• Prăznuirea intrării în Biserică a Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria
Împlinind Preasfînta Fecioară Maria
vîrsta de trei ani, sfinţii ei părinţi loachim şi Ana au adus-o pe ea de
la Nazaret la Ierusalim spre a o închina slujbei Templului, aşa cum
făgăduiseră lui Dumnezeu mai înainte de naşterea ei. De la Nazaret la
Ierusalim se mergea cale de trei zile, dar Sfinţilor Părinţi loachim şi
Ana calea aceasta nu le-a părut deloc împovărătoare, căci ei mergeau să
împlinească o lucrare foarte plăcută lui Dumnezeu. La Ierusalim s-au
strîns multe rudenii ale Sfinţilor Părinţi care au dorit să fie de faţă
la această mare sărbătoare, la care nevăzut participau cu bucurie şi
îngerii cei din cer. Procesiunea de mergere
la Templu era condusă de fecioare ce purtau în mîini făclii aprinse.
După ele venea Preasfînta Fecioară, avînd de o parte pe tatăl său iar de
cealaltă, pe maica sa. Fecioara era îmbrăcată în strai de o bogăţie şi
strălucire imperiale, aşa cum se şi cuvenea „Fiicei împăratului şi
Miresei lui Dumnezeu” (cf. Psalmul 44: 13-15). În urma lor veneau
mulţimea rudeniilor şi prietenilor, toţi purtînd în mîini făclii aprinse.
Pînă la intrarea în Templu se urcau cincisprezece trepte. Sfinţii
Părinţi au ridicat-o pe Fecioara pînă la întîia treaptă, dar apoi ea
singură le-a urcat alergînd pe toate celelalte paisprezece. Sus,
Fecioara a fost întîmpinată de Marele Preot Zaharia, cel care avea să
fie tatăl Sfîntului loan Botezătorul. Luînd-o de mînă, el a dus-o pe
Fecioara nu doar în interiorul Templului, ci chiar în interiorul Sfintei
Sfintelor, adică cel mai sfînt dintre cele mai sfinte locuri din
Templu, acela în care numai Marele Preot avea voie să intre, şi chiar şi
el doar o dată pe an. Sfîntul Teofilact al Ohridei zice că Zaharia
„a fost în afară de sine şi locuit cu totul de Duhul lui Dumnezeu”
atunci cînd a condus-o pe Fecioara în Sfînta Sfintelor, adică dincolo de
al doilea văl, aceasta fiind singura explicaţie a acţiunii lui.
Părinţii Preasfintei Fecioare Maria apoi au adus jertfe Domnului
Dumnezeu potrivit Legii, au primit binecuvîntarea preotului şi sau
reîntors la casa lor. Preasfînta Fecioară a locuit în Templul de la
Ierusalim timp de nouă ani încheiaţi. Cîtă vreme părinţii ei au fost în
viaţă, ei veneau deseori să o cerceteze, mai cu seamă Dreapta Ana.
Murind după cei nouă ani încheiaţi părinţii ei, Preasfînta Fecioară a
dorit să nu mai părăsească Templul pînă la moarte, nevoind să se
căsătorească. Dar cum această dorire a ei ar fi fost împotriva Legii şi
tradiţiei în poporul lui Israel, ea a fost dată în grija Sfântului losif
din Nazaret, care era rudenia ei, după ce a împlinit vîrsta de
doisprezece ani. Sub forma aceasta acceptabilă de tînără logodită, ea
putea trăi în feciorie după cum dorea, şi în acelaşi timp respecta şi
Legea iudaică, căci nu se mai pomenise pînă atunci la poporul lui Israel ca fetele să ia pînă la moarte jurămîntul fecioriei.
Astfel, Preasfînta Fecioară Maria a fost prima care a luat asupra sa votul monahal al fecioriei pînă la moarte, din lungul şir de mii şi mii de feciorelnici, bărbaţi şi femei, care i-au urmat ei în Biserica lui Hristos.
Maica Domnului de la Maxaira Ciprului
Această icoană istorică și făcătoare de minuni a preasfintei Născătoare
de Dumnezeu, cunoscută acum sub numele Maica Domnului Mahairiotissa se
află astăzi la Mănăstirea Mahaira din insula Cipru. Această icoană este
considerată una dintre cele 70 de icoane ale Preasfintei pe care le-a
pictat Sfântul Luca. Multă vreme ea s-a aflat deasupra sfintei racle
(Agion Soron) cu veșmântul și brâul Maicii Domnului, în Biserica
Născătoarei de Dumnezeu din Vlaherne.
Maica Domnului de la Maxaira Ciprului
Această icoană este considerată una dintre cele 70 de icoane ale
Preasfintei pe care le-a pictat Sfântul Luca. Multă vreme ea s-a aflat
deasupra sfintei racle (Agion Soron) cu veșmântul și brâul Maicii
Domnului, în Biserica Născătoarei de Dumnezeu din Vlaherne. Acest lucru
este dovedit și de însemnarea Agiosoritissa (Agion soros = sfânta raclă) aflatădeasupra icoanei care mai târziu a fost schimbată în Mahairiotissa.Potrivit tradiției, în perioada iconoclasmului (716-843, d. Hr.), un
monah a adus în Cipru din Constantinopol icoana făcătoare de minuni
pentru a o salva de furia iconoclastă Acest monah s-a sălășluit împreună cu icoana într-o peșteră în locul în
care se află astăzi mănăstirea. În această peșteră a și adormit cu
pace. După adormirea cuviosului monah, icoana „s-a pierdut” până în
secolul al 11-lea, când Preasfânta s-a descoperit în chip minunat unor
sfinți monahi
Sfinții Neofit, Ignatie, Procopie și Nil, ctitorii mănăstirii Mahaira De multe ori am caracterizat insula noastră (Cipru) privilegiată.
