As vrea sa dorm înca. Dar fiindca cu grabire m-a trimis Ieremia, de voi dormi, voi zabovi; si pentru aceasta el se va mâhni; ca doara nu este osteneala si arsura toata ziua; sa ma duc mai curând, si acolo voi dormi". Si luând smochinele a venit la Ierusalim, si nu cunostea nici Ierusalimul, si nu afla nici casa sa, nici pe vreo rudenie sau prieten. Si a zis: "Bine este cuvântat Domnul, uimire mi s-a facut mie astazi. Nu este cetatea aceasta Ierusalimul? S-a înselat mintea mea, pentru ca nu m-am saturat de somn". Si a iesit afara din cetate; si luând seama dupa semne, zicea: "Aceasta este cetatea, nu m-am înselat". Si intrând iarasi în cetate, si cercetând, n-a aflat pe cineva dintre rudenii sau din prietenii sai.
Si a zis: "Bine este cuvântat Domnul, mare uimire mi s-a facut mie". Si iesind afara, a ramas mâhnit, nestiind ce sa faca. Si punând jos cosnita a zis: "Aicea am sa sed, pâna când Domnul îmi va ridica uimirea". Si sezând el, iata din tarina sa venea un batrân, catre care a zis: "Tie zic, batrânule, care cetate este aceasta?". Iar batrânul i-a raspuns: "Ierusalimul, fiule". Si a zis Abimeleh: "Unde este Ieremia proorocul si preotul lui Dumnezeu si Baruh citetul si tot poporul cetatii? Caci nu i-am aflat pe ei". Si a raspuns batrânul: "Nu esti din cetatea aceasta, daca astazi ti-ai adus aminte de Ieremia si de popor, si întrebi pentru el dupa atâtia ani. Poporul este în Babilon, fiule, acum de saptezeci de ani, fiindca a fost robit de împaratul Nabucodonosor, si cum tu, tânar fiind si nenascut înca atunci, întrebi acum de cele ce niciodata nu le-ai vazut?". Si auzind acestea Abimeleh, a zis batrânului: "De nu ai fi fost batrân, si pentru ca nu este iertat omului lui Dumnezeu a ocarî pe mai-marele sau, as fi râs de tine si ti-as fi zis ca esti nebun, spunându-mi ca poporul a fost dus rob în Babilon. Caci si jghiaburile cerului s-ar fi deschis si îngerii lui Dumnezeu ar fi venit sa-i ia pe ei cu putere si stapânire, încât nu ar fi putut ajunge asa degrab la Babilon. Caci putina vreme este de când m-a trimis parintele meu Ieremia la via lui Agrippa pentru putine smochine, ca sa dam celor bolnavi din popor; si ducându-ma sub un copac, din pricina arsurii soarelui am dormit putin; si socotind ca am zabovit si descoperind smochinele, am aflat ca pica lapte din ele precum le culesesem, si tu îmi spui ca a fost robit poporul la Babilon? Si ca sa cunosti si însuti ca eu nu mint, ia smochinele si vezi". Si vazând batrânul smochinele, a zis: "O fiule, tu esti fiu de om drept si n-a voit Dumnezeu sa-ti arate tie pustiirea cetatii acesteia, ci a adus spre tine uimirea aceasta. Iata 70 de ani are poporul de când a fost robit în Babilon, si ca sa afli ca acestea ce-ti graiesc sunt adevarate, cauta la tarini si vezi, ca nu s-a ivit înca cresterea semanaturilor, vezi si smochinele ca nu le este înca vremea, si cunoaste si însuti, si te îndupleca mie celui ce-ti vorbesc adevarul". Atuncea Abimeleh, ca din betie desteptându-se si deslusind cu de-amanuntul pamântul si copacii de pe el, a zis: "Bine esti cuvântat Dumnezeul cerului si al pamântului, odihna sufletelor dreptilor". Dupa aceea a întrebat pe batrân: "Care luna este aceasta?" Si i-a spus lui: "A douasprezecea, fiule" si luând de la el batrânul smochine, s-a dus, binecuvântându-l.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului si binecredinciosului împarat Ioan Duca Vatatis, cel milostiv, care în Magnesia cu pace s-a savârsit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Luna noiembrie în 4 zile: pomenirea Cuviosului Pãrintelui nostru Ioanichie cel Mare, de la Olimp (+846).
