Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Înjunghiata” de la Vatoped
Se spune despre această icoană că a fost împunsă cu un cuţit de către un călugăr diacon ce îndeplinea funcţia de ecleziarh, care, datorită treburilor în care era rânduit, ajungea la trapeză întotdeauna după terminarea mesei.
Odată, pe când cei de la trapeză strângeau masa, s-au mâniat pe el şi nu i-au dat nimic de mâncare. Mânia şi gândurile rele ale ecleziarhului s-au îndreptat către Maica Domnului, pe care, cu toate că o cinstea, nu s-a gândit să o roage să îl ajute şi în acel moment.
Luând un cuţit de pe masă, călugărul l-a înfipt în chipul Maicii Domnului. O, mare minune! Icoana a izvorât sânge, iar chipul Maicii Domnului a devenit palid. Văzând aceasta, diaconul cel mânios a orbit şi a căzut la pământ, fiind părăsit de simţuri. El a rămas în această stare timp de trei ani. Apoi, datorită mulţimii rugăciunilor stareţului şi ale călugărilor, Maica Domnului i-a apărut stareţului şi i-a spus că diaconul este vindecat.
După aceea, diaconul şi-a petrecut restul vieţii într-o strană din partea opusă icoanei, spre aducerea aminte de nelegiuirea făcută. Înainte de a muri, el a primit iertare de la însăşi Maica Domnului, care i-a apărut şi i-a spus că păcatul îi este iertat, însă mâna care a ţinut cuţitul va rămâne şi după moartea sa drept aducere aminte celorlalţi.
Această mână se păstrează şi astăzi, neputrezită şi neagră, lângă icoana Maicii Domnului, care este aşezată în Capela Sfântului Dimitrie.
Această icoană a Maicii Domnului este o frescă din secolul al XIV-lea
care s-a aflat pe zidul exterior al bisericii mari a mânăstirii
Vatopedi. După săvârşirea minunii din 21 ianuarie 807, când a salvat
obştea şi mănăstirea de la pieire, icoana a fost strămutată în stânga
katholikonului, într-un paraclis închinat Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu.
În Sfântul Munte este o rânduială: cheile de la poarta mănăstirii se
aşează la icoana Maicii Domnului, arătând astfel purtarea de grijă şi
egumenia Maicii Domnului în mănăstirile aghiorite; poarta mănăstirilor
aghiorite se deschide la răsăritul soarelui şi se închide la apus, când
portarul dă cheile stareţului, iar stareţul le aşează la icoana Maicii
Domnului.
La 21 ianuarie 1320, când unul din stareţii mănăstirii, după tradiţie,
Stareţul Ghenadie, a mers să ia cheile mănăstirii de la icoana Maicii
Domnului, Maica Domnului i-a vorbit, spunându-i: „Astăzi nu deschideţi
porţile mănăstirii pentru că vor năvăli piraţii!” Şi, în clipa în care
Maica Domnului vorbea stareţului, prinde viaţă şi Pruncul ce-L ţinea în
braţe, care Îşi întinde mâna, ducând-o la gura Maicii Domnului, şi
spunându-i: „Nu, Maica Mea, nu-i înştiinţa pe călugări, căci li se
cuvine această ispită, pentru că au căzut în nepurtare de grijă!” Dar
Maica Domnului, cu îndrăzneala ei de mamă către Fiul său, nu face
ascultare, ci coboară mânuţa lui Hristos de la gura ei, repetând pentru a
doua şi a treia oară egumenului acea avertizare.
Monahii alergară îndată spre ziduri, de unde era lesne de văzut cum
pirații încercuiseră mănăstirea și așteptau momentul deschiderii porții
pentru a năvăli înăuntru și a o prăda. Prin intervenția minunată a
Maicii Domnului, mănăstirea a fost izbăvită de urgia piraților. De
atunci, în icoană au rămas întipărite aceste ultime mișcări ale feței
Dumnezeiescului Prunc și ale Maicii Sale.
După intervenţia minunată a Maicii lui Dumnezeu pentru ocrotirea
mânăstirii, icoana a fost strămutată în stânga bisericii centrale,
într-un paraclis închinat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Frumoasa
îmbrăcăminte de argint a icoanei a fost realizată la mănăstirea Golia
din Iaşi, pe cheltuiala unor boieri locali.
De la săvârşirea minunii, călugării păstrează nestinsă candela din faţa
icoanei. Sfânta Liturghie se slujeşte în fiecare vineri în bisericuţa
Paramythíei, iar Paraclisul Maicii Domnului se cântă zilnic.