Privilegiată și binecuvântată, dar și martirică. Da ! Martirică, fiindcă
nici un alt loc din lume, din câte știm, nu a cunoscut și nu a încercat
atâtea atâtea nenorociri și catastrofe precum ea. Frumusețea ei, pe de o
parte, și bunătățile pe care i le-a dăruit dragostea Creatorului, pe de
altă parte, au devenit pricina pentru care diferite popoare, din cele
mai vechi timpuri, au râvnit fericirea și bunăstarea ei și nu au încetat
să încerce, prin atacuri continue, să o stăpânească. Pământul ei de
multe ori a mustit de sângele fiilor ei. O perioadă cu totul înfricoșată
și tragică, a fost perioada atacurilor arabe. Pentru 300 de ani de la
mijlocul secolului al 7-lea până la mijlocul secolului al 10-lea, insula
Cipru și locuitorii ei de origine greacă au suferit cumplit din pricina
atacurilor acestui popor, arabii saracini. În acest interval de timp,
insula Cipru a fost practic pustiită. După biciul acestui popor, insula
și-a regăsit liniștea cu lupta pe care și-a asumat-o împotriva
saracinilor generalul Bizanțului și ulterior, Împăratul lui, Nikiforos
Focas. În anii care au urmat acestei perioade, mii de monahi care trăiau
în Palestina și Egipt, în încercarea lor de a găsi un loc potrivit
pentru liniște și rugăciune, au ales Ciprul. Și au venit aici, cu
sutele. Peșterile din zonele, atunci nelocuite, ale Ciprului s-au umplut
de acești luptători ai virtuții. Mulți, mai ales pustnici, au devenit
sfinți. De aici și supranumele insulei de Sfânta insulă sau insula
Sfinților. Ne vom referi în mod special, în rândurile care urmează, la
patru dintre ei care au venit atunci în Cipru și care au devenit temeiul
și pricina construirii Mănăstirii Mahaira.
La început au sosit doar doi dintre ei (1145). Corabia care i-a adus i-a lăsat undeva pe țărmul Keryneiei[2]. De acolo cei doi asceți au înaintat pe jos și nu după multe ore au ajuns la Mănăstirea Sfântului Ioan Gură de Aur, care se afla la poalele Pentadactilului. În această perioadă, mănăstirea se afla în mare înflorire. Cei doi călugări au rămas în această obște mult timp. Dorința lor însă de a trăi în propriul lor schit în pustie și la liniște i-a făcut să aștepte puțin ca să le descopere un astfel de loc Domnul în slujba Căruia se aflau din vremea tinereții lor. Într-o seară după rugăciune fierbinte, călugării au ieșit din chilia lor ca să se odihnească în aerul răcoros al muntelui. Pe când stăteau ei, la un moment dat, Neofit îi spune lui Ignatie : „Fratele meu, privește o străină lumină acolo sus în munții aceia îndepărtați. Această lumină a continuat să pâlpâie pentru câteva seri de-a rândul și să-i cheme aproape de ea. Într-o dimineață, s-au hotărât. După ce și-au luat rămas bun de la stareț și de la frați, mulțumind pentru găzduirea de multe zile și pentru dragostea lor, au pornit la drum. Având drept călăuză steaua aceea pământească pe care o vedeau sus pe coastele șirului de munți, precum vechii Magi oarecând, pașii i-au călăuzit într-acolo, având dorința de a ajunge acolo și de a trăi acolo viață ascetică. Au trecut pe lângă Leukosia, au zăbovit puțin la Mănăstirea Sfântului Irakleidios și a sfântului Mnason, și mergând fără oprire, au ajuns într-o zi în locul pe care li-l descoperise Dumnezeu. Un izvoraș cu apă repede și rece se afla mai jos de un pisc pe care ruguri de nepătruns îl acopereau și în mijlocul acestor ruguri se afla lumina, pe care au văzut-o luminând întreaga zi. S-au așezat lângă izvor, au mâncat puțină pâine uscată pe care o aveau cu ei, au băut și din apa care curgea înaintea lor, și, slăvindu-l pe Dumnezeu pentru darul Lui, și-au scos foarfecele de tăiat pomi ca să curățească locul de rugii de mărăcini. Dar s-a auzit un glas care i-a oprit.
- Lăsați foarfecele și luați sabia care se află în fața voastră, cu aceasta vreau să tăiați ramurile și nu cu foarfecele, vreau să mă numesc Panaghia (Preasfânta) Mahairiotissa[3] și nu Panaghia Kladeutiriotissa[4].
Cine vorbise? Din Sfânta Icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care era mai departe de sabie s-a auzit glasul. Cu lacrimi în ochi cei doi asceți, au îndepărtat rugii, au luat sabia și au curățat locul de care aveau nevoie, ca să intre în sfânta peșteră. De cum au intrat, au căzut în genunchi și s-au închinat Sfintei icoane a Preasfintei, cu adâncă emoție și râuri de lacrimi și au strigat într-un glas : „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne să facem un loc mai potrivit pentru tine și noi să trăim lângă tine sub acoperământul și ocrotirea ta”.