        Acest fericit a trait pe vremea luptatorilor impotriva sfintelor icoane, nascandu-se in tara Bitiniei, din tata care se numea Miritrichie si din mama ce se numea Anastasia. Si, incepand el a veni in varsta, din porunca parintilor sai, pastea vitele si cauta sa cunoasca ce este viata crestinilor, pazind poruncile Domnului. Si ajunsese a fi foarte imbunatatit, povatuindu-se de Duhul Sfant, la o viata de ascultare si de rugaciune. Si, cand isi facea rugaciunea, isi insemna turma sa cu semnul crucii si ramanea turma lui nemiscata si nerisipita de fiare si de talhari. Deci, ajungand el la plinatatea varstei, adica la 43 de ani, fericitul Ioanichie era un barbat frumos, voinic cu trupul si bun pentru pentru oaste. Drept aceea, trimisii imparatului, care alegeau astfel de barbati pentru paza imparatiei, l-au luat si pe Sfantul cu dansii, scriindu-l la oaste.
        Si, dintru acea vreme, era infricosator vrajmasilor, pentru voinicia lui si iubit ostasilor celor impreuna cu dansul, pentru bunatatea si smerenia lui. Insa diavolul, pizmuind viata lui cea imbunatatita, l-a tras pe dansul in lupta impotriva sfintelor icoane. Si Ioanichie a fost atat de inselat de aceasta ratacire, incat arunca icoanele de prin biserici si prigonea pe cei ce se inchinau inaintea lor, nevrand nici sa auda vorbindu-se de sfintele icoane, credinta lui neputand intelege o vreme ratacirea de la curtea imparatilor sai. Dar Dumnezeu l-a izbavit de aceasta inselare, printr-un calugar care-l scoase din ratacire, zicandu-i pe nume, fara sa-l cunoasca mai dinainte: "O, fiule Ioanichie, daca te numesti crestin, pentru ce treci cu vederea icoana lui Hristos? Zadarnice sunt toate ostenelile faptelor tale celor bune, daca nu ai credinta cea dreapta". Si, cunoscand ca de la Duhul Sfant s-a facut aceasta, a cazut la pamant, inchinandu-se. Si cerand iertare, ca din nestiinta a gresit, a fagaduit indreptare.
        Deci, lasand cinstea si marirea pe care socotea imparatul sa i le dea pentru faptele sale de mare vitejie, Sfantul, dupa 24 de ani in slujba ostaseasca, parasind ostirea, s-a tras la muntele Olimpului si a mers la cei ce petreceau in viata calugareasca, vrand sa inceapa razboiul contra duhurilor rautatii celei de sub cer.
        Si parandu-i rau de greseala lui se pedepsea cu post si cu tot felul de nevointe ale trupului si sufletului sau.
        Deci, a invatat sa citeasca si sa deprinda psalmii pe de rost si umbla prin manastiri, cautand sa cunoasca randuiala vietii monahilor. Si a invatat pe de rost mai intai treizeci de psalmi, dorind mereu si cautand linistea pustniciei, si incerca a se adaposti in chilii singuratice prin munti si prin paduri. Si a dus asa viata pustiniceasca timp de 12 ani, dupa care s-a facut monah in manastirea Erest, ca acest pustnic, imbunatatit in fapte bune, inca nu era calugar.
        Si, invatand pe de rost toata Psaltirea, a primit de la Hristos darul de a trece raul pe deasupra apei cu picioarele neudate, darul de a se inalta de la pamant in timpul rugaciunii nu numai cu duhul, dar si cu trupul sau, darul de a putea fi de fata, fara a fi vazut, si darul de a tamadui pe cei bolnavi, al facatorilor de minuni. Si, umbland, canta psalmii lui David, la fiecare stih adaugand cuvintele acestea: "Nadejdea mea este Tatal, scaparea mea este Fiul si acoperamantul meu este Duhul Sfant"; si aceasta era ca o dulceata pe limba sa si se veselea.
        S-a asezat in cele din urma, intr-o mica chilie langa manastirea sa, pe muntele Antida si a avut fericirea, inainte de sfarsitul sau, de a fi partas la biruinta cinstirii sfintelor icoane (843), impreuna cu Sfanta imparateasa Teodora si cu Sfantul patriarh Metodie al Constantinopolului. Si asa, plin de zile, Sfantul Ioanichie s-a mutat la Domnul, in varsta de nouazeci si patru de ani. Dumnezeului nostru, slava!