Într-una din vizitele sale în România, părintele Efrem, stareţul
mănăstirii Vatopedi, spunea: „…vin la noi tot felul de oameni de
ştiinţă, arheologi şi specialişti în pictura bizantină ne spun că
expresia aceasta a icoanei este cu neputinţă a fi zugrăvită întocmai de
mâna omenească, deoarece există o contradicţie: Hristos cel aspru pe de o
parte şi dulceaţa expresiei Născătoarei de Dumnezeu pe de altă parte.”
După cum mărturisesc şi pelerinii veniţi la mânăstire, dumnezeiasca
dulceaţă a chipului Preacuratei Fecioare odihneşte şi mângâie sufletul
omenesc.
La noi în ţară, la mănăstirea Lupşa din judeţul Alba, există o copie în
mărime naturală a icoanei Maicii Domnului Mângăietoarea.
Un fapt mai puţin cunoscut a avut loc în primăvara anului 2013. După ce
a câştigat medalia de bronz la Olimpiada de la Londra, judokanul grec
Ilías Iliádis a vizitat Mănăstirea Vatopedi, întâlnindu-se cu Egumenul
Mănăstirii, Gheronda Efrem, și a donat Mănăstirii medalia de bronz
câștigată la olimpiadă, pentru a fi așezată între celelalte podoabe
afierosite Maicii Domnului Paramythía.
• Pomenirea Sfântului Părintelui nostru Maxim Mărturisitorul
Sfântul Maxim s-a născut în cetatea Constantinopolului şi
a fost unul dintre cei mai înalţi demnitari ai împăratul Heraclie, dar a
părăsit viaţa şi grijile curţii imperiale pentru a deveni monah, iar mai apoi stareţ într-una din mănăstirile metropolei, nu departe de capitoliu. Sfîntul Maxim a fost cel mai mare apărător al ortodoxiei împotriva ereziei numite monotelită,
care îşi afla rădăcinile într-o alta, a lui Eutihie, numită monofizită.
Adică: aşa cum Eutihie afirma în mod mincinos că în Domnul nostru lisus
Hristos se află o singură natură [monofizitism], aşa monoteliţii
afirmau că în Mîntuitorul nostru se afla o singură voinţă [monotelism]. Sfîntul
Maxim a combătut această eroare, ştiind că se va afla astfel combatant
şi al împăratului şi al patriarhului. Dar Sfîntul Maxim nu era omul
temerii, ci al adevărului şi răbdării, care a luptat pînă la
sfîrşit, dovedind că aşa cum se află două naturi depline în Hristos, cea
dumnezeiască şi cea omenească, tot aşa se află în El şi două voinţe,
cea dumnezeiască, şi cea omenească. Datorită eforturilor lui s-au
întrunit două sinoade [nu ecumenice], unul la Cartagina, iar celălalt la
Roma. Ambele au dat anatemei învăţăturile monoteliste. Martiriul
Sfîntului Maxim pentru Sfînta Ortodoxie nu poate fi descris în cuvinte: el
a fost torturat de mai marii curţii imperiale, trădat de prelaţi,
scuipat în obraz de popor, bătut de soldaţi, exilat, întemniţat, în
final – tăindu-se mîna şi limba, a fost condamnat la exil pe viaţă în
ţinutul Skhemaris [Shimara : la ţărmul Mării Negre, lîngă Batum],
unde a mai trăit trei ani în închisoare, dîndu-şi sufletul în mîinile
lui Dumnezeu la anul 666 după Hristos.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Maxim Grecul
Acest Maxim se născuse în Grecia şi a
fost chemat în Rusia, la curtea Ţarului Vasilii Ivanovici, de însuşi
ţarul, pentru a fi bibliotecarul şi tălmaciul său. La curtea Rusiei
acest Sfânt Maxim a trebuit să depună o muncă uriaşă de traducere şi
îndreptare a textelor vechi sacre, dar pentru aceasta a şi suferit pe
măsură. El a petrecut zeci de ani în
închisoare, acolo alcătuind Canonul către Duhul Sfînt, folosit pînă în
ziua de azi în Biserica Ortodoxă. El a trecut la Domnul în anul 1556 după Hristos.
• Pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Neofit
Neofit s-a născut la Niceea. Cu harul îmbelşugat al lui Dumnezeu, el s-a aflat făcător de minuni încă din copilărie.
El a scos apă din stîncă şi a înviat-o pe mama lui moartă. O porumbiţă
albă 1-a călăuzit la Muntele Olimpului [în Turcia de azi], unde a
alungat un leu dintr-o peşteră penru ca acolo să locuiască el. La vîrsta
de cincisprezece ani el a fost torturat la Niceea pentru credinţa în
Hristos, sub împăratul Diocleţian; dar nicidecum nu s-a lepădat de El.