Din aceeași clipă, cei doi asceți s-au apucat de treabă. Au curățit mica peșteră și au pus acolo icoana Preasfintei. Aceasta avea să fie biserica provizorie a Fecioarei celei izvorâtoare de har. Alături de Sfânta Peșteră au făcut o colibă pentru ei. Și au început nevoința lor. O nedumerire e firesc să se nască în mintea oricui ascultă această istorie. Cum de se afla această icoană în locul acela ? Cine a pictat-o și cine a pus-o în această peșteră ? O tradiție ne spune cum și această icoană este una din cele 70 pictate de Sfântul Luca. Icoana se afla în Constantinopol și se păstra în Biserica Preasfintei din Vlaherne. Tradiția despre venirea icoanei din Constantinopol este atestată de însemnarea icoanei Agiosoritissa, adică icoana care se găsea deasupra Sfintei Racle unde se afla sfântul Acoperământ al Născătoarei de Dumnezeu care se păstra în Biserica Preasfintei din Vlaherne. În perioada iconoclasmului (730-843) un monah evlavios, ca să păzească sfânta icoană a răpit-o, în mod vădit cu prețul vieții lui, și prin Asia Mică a adus-o în Cipru. Mergând din loc în loc, a ajuns în munții din Mahaira, a găsit peștera și a pus acolo comoara, Sfânta icoană. În locul acesta a trăit și el ca pustnic până la moartea lui. De unde era iubitorul de Dumnezeu monahul acesta și care era numele său nu știm. Ceea ce știm este că datorită curajului său s-a păstrat această sfântă și de minuni făcătoare icoană care de atunci se numește Panaghia Mahairiotissa. Și dacă tot vorbim despre icoane, în această perioadă, potrivit tradiției, au fost transportate pe binecuvântata noastră insulă și au fost păstrate alte trei icoane din seria celor 70. Pentru aceste icoane s-au construit pe insula noastră mănăstirile ? A Trooditissei, a Aracăi și a Megalou Agrou. Mai târziu s-a întemeiat și mănăstirea Hrusoroiatissei.
Evlavioșii monahi la care ne-am referit până acum, cu toate strădaniile lor, nu au reușit să zidească în locul acesta un locaș mai bun, o mică biserică să spunem, pentru icoana Preacuratei Maici a Domnului nostru. Moartea grabnică a lui Neofit a împiedicat de timpuriu realizarea visului cuvioșilor Părinți. Ignatie pentru o vreme a rămas singur. Totuși Acela Care Se îngrijește de toate și ține toate nu a întârziat să-Și arate ajutorul. „Nu vă voi lăsa pe voi să fiți ispitiți mai mult decât puteți” spune Domnul fiecăruia dintre noi. Într-o dimineață a trimis aproape de nevoitorul virtuții, Ignatie, un bun tovarăș, pe bătrânul Procopie. Cei doi pustnici aleși ai lui Dumnezeu, datorită sporirii lor în lupta cea bună a virtuții, foarte curând au atras în jurul lor pe unele suflete iubitoare de Dumnezeu și înțelepțite de Dumnezeu. Totuși greutățile de netrecut ale vieții ascetice pe care le întâlneau în fiecare zi, i-a silit pe acești râvnitori lucrători ai vieții îngerești să ceară pentru lucrarea lor ajutor de la Împărații împărătesei cetăților. Cu cheltuiala unor ciprioți evlavioși, au hotărât să facă o călătorie în marele oraș al lui Constantin (1160). Împărat atunci pe tronul Bizanțului era „iubitorul de Hristos și imitatorul lui Hristos și porfirogenetul Manuil Comnenul”.
Fără multe greutăți, cuvioșii părinți au reușit să-l întâlnească pe împărat și să-i facă cunoscut scopul vizitei lor.
- Ani îndelungați împărăției Tale, Împărate, dorul de a trăi într-un loc pustiu și liniștit viața îngerească pe care am ales-o ne-a îndreptat pașii din Palestina în insula Cipru. Încercând aici să găsim un loc potrivit, precum voim, am văzut într-o seară de la mănăstirea care ne găzduia la poalele șirului de munți ai Pentadaktilului, în partea opusă șirului de munți din Troodou, o lumină puternică. Lumina aceasta o vedeam pâlpâind în fiecare seară în același loc ca și cum ne-ar fi chemat la ea. Am plecat îndată din mănăstirea unde locuiam și ne-am dus să vedem ce era acea lumină. Într-o peșteră, am găsit, când am ajuns, o icoană preafrumoasă a Maicii Domnului și o sabie alături. Măria-ta, în acest loc ne-am gândit să zidim mănăstirea noastră, să creăm acolo un far duhovnicesc care să sprijine și să întărească lumea îndurerată din jur în lupta ei pentru păzirea și răspândirea pretutindeni a Ortodoxiei noastre. O mănăstire în numele Celei pline de har va fi o întărire îndeajuns de mare pentru orice inimă care va dori să înfrunte biruitor greutățile vieții. Din păcate, însă, ne lipsesc mijloacele economice. Și pe acestea am venit să le cerem de la luminăția voastră, părintele pus de Dumnezeu poporului nostru. Au spus și încă multe altele sfinții oameni ai lui Dumnezeu.
Cuvintele lor, le-a ascultat cu multă bunăvoință credinciosul împărat. Știa porfirogenetul Stăpân că acesta este un popor cu adâncă credință în Dumnezeu și mai știa împăratul ceea ce era bun și frumos pentru o viață fericită, creștinească și liniștită. Dar în același timp, îl știa pe acest popor și un aliat, cel mai bun aliat în înfruntarea vrăjmașului. Și mulți erau atunci dușmanii marii noastre Împărății. De aceea, la rugămintea celor doi smeriți călugări și a celor doi luminați lucrători ai viei creștinismului, s-a grăbit să răspundă cu următoarele patru danii :
1. În fiecare an să primească frații de la Casieria Împărătească cincizeci de tricefali.