 
 
Întru aceastã zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Nicandru, episcopul Mirelor si Ermeu preotul, hirotoniti de Sfântul Apostol Tit.
        Acesti Sfinti, dezlipind pe multi de la idoli si apropiindu-i de Hristos, au fost parati la Libaniu, dregatorul cetatii, si, pentru ca nu s-au supus poruncilor lui, acesta i-a pedepsit, legandu-i de caii lui de razboi si tarandu-i mult, pana se rupea carnea de pe trup si se rosea pamantul pe unde treceau. Au fost spanzurati, apoi, pe lemn si cu unghii de fier strujiti si cu faclii arsi. Asemenea, i-a bagat intr-un cuptor ars in foc si, ramanand nevatamati din voia lui Dumnezeu, a poruncit ratacitul acela sa le bata piroane prin inima, prin capete si prin pantece. Si, inca fiind cu suflete, i-a bagat in groapa si i-a acoperit  cu pamant. Si asa, cu acea cumplita si nesuferita sila, si-au dat sufletele lor sfintite la Dumnezeu.



 
 
Întru aceastã zi, cuvânt din Pateric, despre rãbdare si despre ascultare.
        Ne spunea noua cineva din parinti, ca un carturar antiohian a venit la un parinte zavorat si-l ruga pe el sa-l primeasca si sa-l faca monah. Si i-a zis lui staretul: "Daca voiesti sa te primesc, vinde-ti toata averea ta si o da la saraci, dupa porunca Domnului, si te voi primi pe tine". Deci, el, ducandu-se, indata a facut asa. Dupa aceasta, iarasi i-a grait lui alta porunca, zicandu-i: "Oare, vei putea pazi ca sa nu vorbesti?" Iar el a fagaduit sa faca asa, si a petrecut cinci ani, negraind. Apoi au inceput altii a-l slavi pe el. Iar parintele sau i-a zis lui: "Nu-mi este mie de trebuinta, dar te voi slobozi pe tine in Egipt, la o viata de obste" si l-a slobozit pe el ca sa vada, oare, va incepe a vorbi, sau nu.
        Iar acela savarsindu-si porunca, nimic n-a grait. Deci, parintele acela ce-l primise pe el, voind sa-l ispiteasca, de este mut sau nu, l-a trimis pe el pentru raspuns, peste un rau mare, in vreme de puhoi, ca, de nevoie, sa zica: "Nu pot trece". Si, trimitand alt frate, a mers dupa el, ca sa vada ce va face. Iar el, cum a venit la rau, neputand sa-l treaca, si-a plecat genunchii la rugaciune si, iata venind un crocodil, l-a luat pe el si l-a dus de cealalta parte. Iar dupa ce si-a facut porunca, a venit la rau si iarasi l-a luat pe dansul crocodilul si l-a adus in aceasta parte. Iar fratele cel trimis dupa dansul, venind, a spus acestea parintelui si fratilor si s-au minunat.
        Iar dupa aceea, trecand candva vreme, a raposat monahul. Si parintele acela, catre care fusese trimis el dincolo de rau a trimis veste zicand: "Macar ca ai trimis un mut, insa ingerul lui Dumnezeu era". Atunci, parintele cel zavorat i-a spus lui adevarul, zicandu-i: "Nu era mut, ci chiar prea vorbaret, numai ca, pazind porunca pe care i-o dadusem lui mai dinainte, a petrecut asa". Si auzind aceasta, toti s-au minunat.

 
 
 
Întru aceastã zi, cuvânt al lui Evagrie monahul, despre curãtia cea deplinã si despre înfrânarea de la vorbirea cu femei si de a cãuta în fata lor, despre nesatiul pântecelui si despre desfrânare.