După bătăi şi schingiuiri Neofit a fost aruncat în foc, dar Dumnezeu i-a
ţinut viaţa. Apoi 1-au aşezat în faţa unui leu înfometat, dar leul s-a
apropiat ca un mieluşel de Neofit. Sfântul a văzut că era leul pe care
îl scosese din peştera sa din munte; 1-a mîngîiat şi 1-a trimis să
locuiască înapoi acolo. Neofit a fost apoi străpuns cu o lance şi astfel
s-a strămutat la locaşurile cereşti.
• Pomenirea Sfintei Muceniţe Agnia
Sfinta Agnia a murit muceniţă a lui
Hristos la vîrsta de treisprezece ani, fiind aruncată în foc şi apoi
decapitată. Ea a fost făcătoare de minuni şi în timpul vieţii, şi după
moarte. Agnia a mărturisit pentru credinţă sub împărăţia lui Diocleţian,
şi a trecut la cele veşnice la anul 305 după Hristos.
Luna ianuarie în 21 de zile: pomenirea Preacuviosului Parintelui
nostru Maxim Marturisitorul (+662).
Acesta a fost în zilele marelui
împarat Eraclie (610-641) si a trait pâna în vremea
raucredinciosului împarat Constans II, urmasul sau
(641-668).
Se tragea din neam de rang înalt,
nascându-se catre 580 în Constantinopol, iar cu bunastarea
si mintea ce avea, primi învatatura temeinica de
la cei mai de seama dascali ai vremii. Deci, catre 610, Sfântul
a fost chemat de Eraclie la curtea sa, si-l facu mare sfetnic al
împaratiei, dar nu ramase în dregatorie decât
putina vreme. Ca, ivindu-se o ratacire noua
si împaratul crezând si el în aceasta gresita
învatatura, Sfântul Maxim a lepadat si
dregatoria sa si lumea si, mergând la manastirea
Hrisopolis (Scutari), s-a facut calugar, alergând a fi mai bine
lepadat în casa lui Dumnezeu, decât sa locuiasca în slujba
ratacirii.
Ca s-a ivit, în adevar, în
acele vremi, o ratacire noua, numita a monotelitilor,
adica a celor care marturisesc ca este numai o singura
vointa întru Hristos, Domnul nostru. Si se ridica
ratacirea aceasta împotriva credintei celei drepte, care învata
ca Hristos Domnul, desi este o singura persoana, persoana
lui Dumnezeu-Fiul, totusi, pentru ca în Domnul Hristos, Dumnezeu Fiul
S-a facut om, din aceasta pricina, persoana Domnului Hristos are
doua firi, adica firea Lui de Dumnezeu si firea Lui de om, iar,
pentru ca sunt în El aceste doua firi, tot astfel, sunt în El si
doua vointe si doua lucrari, deosebite pentru fiecare
fire a Lui, ca numai punând la lucru în armonie toate aceste vointi
si lucrari de om si de Dumnezeu, a putut El savârsi
mântuirea noastra, cum arata Scriptura.
Si ratacirea aceasta,
ca în Hristos este numai o singura vointa, o aparau
doi episcopi mari, Chir din Alexandria si Serghie din Constantinopol,
laudându-se în fata împaratilor ca aceasta
noua învatatura va câstiga, de partea
împaratiei, popoarele monofizite (o ratacire mai
veche, care învata ca Hristos este numai o singura fire) de
la granita dinspre persi si arabi, dusmanii Constantinopolului,
si va întari, astfel, apararea imperiului. Si, în 633 are
loc chiar o învoiala scrisa în acest scop, între ortodocsi
si monofiziti. Iar împaratii Eraclie si Constans II
sunt sfatuiti sa dea strasnica porunca, oprind
sa se mai scrie sau sa se mai vorbeasca despre una sau doua
vointe si lucrari în Hristos. Drept aceea, au si dat
împaratii doua hrisoave: Eraclie, documentul “Ectezis”, în 638,
iar Constans, documentul “Tipos”, în 648, cu aceasta porunca, sub
grea pedeapsa. Si astfel, s-a umplut de ratacire tot
Rasaritul.
Cel dintâi care si-a dat seama de
pericol a fost Sfântul Sofronie, calugar din Alexandria, a ajuns apoi
patriarh în Ierusalim, iar, dupa moartea lui, în 638, lupta a fost
condusa de Sfântul Maxim.