2. Zona și locul pe care se afla schitul lor și terenurile dimprejur să fie proprietatea lor. Era un dar evlavios împărătesc pentru ei.
3. Mănăstirea pe care o vor zidi în locul acela să fie liberă, fără impozite.
4. Din poruncă împărătească s-a pus mănăstirii și o altă regulă. Arhiereul locului să nu aibă nici o autoritate asupra mănăstirii sau asupra monahilor care se nevoiesc înlăuntrul ei[5], să-și păstreze totuși dreptul ca cei ce se află în mănăstire să se ducă la el pentru chestiuni care țin de rânduiala bisericească. De asemenea, să aibă privilegiul de prohirisi de fiecare dată pe fiecare nou egumen pe care îl aleg frații, fără totuși ca el să cerceteze pe cel ales. (Nil, Typikon, 8, 9, 17.
Cu sufletul mut de recunoștință față de Prea bunul Dumnezeu, dar și cu mulțumiri față de împăratul, pentru un răspuns atâta de nobil la rugămintea lor, s-au întors evlavioșii pustnici la sălașul lor sărăcăcios. Fără nici o amânare, atât ei, cât și frații care se aflau împreună cu dânșii s-au pus să ducă la împlinire sfânta lor lucrare. Cu multă atenție, asceții s-au îngrijit să construiască mai întâi biserica în cinstea Fecioarei celei izvorâtoare de har, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, și apoi câteva chilii pentru monahii noi care veniseră deja în obștea lor. Firește, acea primă biserică era mică de tot. Destul de satisfăcătoare totuși pentru scopul pentru care fusese zidită. În mijlocul ei se înălța icoana făcătoare de minuni a Preasfintei și în fiecare zi credincioșii și lucrătorii cei afierosiți Domnului puteau să-și împlinească în voie datoriile lor. Datoriile cultivării duhovnicești și sufletești, ca să-și realizeze scopul vieții lor, să devină fiecare scrisoare a lui Hristos „cunoscută și citită de toți oamenii (2 Cor. 3, 2). Au dus la bun sfârșit încercarea lor, construcția bisericii adică și a celor câteva chilii pentru monahi, când o încercare a ispitit obștea cea luptătoare. Bătrânul Procopie, virtuosul și credinciosul frate al Sfintei Mănăstiri, după o scurtă boală a fost chemat de Domnul ca să lase cele pământești. S-a mutat la Domnul, a murit. Frații l-au îngropat cu lacrimile dragostei și ale iubirii frățești și apoi s-au întros la mănăstire.
Răspunderea mănăstirii, egumenia și-a asumat-o, după multe rugăminți din partea tuturor, Ignatie. Acest cuvios părinte se distingea de toți ceilalți. Trăia o viață sfântă exemplară. Cuvintele Profetului Ieremia „bărbatul bun, când ia jugul din tinerețile lui”(Plângerile lui Ieremia, 3, 27) erau pururea înaintea lui. Supunându-se înțeleptei călăuziri mai întâi a lui Neofit și apoi a lui Procopie, Ignatie s-a călit, dobândind un caracter extraordinar. Cu deplina și desăvârșita lui ascultare, a dobândit încet-încet blândețea, de la blândețe, a dobândit extremă smerenie și de la smerenie desăvârșita virtute, sfințenia. În acest fel a fost dăruit și s-a arătat vrednic de chemarea lui, dar și ca urmare a înclinației sufletului său. S-a arătat de timpuriu a fi un om cultivat duhovnicește și a devenit un dascăl al credinței prin cuvinte și fapte. S-a arătat de asemenea și un luptător al dreptei credințe, dar și al dreptății. Era mângâietorul celor necăjiți și cel mai bun călăuzitor al fiecărui suflet, care căuta scăpare la el, spre fapte plăcute lui Dumnezeu și imitatoare ale lui Hristos, spre faptele celei mai înalte iubiri creștinești și ale sfintei râvne.
Cu viața lui bineplăcută lui Dumnezeu, faima lui s-a răspândit repede și dincolo de mănăstire și mulți alergau din toate părțile să se bucure toți de mireasma dulce și atrăgătoare a mirului virtuților lui.
Pentru acest scop a fost vizitat la mănăstire și de un ascet care a venit de asemenea din Palestina, râvnitorul și înflăcăratul Nil. Iată cum povestește el însuși vizita lui la mănăstire și întâlnirea lui cu gheronda Ignatie. „Când am ajuns în Cipru m-am îngrijit și am găsit câțiva oameni iubitori de virtute, care lăudau liniștea și netulburarea Marii insule, și mă asigurau că locul cel mai pustiu este și cel mai potrivit pentru cei care doresc să se nevoiască. Am primit cuvintele lor ca drepte și i-am rugat fierbinte să-mi arate un astfel de loc pentru nevoință. La rugămintea mea mi-au arătat locul unde era construită noua mănăstire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și pe cel ce era răspunzător acolo, pe gheronda Ignatie. Fără să mai pierd timpul, m-am îndreptat spre locul acela și am întrebat de părintele despre care mi-au vorbit.