        Curatia cea deplina se zideste din infranare, iar infranarea se face din frica lui Dumnezeu. Iar frica lui Dumnezeu se salasuieste din durerea inimii. Iar cel ce nu se teme de Dumnezeu si nu are frica de El in inima sa si nu se infraneaza de la toate relele care ii insala sufletul si trupul, unul ca acela cade in multe si grele pacate. Insa, neinfranarea este povatuitoarea a tot pacatul. Iar, mai inainte de toate, ea aduce pe om la lacomia pantecelui si la satiul cel peste masura, din care se naste desfranarea, care este mai grea si mai cumplita decat toate pacatele. Ca pierde si insala pe tot omul si, ca si cu o undita, trage inima spre aceasta fapta rea. Pentru aceasta rautate zice dumnezeiescul Apostol: "Orice pacat pe care-l va savarsi omul este in afara de trup. Cine se deda insa desfranarii pacatuieste in insusi trupul sau. (I Cor., 6, 18). Pentru aceea, lacomia este un lucru rau si maica a nesatiului si mijlocitoarea desfranarii. Undelemnul creste para din felinar, iar hrana aprinde focul patimii in cel ce se apropie de femeie, ca sa auda cuvinte stricatoare de suflet, iar dupa aceea ca sa faca si desfranare.
        Insa vorba de femeie este ca o invaluire de apa mare, care afunda corabia: de vreme ce din vorbirea cu femeia se zamisleste acel iute foc al poftei si se naste gandul desfranarii si intuneca ochiul cel sufletesc, adica mintea. Si din mintea cea neinfranata se face inima insagetata cu sageata vrajmasului, spre fapta cea de desfrau. Iar, dupa ce face omul desfranare, atunci mintea lui se intuneca si ramane ca un iesit din minte si ca un rob, sau se poarta de gandul cel de desfranare ca un vrajit, neavand nici o stapanire de sine peste voia sa. Pentru aceea, cade in acea desavarsita pierzare. Si, petrecand in multime de razboaie, adeseori primeste si rani. Asemenea si cela ce vorbeste cu femeile: multe rani aduce sufletului sau. Deci, cu dreptate zice cineva: "Nu vorbi cu femeia, ca sa nu te arzi cu focul ei". Pentru ca vederea si vorba cu femeile, ca o sageata, raneste inima; ba si mai mult: sageata raneste numai trupul, iar frumusetea fetei pierde si sufletul si trupul, precum zice dumnezeiescul Gura de Aur: "Ca otrava cumplita slobozeste, care se revarsa in tot trupul". Si, cu cat mai multa vreme va zabovi, cu atat mai multa spurcaciune face. Iar cel ce se pazeste de unele sageti ca acestea, nu iese la adunari nicidecum, nici la praznuirile cele cu ospete vatamatoare de suflete, nici nu merge sa vada fetze frumoase. Pentru ca mai de folos este, precum scrie la Proverbe, a petrece in casa de plangere, decat in casa de ospete si a cauta cinste la praznicele cele mirenesti si a privi fetzele cele frumoase, de vreme ce, de la aceasta, mare primejdie se face sufletului, si la moartea insasi il duce, daca va face omul fapta lui cea cumplita.
        Pentru aceea, sa nu indraznesti a umbla la ospetele cele necuviincioase, sa fugi de vorba cu femeile si sa nu cauti la fetzele lor cu pofta si sa te opresti sa sa te feresti de bucatele cele de multe feluri. Si asa, te vei izbavi de fapta desfraului si-ti vei mantui sufletul tau si te vei slobozi de vesnica osanda.Si, daca voiesti ca pana in sfarsit sa fii deplin curat, sa nu dai femeilor indraznire sa caute la tine si nici sa nu vorbesti cu dansele. Pentru ca, mai intai, cinstite sunt si magulitoare cu chipul si cu raspunsul, iar, mai pe urma, cu totul indraznesc si cuvinte amagitoare iti arunca, ca sa viseze mintea ta si sufletul. Si, iarasi, intai vorbesc lin si dulce, precum zic Proverbele "Miere, adica, din buze le pica, iar pe urma se afla mai amare decat pelinul". Cu adevarat, asa este, fara de minciuna. Ca cei ce se lipesc de femei straine abia pot sa se izbaveasca si multi au pierit din pricina aceasta. Pentru aceea, la aceleasi Proverbe zice: "Sa bei din fantanile tale, iar nu din cele straine". Si, iarasi, dumnezeiescul Apostol zice: "Sa fiti indestulati cu leafa voastra, iar de partea straina sa nu va atingeti".