Deci, aflând ca în Apus
ratacirea aceasta nu a avut loc, Sfântul Maxim s-a aprins, ca de foc,
de râvna dumnezeiasca si, mergând din rasarit în apus
(641), mai întâi în Africa, la Cartagina, si apoi la Roma cea veche (646),
i-a îndemnat pe cei de acolo, ca, strângând multe sinoade de episcopi, sa
marturiseasca dreapta credinta si, dând anatemii dogmele
ratacirii monotelite, sa osândeasca si cele doua
documente împaratesti, care opreau marturisirea
adevarului si sa învete ca primirea
ratacirii adevarului însemneaza un ajutor dat la raspândirea
ratacirii: “A tainui cuvântul adevarului, însemneaza a
te lepada de el.” Si a scris el si cuvinte si
carti, care adevereau temeiul dreptei credinte, pline de
dascalesti dovediri, trimitându-le pretutindeni în lume.
Acestea aflându-le, împaratul a trimis
oamenii sai, cu putere ostaseasca, în Apus si a prins
(653), mai întâi, pe Sfântul Martin, episcopul Romei, pe care judecându-l, l-a
surghiunit în Cherson, unde a si murit, iar, peste câteva zile,
prinzându-l si pe Sfântul Maxim cu cei doi ucenici l-a dus la
Constantinopol si, gasindu-l vinovat, l-a surghiunit în Tracia (655).
Dupa o noua judecata, a fost surghiunit la Perberis. Iar, la cea
din urma înfatisare, neprimind sa taca despre
adevar, a fost osândit sa i se taie limba si mâna dreapta,
ca sa nu mai poata marturisi adevarul, nici cu graiul nici
prin scris, si a fost surghiunit pe toata viata în tara
Lazilor (Caucaz).
Si a fost acest sfânt Maxim un
marturisitor si în razboiul cel nevazut al înnoirii
duhovnicesti a omului si a lumii, prin lupta contra patimilor si
prin har, cum arata scrierile din Filocalie. Si asa,
aruncat în surghiun, la vreme de batrânete, cu limba si cu mâna
taiate, ca pret de sânge pentru credinta, si
ramânând simplu monah pâna la sfârsitul zilelor sale, Sfântul
Maxim s-a mutat la Domnul, la 13 august 662, având 82 de ani.
Întru aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Neofit
(+290).
Acesta a fost din Niceea Bitiniei, fiu
de parinti binecredinciosi si crestini, anume Teodor
si Florentina, pe vremea împaratiei lui Diocletian (284-305)
si chiar din începutul vietii sale a fost plin de darul lui Dumnezeu.
Ca, de noua ani fiind, facea rugaciune cu copiii,
învatând carte, si el îi depasea la
învatatura. De asemenea si o porumbita venea
si zbura împrejurul patului sau, pazindu-l fara
prihana.
Deci, mergând la muntele Olimpului, a
intrat într-o pestera, în care intrase mai întâi porumbita, care
îl calauzise, si, gonind leul ce era acolo, si-a facut
locas pentru sine, fiind hranit de un dumnezeiesc înger. Ajungând el
la unsprezece ani, din aratare dumnezeiasca, s-a pogorât din munte
si, venind, si-a sarutat parintii, iar, murind ei
si dând la saraci din averea lor, iarasi s-a întors în
munte.
Deci, împlinind el cincisprezece ani, a
stat înaintea lui Dechie dregatorul, fiind povatuit la aceasta
de dumnezeiescul înger. Drept aceea, pentru neînchipuita îndraznire
si cutezare ce a aratat, mai întâi, a pus de l-au batut, apoi
l-au bagat într-un cuptor aprins si, izbavit fiind, cu darul lui
Hristos, l-au dat la fiare. Si, din toate ramânând
nevatamat, a fost ucis cu sulita, de un barbar, ce s-a repezit
asupra lui.
Întru aceasta zi, cuvânt al Sfântului Maxim
Marturisitorul, din Filocalie: Talmacirea duhovniceasca pe
scurt a jertfelor din Lege.
Întrebare: Ce
înseamna cele cinci feluri de jertfe, aduse dupa rânduiala Legii:
oaia, boul, capra, turtureaua si porumbelul?