- Când am intrat în chilia lui, am pus metanie, așa cum se obișnuiește între monahi și i-am descoperit scopul meu. Acela cu multă râvnă m-a rânduit printre oile lui cele cuvântătoare și de atunci am rămas împreună cu el, l-am recunoscut ca părinte, duhovnic și călăuză în toate cele ce aveam să fac. De asemenea l-am primit ca părinte duhovnicesc și ca dascăl mântuitor al tuturor învățăturilor bune și ca îndreptător statornic pe drumul petrecerii monahale. Aveam ascultare față de toate voile lui cele plăcute lui Dumnezeu. Am lepădat cu totul voia mea, și am devenit întru totul mâna și piciorul lui, toiagul bătrâneților lui, ajutându-l și ostenindu-mă împreună cu el la bunul mers al mănăstirii”.
- Interesul sincer pe care l-a arătat cuviosul Nil față de propășirea mănăstirii încă de la prima lui întâlnire cu gheronda Ignatie, l-a făcut pe acesta să-l considere ca trimisul lui Dumnezeu ca să-și asume egumenia și conducerea mănăstirii după el. Și faptele care au urmat întăresc în mod absolut nădejdile pe care egumenul Ignatie și le-a pus în persoana cultivatului monah.
Acest cuvios părinte a fost pentru Sfânta Mănăstire a Fecioarei celei izvorâtoare de mii de haruri, Preasfânta de la Mahaira, călăuza luminată și îndreptătorul obștii pe drumul apostoliei ei. Acesta a fost și neadormitul ei hrănitor întreținător. Acei ani fuseseră o perioadă de multe greutăți pentru locuitorii întregii insule. O secetă mare care ținea de trei ani chinuia nenorocita insulă[6]. Pentru înfruntarea greutăților acestei perioade, (1179-1181) iubitorului și neobositului nevoitor nu i-a fost greu să purceadă cu râvnă într-o călătorie în Cilicia Asiei Mici și să ceară de la credincioșii de acolo ajutor material pentru întreținerea mănăstirii. (Nil, Typicon, 11). Cu neobositele lui purtări de grijă, mănăstirea nu numai că a trecut peste greutățile acelor zile de lipsuri, ci a și continuat cu râvnă exemplară lucrarea ei duhovnicească.Când iubirea de oameni a Sfântului Dumnezeu a chemat la el pe gheronda Ignatie, bătrân de acum, în 1179, episcopul Tamasos-ului Nichita, cel încununat de sfinți, în acord cu rânduiala prescrisă de Împăratul, a săvârșit prohirisirea și instalarea ca egumen al mănăstirii pe părintele Nil. Contribuția neobositului și înflăcăratului Nil ca egumen al Mănăstirii împărătești și Stavropighii, Mahaira, nu numai în perioada egumeniei lui, ci și după ce a fost chemat de Biserică pe tronul episcopal de la Tamasos (1209) a fost neînchipuit de mare.
Acesta prin legile mănăstirii pe care le-a scris (Ordin tipiconal) a pus bazele înaintării duhovnicești a mănăstirii. Dar și ca egumen s-a îngrijit pentru întărirea privilegiilor mănăstirii care fuseseră acordate lui Procopie și Ignatie de către Împăratul dreptcredincios Manuil Comnenul. Acest ordin amintește încă și de ziua de prăznuire a mănăstirii, cea a Intrării în Biserică a Maicii Domnului, 21 Noiembrie.
Cu o râvnă exemplară, atât acesta, cât și cuvioșii părinți Neofit, Procopie și Ignatie au luptat pentru ridicarea vieții monahale în Cipru. Aceste chipuri de monahi, robiți de dragostea lui Hristos, de jertfa adică a Cuvântului lui Dumnezeu, au luptat și au devenit și ei chipuri ale pătimirilor lui Hristos. Dragostea lor până la moarte pentru Domnul și pentru mirele sufletului lor, i-a făcut atât de puternici, încât nici singurătatea munților, nici greutățile nevoinței, nici dorirea lumii și a desfătărilor ei, nu au putut să-i îndepărteze de scopul lor sfântul lor scop pe care l-au urmărit din tinerețile lor. Sfântul lor exemplu să fie pururea înaintea ochilor noștri.
Astăzi mai ales, când, „pentru judecăți știute numai de Domnul” jumătate din insula noastră suspină sub apăsarea bocancului celui mai barbar asupritor. Astăzi când locurile noastre iubite au fost pur și simplu pustiite și sfintele noastre biserici au fost profanate în chip de neiertat de invadatorul turc. Astăzi mai mult decât oricând, avem datoria să păstrăm această sfântă moștenire pe care ne-au încredințat-o veacurile dinaintea noastră. Și aceasta se va întâmpla odată cu pocăința și întoarcerea noastră. Să ridicăm sus flacăra menirii noastre și, liberi de toate micimile, neputințele, urile și răutățile, să luptăm fiecare ca voia lui Dumnezeu să devină și voia noastră. Și atunci cu rugăciunile Fecioarei celei izvorâtoare de mii de haruri, ale Maicii Domnului nostru și Maicii noastre a tuturor, ale sfinților ctitori ai acestei istorice mănăstiri și a zecilor de sfinți ciprioți, libertatea cea ieșită din oasele sfinte ale grecilor se va întoarce iarăși în pământurile noastre. Și atunci se vor deschide iar bisericile noastre acum potopite de pânze de păianjen. Atunci cu bucurie vor răsuna din nou clopotele în pământurile noastre ale Paștelui nostru național. Fiindcă, să nu uităm niciodată că „aceasta este biruința care a biruit lumea, credința noastră”.
Sfinților Părinții noștri Neofit, Procopie, Ignatie și Nil rugați-vă pentru noi, păcătoșii, ca ziua aceasta să vină măcar cu o oră mai devreme. Amin.