        Dar, sa graim iarasi, despre vorbele cele de mai sus. Cand femeile stau la vorba, atunci au cautatura in jos si cauta cu cucernicie si intreaba de curatie si asculta cu dulceata. Iar dupa aceea, cautand mai sus putin si aratandu-se mai mult, iau aminte la cele ce se graiesc si dupa aceasta isi pun un zambet pe fata si indata, razand, se infrumuseteaza si mai mult si se arata luminoase la vedere, ca si cand si-ar schimba fata. Si, spunand cuvinte frumoase, nasc patimi, adica indeamna spre pofta. Sprancenele isi ridica si ochii isi intorc icoace si incolo si isi slobozesc genele jos si apoi, incet, le ridica iarasi si, cu iscodire, cauta cumplit, cu mare poftire, ca sa franga inima celor tineri si altora care se invoiesc cu aceasta, ca sa savarseasca cu dansii pofta cea necurata. Inca isi mai intind grumajii si tot trupul si buzele si le tocmesc cu buna cuviinta si graiesc cuvinte inaltate si alcatuiesc povestiri dulci la auz, ca pustiu cu totul sa-ti faca sufletul tau. Iar acestea toate, facandu-se de dansele, te trag pe tine in lantul cel mult impietrit, care te duce la desavarsita pierzare, adica la moarte, iar dupa aceea, la vesnica osanda. Si asa, amagesc si-ti robesc sufletul tau si mintea, intocmindu-se cu acele blande si dulci cuvinte si schimbandu-se in tot chipul, cu adevarat ele pazesc intr-insele totdeauna o otrava cumplita si ne ranesc sufletele noastre. De fiara neimblanzita sa nu te apropii, asemenea si de femeia tanara sa nu te atingi. De foc apropiindu-te si arzandu-te de el, degraba sari in laturi. Iar slabanogindu-te de cuvintele femeiesti, nu poti ca sa sari in laturi degraba, pana ce si fapta cei face. Ca, precum magnetul tine fierul, asa si vorba femeii nu te lasa de la sine, pana ce nu pomenesti, intru tine, de frica lui Dumnezeu si pana nu sari in laturi singur de la dansa. Drept aceea pazeste-te de o patima si fapta rea ca aceasta, ca sa te izbavesti si de nesuferitele chinuri vesnice.
        Insa aceste invataturi nu numai noua, monahilor, ne folosesc, ci tuturor oamenilor celor ce vor sa se mantuiasca, intru Hristos Iisus Domnul nostru, Caruia se cuvine slava, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Cântare de laudă la Sfântul Ioanichie cel Mare
Sfîntul loanichie poporul şi-a slujit,
Poporul şi regele, ca un rîvnitor.
După care el toate le a lepădat
Spre a Îl sluji pe Domnul tuturor.
Sfîntul loanichie fost-a mare oştean
Al credinţei creştine şi dreptăţii curate.
El cu lacrimi şi lupte timp de cincizeci de ani
S-a rugat lui Hristos şi se roagă şi azi.
Slăvitul loanichie bogăţii multe a avut pe pămînt,
Dar mai bogat a fost în cereasca avere:
Pe aceea el singur şi-o a dobîndit
Cu postiri şi cu rugi, biruind pe diavol.
Sfîntul minunat loanichie Avva
Mulţime dumnezeiască de minuni a lucrat:
El lucratu-le-a întru Numele lui Hristos Domnul,
Cu crucea desăvîrşitpe diavol a călcat.
O, sfinte al lui Dumnezeu, Ioanichie Părinte,
Tu la Hristos mare milă şi îndrăzneală ai aflat!
Ci roagă-te Lui şi pentru noi păcătoşii
Și de la Duhul Sfînt cere nouă bogat harul Său!

Cugetare
Milostivirea este rodul credinţei.
Acolo unde este credinţă adevărată, acolo se află şi adevărata milostenie.