Raspuns: Dupa
unul din întelesuri, berbecul, ca unul care-i capetenie,
închipuieste puterea rationala, taurul, iutimea, iar capra,
pofta. Turtureaua, la rândul ei, închipuieste neprihanirea, iar
porumbelul, sfintenia. Daca însa voim sa tinem seama
si de însusirile firesti ale fiecarui animal si sa le
cautam întelesul potrivit, cei priceputi în astfel de lucruri
spun ca oaia aduce trei lucruri stapânului ei: lâna, laptele, si
mielul. Iar pupila ochiului ei se întoarce dupa soare si în fiecare
zi da afara 365 de bobite de gunoi. La fel si oaia cugetatoare,
care este omul, daca vrea sa se aduca jertfa
Stapânului , trebuie sa-i dea, ca lâna, faptuirea
poruncilor, ca lapte, întelegerea duhovniceasca a naturii, ca
aceasta hraneste mintea, iar ca miel, ucenicul pe care îl naste
prin învatatura, silindu-se sa-l faca întru totul
ca pe sine si sa-l aduca desavârsit înaintea lui
Dumnezeu. Dar si pupila ochilor unuia ca acesta, se întoarce dupa soare,
adica mintea lui se îndreapta dupa soarele Dreptatii,
Hristos, Care calauzeste toate ale noastre prin Providenta cea
cârmuitoare a lucrurilor, ca în necazuri, ca si în zile bune, el Ii
multumeste Aceluia pentru Providenta, ca le
calauzeste bine pe toate. Unul ca acesta leapada în
fiecare zi 365 bobite de gunoi, adica, arunca de fiecare data
cele stricacioase si de prisos, supuse timpului si prefacerii.
Întru aceasta zi, învatatura a
Sfântului Vasile, despre faptele bune.
Învata-te si te
deprinde, omule credincios sa fii lucrator de evlavie.
Învata-te a vietui dupa cuvântul Evangheliei; cuvântul
acesta sa-ti fie, adica, îndreptarea ochilor, înfrânarea limbii,
domolirea trupului, smerenie mintii, gânduri curate având, pierdere si
parasire mâniei. Nevoieste-te la faptele cele bune, pentru
Domnul; lipsit fiind, nu te razbuna; urât fiind, sa iubesti;
fiind prigonit, rabda; hulit fiind, sa mângâi;
omoara-ti pacatul, rastigneste-te împreuna cu
Hristos. Toata dragostea sa-ti pui spre Domnul, ca sa-L
afli unde sunt multimile de îngeri, soboarele celor întâi
nascuti, scaunele Apostolilor, toiegele Patriarhilor, cununile
Mucenicilor si laudele Dreptilor. Cu acestia, sa
doresti, si pe tine însuti sa te numeri. Iar când va veni
vreo ispita asupra ta, din îngaduinta lui Dumnezeu, ori goliciune,
ori necaz, ori foame, sau altceva, sau vreo boala cercetându-ti
trupul tau, sau pierdere de sânge patimind, pentru Dumnezeu,
rabda, laudând pe Dumnezeu, si sa
nadajduiesti spre Domnul cel milostiv, ca îndraznind,
nesfiindu-te, sa zici: “Trecut-am prin foc si prin apa si
ne-ai scos pe noi la odihna.”
Sinaxar 21 Ianuarie
În această lună, în ziua a douăzeci şi una, pomenirea cuviosului nostru părinte Maxim Mărturisitorul.
Cuviosul
părinte Maxim a trăit până în zilele răucredinciosului împărat
Constans, care a împărăţit între anii 642-648. Constans a fost tatăl
binecredinciosului împărat Constantin Pogonatul şi nepotul viteazului
împărat Heraclie, cel care a biruit pe perşi, de unde a adus în spate
crucea Domnului, de la Ctesifon până la Ierusalim, în anul 629, la 14
septembrie. Cuviosul Maxim fiind iscusit în treburile politice,
învăţând şi meşteşugul bunei cârmuiri, şi cu fire bună şi minte dreaptă
fiind împodobit, a ajuns la împăraţii cei dinainte sfătuitor
împărătesc şi secretarul cel dintâi. Dar pentru că se răspândea
părerea greşită şi vicleană a celor ce ziceau că Mântuitorul a avut
numai o voinţă, înlăturând prin aceasta părere credinţa în cele două
firi ale lui Hristos şi pentru că cei răucredincioşi răspândeau prin
pieţe porunci greşite, care întăreau acest eres şi lipeau aceste
porunci chiar înaintea bisericii celei mari, cuviosul Maxim neputând
răbda să se pângărească şi el laolaltă cu toţi nelegiuiţii aceştia,
părăsind dregătoriile lumeşti, n-a mai voit să locuiască în sălaşurile
păcătoşilor, şi a mers la Mănăstirea din Hrisopoli, unde s-a călugărit
şi a ajuns mai apoi egumen al mănăstirii. Aprinzându-se de dumnezeiască
râvnă s-a dus la Roma cea veche, şi a înduplecat pe fericitul papă
Martin, să strângă un sobor al locului aceluia şi să dea anatemei pe