Tropar
Glasul I
Locuitor pustiului…
Pe această pătrime de ctitori purtătoare de Hristos să o cinstim, pe monahii sfintei Mănăstiri ai Mahairei, cu laude zicând : Neofyte, temelie a Mănăstirii, Ignatie, dreptarul nevoinței, Procopie, de Dumnezeu cugetătorule, Nile, preaînțelepte, rugați-vă Domnului ca să ne dăruiască nouă puterea Duhului ca să ne arătăm împreună cu voi locuitori ai corturilor Împărăției.
Alt tropar, glasul al 3-lea
Pentru mărturisirea dreptei credințe…
Temelie neclintită a Mănăstirii Mahaira v-ați arătat cuvioșilor Părinți și icoane ale dumnezeieștii viețuiri a lui Hristos, dumnezeiescule Neofite, de trei ori fericite Ignatie, bătrâne Procopie și întâiule stătător pe tron, Nile, mâinile voastre ridicați-le, împreună cu Născătoarea de Dumnezeu, rugându-vă să se mântuiască sufletele noastre.
Mărimuri
Bucură-te, pătrime sfântă de cuvioși, întemeietorii sfintei mănăstiri a Mahairiotissei, Neofit, Ignatie și Nil, și fericitul Procopie, ocrotitorii noștri.
[1]În
insula Cipru nu a existat iconoclasm. De aceea multe din sfintele
icoane făcătoare minuni au fost salvate de nebunia iconoclastă, fiind
transportate pe ascuns în insulă din Constantinopol și din alte orașe
unde prigoana a fost foarte violentă.
[2]În
anul 1974 în insula Cipru a avut loc atacul turcesc care a împărțit
insula Cipru în două. Turcii au ocupat partea de nord a insulei, printre
orașele care acum sunt sub stăpânire turcească se afla și orașul
Keryneia un mic port, unul din cele mai frumoase orașe ale Ciprului. În
urma atacului mulți ciprioți greci au fost uciși, alții au dispărut fără
urmă și practic toți ciprioții din partea de nord s-au refugiat în
orașele libere, pierzând case și ogoare. Drama cipriotă continuă din
păcate și astăzi. Turcii au distrus totul, în mod barbar, în partea
stăpânită de ei. Este dezolant spectacolul Bisericilor aflate în ruină.
Biserici bizantine, cu o valoare istorică inestimabilă, care altminteri
ar fi trebuit să fie monumente protejate UNESCO, au fost predate jafului
și ruinei; altele au fost transformate în geamii, dar majoritatea au
fost distruse. Este un spectacol pe care orice creștin cu greu l-ar
putea suporta.
[3]În limba greacă veche cuvântul mahaira înseamnă sabie.
[4]Kladeutiri, gr. înseamnă foarfece de tăiat pomi.
[5]Aceasta
era rânduiala unei mănăstiri care era stavropighie patriarhală. La
temelia ei era așezată crucea Mântuitorului Hristos și nu era
subordonată arhiereului locului, ci direct Patriarhiei
Constantinopolului.
[6]În
Cipru dacă nu plouă cetățenii insulei nu au de unde lua apă deloc. O
secetă de trei ani în Cipru era echivalentă cu o adevărată catastrofă.
După rugăciune îndelungă, sfântul a adormit și a avut un vis în care Preasfânta Născătoare de Dumnezeu s-a întors spre el, promițându-i vindecare rapidă. După ce s-a trezit din somn, Sfântul Ioan a constatat că mâna lui era nevătămată. Drept mulțumire, a adăugat la icoana Maicii Domnului o mână din argint, în partea de jos, astfel încât dă impresia că Maica Domnului are o a treia mână.
Ana, cea pururea pomenita, care mai toata viata ei a fost stearpa, adica fara sa nasca copii, luand indemn, din Cartea Sfanta la cele ce s-au petrecut cu cealalta Ana, care era si ea stearpa, maica Proorocului Samuel, ruga, impreuna cu barbatul ei Ioachim, pe Stapanul firii, sa le daruiasca lor un prunc, fagaduind ca, daca le va implini cererea, indata il vor darui si inchina lui Dumnezeu. Si asa a nascut Sfanta Ana pe ceea ce s-a facut pricina mantuirii neamului omenesc, pe impacatoarea si imprienitoarea lui Dumnezeu cu oamenii, pe pricina innoirii lui Adam cel cazut, a invierii si indumnezeirii lui, pe Preasfanta si de Dumnezeu Nascatoarea si pururea Fecioara Maria. Iar cand ea a fost de trei ani, au luat-o parintii ei si au adus-o la Templu si au incredintat-o preotilor. Deci, luand-o arhiereul cel de atunci, Zaharia, a dus-o in cele mai dinlauntru ale Bisericii unde, o data pe an, intra numai singur arhiereul. Si acesta a facut-o din insuflarea lui Dumnezeu, Cel ce avea sa se nasca dintr-insa, spre indreptarea si mantuirii lumii cea stricata prin pacat. Si a ramas fecioara acolo, petrecand doisprezece ani de sfanta vietuire. Ca erau la Templul din Ierusalim trei randuri de chilii, in care locuiau, cu frica de Dumnezeu, fecioare si vaduve inchinate Domnului, precum si preotii si slujitorii, traind din averea Templului. Si in acest loc de buna crestere, Sfanta Fecioara, necontenit deprindea, sub supravegherea fecioarelor mai in varsta, lucrul de mana, citirea Scripturii si indeosebi rugaciunea.