Sfîntul loanichie a trecut într-o zi pe lângă o mănăstire. Între multe monahii care se nevoiau în ea, se aflau şi o maică cu fiica ei. Necuratele duhuri ale patimilor trupeşti o războiau cumplit pe tînără, atît de cumplit, încăt ea se gîndea în fiecare zi să părăsească mînăstirea şi să se întoarcă în lume. Zadarnic a încercat maica să o facă să vadă cumplita cădere către care se îndrepta. Dar ea 1-a rugat cu lacrimi pe Sfîntul loanichie ca să o sfătuiască pe fiica ei să nu se întoarcă la urîciunile lumii. Atunci Sfîntul a grăit către tînără şi a zis: „Fiică, pune mîinile tale pe grumazul meu!”. Tînără a făcut aşa. Atunci dumnezeiescul Părinte mult milostivul I-a cerut lui Dumnezeu ca patima fetei să treacă asupra lui, iar ea să rămînă liberă de ea şi curată. Precum s-a şi întîmplat. Tînără s-a vindecat cu desăvîrşire de necurata patimă şi a rămas mai departe liniştită în mînăstirea ei. Avva loanichie şi-a continuat drumul, dar fără veste a simţit în sine cumplitul război al trupului, atît de cumplit, încît ar fi preferat să moară mai curînd decît să fie învins. Atunci el a văzut unul din şerpii cei mari şi otrăvitori ai pustiei şi s-a repezit la el, ca şarpele să îl muşte şi Avva să moară. Dar şarpele nu 1-a muşcat. Avva atunci a lovit şarpele, ca acesta să muşte, dar cum s-a atins de el şarpele a murit. Atunci patima necurată a desfrîului a pierit de la el.

Luare aminte
Să luăm aminte la venirea Domnului la Sfîntul Pavel într-o vedenie de noapte (Fapte 18):
  • La cum Domnul S-a arătat Sfîntului Apostol Pavel la Corint, într-o vedenie, noaptea;
  • La cum El a zis către Pavel să nu se teamă ci să grăiască şi să nu tacă, căci Domnul a zis: Am mult popor în cetatea aceasta.
  • La cum Sfîntul Apostol Pavel s-a supus Domnului şi a rămas la Corint timp de un an şi jumătate.

Predică
Despre moştenitorii Împărăţiei prin Hristos Domnul – „Întru Care şi moştenire am primit” (Efeseni 1: 11).
Toate sînt de la Stăpînul Hristos lisus, toate sunt prin Domnul Hristos lisus şi toate aparţin Domnului Hristos lisus.
Fără El noi nu putem avea nici un fel de legătură adevărată sau normală cu Domnul Dumnezeu Făcătorul nostru, cu ceilalţi oameni sau cu lumea creată în care vieţuim. El este capul nostru şi mintea noastră, şi prin El şi moştenire am primit. Dar ce moştenire? Chiar Împărăţia lui Dumnezeu. De ce sînt creştinii adesea numiţi moştenitori în Noul Testament?
Cînd zicem moştenire noi ne gîndim mai întîi la cineva care moare şi lasă o moştenire. Ca cineva să moştenească, altcineva trebuie mai întîi să moară. Ce este mai mult este că noi creştinii ne putem numi moştenitori încă din această viaţă, căci omul nostru cel vechi moare, iar omul cel înnoit în Hristos moşteneşte cele bune şi nepieritoare ale lui. Căci cel care supravieţuieşte este moştenitorul. Moare trupul, dar sufletul îi supravieţuieşte; prin urmare sufletul omului moşteneşte toate cele pe care omul pe cînd era în trupul lui le-a lucrat, fie cele bune spre moştenirea de către suflet a vieţii, fie cele rele spre moştenirea de către suflet a morţii.
Prin Domnul nostru lisus Hristos moştenirea de care El însuşi S-a bucurat şi Se bucură este acum deschisă nouă tuturor: moştenirea aceasta este Împărăţia nepieritoare a Cerurilor. Noi această Împărăţie nemuritoare o moştenim atunci cînd murim cu trupul lumii acesteia pămînteşti; murind pămîntului, moştenim cerul; rupînd legătura cu Satan, ne facem împreună-moştenitori cu Hristos. O, fraţilor, cît de minunată şi negrăită este moştenirea care ni s-a pregătit nouă! Să nu ne fie nouă să renunţăm ca nişte nebuni la ea, şi să ne asemănăm lui Isav cel care şi-a vîndut dreptul lui de întîi născut, [adică libertatea şi nemurirea] pentru un blid de linte!
O, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase, Cela Ce eşti Domnul şi Mîntuitorul nostru, milostiveşte-Te către noi pînă la sfârşit şi ne mîntuieşte! Căci numai Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!