începătorii şi pe pricinuitorii acestui eres păgânesc, care susţineau
că în Hristos este numai o singură voinţă. El a alcătuit multe scrieri
pentru mustrarea şi ruşinarea celor ce credeau în acest eres, şi a
scris cărţi doveditoare despre adevărul credinţei noastre, sprijinite
pe Sfânta Scriptură, trimiţându-le pretutindeni în lume. Întorcându-se
de la Roma, împreună cu cei doi Anastasie, ucenici ai lui, el a fost
adus ca vinovat înaintea Senatului care împărtăşea împreună cu
împăratul acelaşi eres. Şi în timp ce toţi se supuneau voinţei
împăratului, numai el s-a ridicat împotrivă şi a îndemnat şi pe alţii
să nu se supună, încredinţându-i prin scrisori să nu-şi schimbe
credinţa lor. Din cauza aceasta a fost trimis la închisoare în Tracia
şi stăruind în dreapta credinţă i s-a tăiat mâna şi limba. Din Tracia a
fost trimis în exil în Lazichia, unde a trăit trei ani. Şi în
plinătatea vârstei fiind, după o boala scurtă, a răposat în Domnul, în
anul 662 şi a fost îngropat în Mănăstirea sfântului Arsenie, din acea
ţară a Lazilor, făcând în toate zilele multe minuni. Din cei doi
ucenici ai lui, celui mai vârstnic i s-a tăiat şi lui limba, şi a fost
trimis într-o închisoare îndepărtată. Iar cel mai tânăr a fost trimis
într-o cetate din Tracia, unde şi-a sfârşit viaţa. Acest sfânt mucenic a fost din Niceea Bitiniei, fiu de părinţi binecredincioşi, pe nume Teodor şi Florentina, în timpul împăratului Diocleţian. De la începutul vieţii sale a fost plin de darul lui Dumnezeu. Astfel pe când era abia de 9 ani şi învăţa carte cu alţi copii, făcea rugăciuni şi sporea minunat la învăţătură. Şi venea o porumbiţă de zbura în jurul patului lui, vorbind un grai omenesc. Întâmplându-se ca maica lui să moară, copilul a înviat-o prin rugăciunea sa.
Pornind apoi către muntele Olimpului, a intrat într-o peşteră, unde a fost călăuzit de porumbiţă. Gonind fiara care se găsea acolo, a locuit în peşteră, fiind hrănit de un înger. Când a fost în vârstă de 11 ani, din arătare dumnezeiască s-a coborât din munte, şi-a sărutat părinţii, a dat la săraci din avutul lor şi s-a întors în munte. La vârsta de 15 ani a stat înaintea guvernatorului Deciu, povăţuit fiind de îngeri. Aici, pentru îndrăzneala lui neaşteptată, întâi a fost supus la felurite chinuri, după care a fost omorât cu sabia de un barbar, care s-a repezit asupra lui.
Tot în această zi, pomenirea cuviosului nostru părinte Zosim, episcopul Siracuzei din insula Siciliei.
Acest cuvios părinte era din Sicilia, fiu de
părinţi credincioşi, cucernici şi bogaţi, care aveau o moşie lângă
mănăstirea sfintei Lucia fecioara. După ce Zosim s-a născut şi a fost
înţărcat, a fost dăruit sfintei Lucia, împreună cu moşia. Şi vieţuind
în mănăstire, a fost rânduit păzitor al raclei sfintei. Odată,
ducându-se la părinţi, acasă, aceştia nu i-au îngăduit să stea cu ei,
ci l-au trimis înapoi la locaşul sfintei, zicând că trebuie să stea
acolo unde a fost dăruit. După treizeci de ani a ajuns egumen al
mănăstirii, apoi a fost făcut episcop al cetăţii Siracuza, de Teodor,
papa Romei. Şi păstorind bine turma cuvântătoare încredinţată lui şi pe
mulţi întorcându-i de la necredinţă la credinţă şi de la răutate la
bunătate, a adormit în pace, trăind cincizeci de ani.
Tot în această
zi, pomenirea pătimirii sfinţilor mucenici Evghenie, Valerian, Candid
şi Achila, care au mărturisit în Trapezunt.
Aceşti sfinţi mucenici au luptat muceniceşte pe
vremea împăratului Diocleţian, a lui Maximian şi a lui Lisie Duca.
Valerian, Candid şi Achila ascunzându-se în munţii Trapezuntei, Lisie
i-a prins. Şi mărturisind ei pe Hristos, Lisie i-a exilat într-o mică
cetate din ţinutul Lazichiei, numită Pitius. De acolo fiind aduşi la
Trapezunt şi înfăţişaţi lui Lisie au fost supuşi la multe chinuri şi
apoi au fost închişi. După câteva zile, prinzând şi pe Evghenie l-au
bătut cu cruzime, apoi a fost dus împreună cu dregătorul în templul
idolilor, unde sfântul rugându-se, au căzut toţi idolii şi s-au
zdrobit ca praful. Pentru aceasta a fost şi el supus la chinuri. Apoi
toţi sfinţii fiind băgaţi într-un cuptor aprins şi rămânând nevătămaţi,
au fost omorâţi cu sabia.