Iar cand s-a apropiat vremea dumnezeiestii Buneivestiri, iesind de la Templu, Sfanta Fecioara a descoperit arhiereului si preotilor ca ea, inca din leagan, este fagaduita lui Dumnezeu si ca ea insasi a ales o viata de feciorie neintrerupta. Drept aceea, la 15 ani ea a fost logodita cu dreptul Iosif, rudenia sa, de 84 de ani, ca, sub chipul casatoriei, sa se pazeasca curata in lume; si astfel, Iosif logodnicul, a slujit ca martor la Nasterea cea fara prihana a Domnului, cat si ca ocrotitor la fuga in Egipt si la intoarcerea de acolo la Nazaret, in pamantul lui Israel.
Iubiti, asadar, fratilor, pe maica Domnului, - spune un parinte, - iubiti-o cu inima fierbinte si plina de nadejdi. Ramaneti tari si tineti invataturile pe care le-ati primit de la Biserica, despre Maica Domnului. Cinstiti pe Nascatoarea de Dumnezeu. Respingeti cu tarie minciunile ratacitilor, care defaima pe Sfanta Fecioara. Sa stiti ca diavolul striga prin gura hulitorilor, diavolul care o uraste, pentru ca ea a nascut pe Cel ce i-a surpat stapanirea. Ramaneti tari in traditiile sfinte ale Bisericii si cinstiti pe cea plina de dar si mai ales alujiti-o si luati-o ca aparatoare si sprijinitoare. Ca mult poate rugaciunea Maicii, spre imblanzirea Stapanului, si nu este nimeni care sa se increada in mila Preacuratei si sa nu fie ajutat si mangaiat.
Cu ale ei preacurate rugaciuni, Doamne miluieste-ne si ne mantuieste pe noi! Amin.
Întru aceastã zi, cuvânt despre un cãlugar, care voia sã stie judecãtile lui Dumnezeu.
Sinaxar 21 Noiembrie
În această lună, în ziua a
douăzeci şi una, Intrarea în Templu a Preasfintei Stăpânei noastre de
Dumnezeu Născătoarei şi pururea Fecioarei Maria.
Intrarea
în Templul legii a Doamnei de Dumnezeu Născătoarei a pricinuit
ortodocşilor creştini praznic minunat şi a toată lumea. Fiindcă s-a
făcut aceasta într-un chip minunat şi este înainte-mergătoare a marii
şi minunatei taine a întrupării Cuvântului lui Dumnezeu, care avea a se
face în lume prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu. Deci praznicul
Intrării s-a început din pricina aceasta: Ana cea pururea pomenită,
fiindcă mai toată viaţa a petrecut-o stearpă fără să nască prunc, ruga
împreuna cu bărbatul său Ioachim pe Stăpânul firii, ca să le dăruiască
lor prunc, şi făgăduindu-se ca, dacă vor câştiga dorirea, îndată vor
afierosi lui Dumnezeu pe pruncul cel născut. Şi aşa a născut pe ceea ce
s-a făcut pricina mântuirii neamului omenesc, pe împăcătoarea şi
împrietenitoarea lui Dumnezeu cu oamenii, pe pricina înnoirii de a doua
oară a lui Adam cel căzut şi a sculării şi a îndumnezeirii lui, pe
Preasfânta Stăpână de Dumnezeu Născătoare Maria. Când a fost de trei ani, au luat-o părinţii ei şi au adus-o pe ea în ziua de astăzi în Templu. Şi plinindu-şi făgăduinţa au afierosit pe fiica lor lui Dumnezeu celui ce le-a dăruit-o; şi au dat-o pe ea preoţilor şi mai ales lui Zaharia, arhiereului celui de atunci. Acesta luând-o pe ea, a adus-o în cele mai dinăuntru ale Templului, unde numai singur arhiereul o dată pe an intra. Şi aceasta a făcut-o după voinţa lui Dumnezeu Celui ce după puţin avea a Se naşte dintr-însa spre îndreptarea şi mântuirea lumii. Deci acolo a rămas Fecioara doisprezece ani, cu rară cuviinţă, hrănită cu hrană cerească de către Arhanghelul Gavriil. Învrednicindu-se şi dumnezeieştii arătări, până ce s-a apropiat vremea dumnezeieştii Bunei Vestiri şi a descoperirilor celor cereşti şi mai presus de fire care i s-au arătat ei. Că a binevoit Dumnezeu a Se întrupa dintr-însa pentru iubirea de oameni, ca să înnoiască de a doua oară lumea cea stricată prin păcat. Atunci Născătoarea de Dumnezeu, ieşind din Sfintele Sfintelor, a fost dată lui Iosif logodnicului, ca acela să-i fie păzitor şi martor al fecioriei ei şi ca să slujească, atât la naşterea ei cea mai presus de fire, cât şi la fuga ei cea în Egipt şi la întoarcerea cea de acolo în pământul lui Israel.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gurã de Aur.
Cântare de laudă la Sfinţii Ioachim şi Ana
Părinţii Preasfintei Fecioare
Pe a lor fiică la Sfîntul Templu au adus-o,
După făgăduinţa ce lui Dumnezeu
O au făcut.
Ei pre Templu la Templu îl au adus,
În vreme ce îngerii cîntă din ceruri
Cu bucurie mare
La vederea Fecioarei în strai preacurat.
Fecioarele calea o deschid Fecioarei,
Cu cîntări de bucurie şi făclii aprinse;
Zaharia, Marele Preot, de mînă o duce
În chiar Sfînta Sfintelor,
În locul cel mai sfînt,
Acolo unde înfricoşată taină se ascunde.
Acela este locul în care stă Chivotului Sfînt,
Şi sfeşnicul cel cu totul de aur.