Tot în această zi, pomenirea sfintei muceniţe Agni.
Sfânta muceniţă Agni era din cetatea Romei şi se
trăgea dintr-un neam strălucit. Viaţa ei se potrivea cu numele, căci
era curată la suflet şi la trup. Multe femei mergeau la dânsa şi ea le
învăţa cuvântul adevărului şi le îndemna să cunoască pe Hristos
Dumnezeu şi Lui unuia să-I slujească. Purtarea ei ajungând la
cunoştinţa cârmuitorului, a fost luată şi dusă înaintea lui, unde a
fost silită să jertfească idolilor, spunându-i-se că dacă nu va jertfi
va fi dusă în casa de desfrânare. Iar ea a zis: "Nici idolilor tăi nu
voi jertfi, nici de desfrânare nu-mi pasă, căci cred cu hotărâre în
Dumnezeul meu, Care mă va ajuta să scap din toate încercările". Acestea
auzindu-le cârmuitorul cel nelegiuit, a chemat pe mai-marele casei de
desfrânare şi i-a dat în seamă pe Agni cea curată, ca să o ducă, cu o
singură îmbrăcăminte pe ea, în casa de batjocură. După ce a ajuns în casa aceea a satanei, şi fiecare de acolo căuta să se apropie de ea ca să o batjocorească, nimeni nefiind împiedicat să se apropie de ea, ci, chiar mai mult, fiecăruia fiindu-i îngăduit să se apropie de ea fără teamă şi cu neruşinare. Cei ce se îndreptau spre ea amorţeau cu toţii şi tuturor li se tăia pofta, rămânând ca şi morţi. Atunci unul plin de trufie şi ca un cal turbat, după ce a batjocorit pe cei ce intraseră la sfânta şi rămăseseră amorţiţi, s-a apropiat cu multă obrăznicie de sfânta fecioară Agni, dar îndată a rămas fără suflare şi a căzut la pământ. După mai multă vreme, unul din cei de faţă a strigat, zicând: "Mare este credinţa creştinilor". Intrând şi ceilalţi, cu un glas au strigat cu toţii: "Mare este puterea lui Hristos". Cârmuitorul, auzind acestea, avea sfânta să i se înfăţişeze şi au adus de faţă şi pe cel mort. Apoi cârmuitorul i-a zis: "Spune, vicleană femeie, cum ai omorât pe acest tânăr?" Sfânta a răspuns: "Când ai poruncit să fiu batjocorită, pe cale, spre casa de desfrânare, s-a luat după mine, un tânăr îmbrăcat în alb, care a intrat în casă şi a stat lângă mine. Acesta a amorţit pofta tinerilor iar pe acesta care zace aici mort, care cu trufie şi îndrăzneală căuta să se atingă de mine, l-a adus în starea aceasta pe care o vezi". Cârmuitorul a zis: "Cine este acest tânăr îmbrăcat în alb?" Iar sfânta a răspuns: "Domnul şi Dumnezeul meu a trimis pe îngerul Său, ca să împiedice să fiu batjocorită". Cârmuitorul a zis iarăşi: "De voieşti să ne faci să credem că grăieşti adevărul, roagă-te Dumnezeului tău şi înviază-l". Atunci muceniţa, ridicând mâinile spre cer şi făcând rugăciuni, mortul îndată a înviat. Şi s-au spăimântat toţi de această minune preamărită şi însuşi cârmuitorul împreună cu ei a strigat: "Mare este puterea creştinilor şi cu adevărat mare este Dumnezeul acestei preacinstite femei". Dar unii dintre cei necredincioşi şi necuraţi au strigat către cârmuitor: "Omoar-o, că prin vrăji face lucrurile acestea care par minuni". Atunci cârmuitorul a poruncit ca sfânta să fie arsă în foc. Deci, aprinzând un foc mare, sfânta, s-a pecetluit în semnul sfintei cruci şi a intrat cu îndrăzneală în mijlocul focului şi cu rugăciunea pe buze a zburat către Domnul, lăsându-şi trupul în foc. După ce a contenit văpaia, unii creştini au luat pe ascuns sfintele ei moaşte şi cu cinste le-au îngropat, slăvind pe Dumnezeu.
Tot în această
zi, pomenirea cuviosului Neofit, îngrijitorul Mănăstirii Vatopedului,
care a auzit glasul Născătoarei de Dumnezeu, ieşind din gura sfintei ei
icoane, şi care în pace s-a săvârşit.