Acolo toiagul lui Aaron şi sfânta mană sînt,
Acela este locul în care se păzesc
Cele mai mari taine.
Acesta este locul în care intră Preasfînta Fecioară,
Căci ea Chivot Tainic este al lui Hristos Cel Viu.
Cugetare
Să ne supunem cu smerenie voii lui Dumnezeu şi să nu iscodim judecăţile Lui, căci ne putem astfel vătăma mintea. Judecăţile lui Dumnezeu nenumărate sînt, şi de nepătruns.
Un monah din pustie, care cugeta întru sine că ajunsese la desăvîrşire, s-a rugat lui Dumnezeu ca să îi descopere feluritele Lui judecăţi privitoare la vieţile oamenilor. Dumnezeu atunci i-a pus în gînd să meargă la un bătrîn îmbunătăţit care vieţuia foarte departe şi să îl întrebe despre aceaste lucruri. Dar, mergînd el pe cale, un înger al lui Dumnezeu, luînd chip de om obişnuit, s-a alăturat lui, zicînd că şi el voieşte să meargă şi să îl cerceteze pe acelaşi bătrîn. Călătorind ei aşa împreună, au ajuns la casa unui om temător de Dumnezeu care i-a primit cum nu s-a putut mai bine, aşternîndule să mănînce dintr-un talger preţios de argint. Sfîrşind ei masa, îngerul a luat talgerul şi 1-a aruncat în mare. Monahul a rămas uimit văzînd această nedreptate, dar a tăcut. În a doua zi, ei au ajuns la casa altui om ospitalier care i-a primit cu bucurie şi cu cinste, ca pe nişte rudenii ale lui. Dar mai înainte de a pleca, omul 1-a adus la ei pe fiul lui, ca să primească binecuvîntare. Îngerul Domnului a apucat atunci copilul de gît şi 1-a sugrumat. Monahul atunci, mînios, 1-a întrebat pe însoţitorul lui cine este, şi cum poate să comită astfel de crime şi fărădelegi? La acestea îngerul i-a răspuns cu blîndeţe astfel: „Primul om la care am ospătat este plăcut lui Dumnezeu întru toate, neavînd nimic necurat în casa lui, afară de acel blid de argint, dobîndit cu nedreptate. Prin judecata lui Dumnezeu, eu am aruncat acel blid furat în mare, astfel încît omul acela să se afle drept înaintea lui Dumnezeu întru toate. Celălalt om la care am ospătat este şi el plăcut lui Dumnezeu, neavînd nici el nimic necurat în casa lui, afară de propriul lui fiu care, dacă ar fi ajuns la maturitate, ar fi fost un mare criminal şi un vas al satanei. De aceea, prin judecata lui Dumnezeu, eu am sugrumat copilul la timp ca să i se mîntuiască sufletul, de dragul bunătăţilor tatălui lui, şi ca să se mîntuiască şi tatăl de multe nenorociri. Iată, astfel sînt tainele şi judecăţile cele nepătrunse ale lui Dumnezeu. Iar tu, bătrîne, întoarce-te la chilia ta şi nu mai iscodi zadarnic în taine care sînt numai ale Unuia Dumnezeu”.
Luare aminte
Să luăm aminte la minunata zidire a lumii (Facerea 2: 7):
- La cum Dumnezeu 1-a zidit pe om din tina pămîntului;
- La cum El a suflat în nările lui suflare de viaţă;
- La cum omul s-a făcut suflet viu.
Predică
Despre mulţimea credincioşilor ca trup şi suflet unic – „Este un trup şi un duh” (Efeseni 4: 4).
Sfîntul Apostol îi îndeamnă pe credincioşi să se străduiască a fi un trup şi un duh.
Prin cuvîntul un trup se înţelege o credinţă, fără diviziuni, fără erezii, şi fără urmarea propriilor voi: întreaga Biserică este un trup căruia Cap îi este Hristos. Prin cuvîntul un duh se înţelege iubire, iubirea înflăcărată a tuturor credincioşilor pentru Hristos, de la care purcede şi iubirea credincioşilor întreolaltă.
Aceasta este taina credinţei creştine şi a creştinei iubiri. Nici
o legătură între oameni nu este şi nu poate fi mai tare decît aceasta:
nici legătura de sînge, nici aceea de limbă şi de neam, nici
împărtăşirea aceluiaşi cămin, sau a aceloraşi părinţi, sau oricare altă
legătură a vreunui interes comun.
Nici una dintre aceste legături nu se poate compara cu puterea legăturii şi iubirii creştine. Prin această legătură puternică şi irezistibilă toate mădularele Bisericii sînt legate întreolaltă.
Biserica lui Dumnezeu stă ca şi un singur om, în timp, şi în veşnicie – ca un trup şi un duh. Nimic nu este mai potrivnic acestei tainice şi indestructibile unităţi decît mîndria individualistă a oamenilor.
Mîndria desfigurează credinţa, răceşte dragostea, naşte ereziile, sfîşie Biserica, şi jertfeşte binele întregului în favoarea unei satisfacţii personale. Mîndria, în esenţă, este lipsa şi a credinţei şi a iubirii.
Fraţilor,
fie ca Dumnezeu să ne mîntuiască pre noi de mîndrie, infirmitatea cea
mai de căpetenie a rasei umane, ca să putem rămîne pururea un trup şi un
duh în Domnul lisus Hristos Dumnezeul nostru.
Căci Ţie, o Doamne lisuse Hristoase,
Ţie, Cela Ce eşti Capul Sfintei tale Biserici, se cuvine toată slava şi
mulţumirea în veci, Amin!