Sfântul Maxim Grecul a fost fiul unui demnitar
grec bogat din oraşul Arta (în Epir). El a primit o educaţie foarte
bună. În tinereţe a călătorit mult şi a studiat limbile străine şi
ştiinţele (i.e. disciplinele intelectuale) în Europa, la Pris, Florenţa
şi Veneţia.
Întorcându-se în ţara natală, el a plecat la Muntele
Athos, devenind călugăr la Mănăstirea Vatopedu. A studiat cu entuziasm
manuscrisele vechi lăsate la Athos de împăraţii bizantini Andronicus
Paleologul şi Ioan Cantacuzino (amândoi s-au călugărit).
În
această perioadă, Prinţul Vasile al III-lea al Moscovei (1505-1533) a
vrut să facă un inventar al manuscriselor greceşti şi al cărţilor
mamei sale, Sofia Paleologhina, şi a cerut Protos-ului Sfântului Munte,
egumenului Simeon, un translator. Sfântul Maxim a fost ales să meargă
la Moscova fiindcă el studia încă din tinereţe cărţile vechi
bisericeşti. Ajuns la Moscova, i s-a cerut să traducă în slavonă
cărţile patristice şi liturgice, începând cu Psaltirea adnotată. Sfântul Maxim a încercat să-şi îndeplinească sarcina, dar cum slavona nu era limba lui maternă, există anumite neconcordanţe în traducerile sale.
Mitropolitul Varlaam al Moscovei a apreciat foarte mult munca Sfântului Maxim, dar când Scaunul Moscovei a fost ocupat de Mitropolitul Daniel, situaţia s-a schimbat.
Noul Mitropolit i-a cerut Sfântului Maxim să traducă în slavonă Istoria Bisericii scrisă de Theodorit al Cyrului. Sfântul Maxim a refuzat categoric această însărcinare afirmând că "în această istorie sunt şi scrisori ale ereticului Arie şi acesta poate fi un pericol pentru cei mai puţin învăţaţi". Acest refuz a cauzat o ruptură între Maxim şi Mitropolit. În ciuda diferendelor ivite, Sfântul Maxim şi-a continuat munca de luminare spirituală a ruşilor. El a scris scrisori împotriva musulmanilor, catolicilor şi păgânilor. A tradus Comentariile Sfântului Ioan Hrisostomul la Evangheliile lui Matei şi Ioan. A scris şi câteva lucrări proprii.
Când marele Prinţ Vasile a vrut să divorţeze de soţia lui Solomonia din cauza neputinţei ei de a avea copii, neînfricatul Maxim i-a trimis acestuia lucrarea sa "Capitole instructive privind dreapta credinţă". În această lucrare îi arăta prinţului că nu trebuia să cedeze patimilor cărnii. Prinţul nu l-a iertat niciodată pentru această îndrăzneală şi l-a întemniţat pe Sfântul Maxim. Din acel moment, o etapă nouă, plină de multă suferinţă începe în viaţa monahului.
Greşelile de traducere din lucrările sale au fost privite ca deliberate şi intenţionate denaturări ale textului. A fost greu pentru el în închisoare, dar în suferinţele sale, el a câştigat mila Domnului. Un înger i s-a arătat zicându-i: "Îndură, Avvo! Prin această durere trecătoare vei fi eliberat de chinurile veşnice."
În închisoare, Bătrânul a scris cu cărbune pe perete un canon al Sfântului Duh, care şi în ziua de azi se citeşte în Biserică: "Aşa cum Israel a fost hrănit cu mană în pustie, la fel, Doamne, umple sufletul meu cu harul Tău prin care să slujesc întotdeauna Sfintei Treimi ..."
După şase ani, Sfântul maxim a fost eliberat şi trimis la Tver. Acolo atrăit sub supravegherea binevoitorului episcop Acacius care s-a purtat cu grijă faţă de nevinovatul suferind. Sfântul a scris atunci în autobiografia sa: "Cât am fost suferind în închisoare m-am consolat şi întărit cu răbdare." Şi încă câteva cuvinte din acest text viu: "Nici durerea, nici întristarea, dragă suflete, nu au fost pe nedrept, pentru că acestea a trebuit să le înduri spre binele tău."
Numai după 20 de ani petrecuţi la Tver, s-a hotărât că Sfântul Maxim poate fi eliberat şi-i poate fi ridicată excomunicarea. Sfântul Maxim, deja de 70 de ani, şi-a petrecut ultimii ani din viaţă în Lavra Sf. Treime-Serghiev. Deşi oprimarea şi munca grea şi-au lăsat urmele asupra sănătăţii sale, spiritul i-a rămas viu, iar el şi-a continuat munca. Împreună cu slujitorul şi ucenicul său, Nil, sfântul a tradus Psaltirea din greacă în slavonă.
Sfântul Maxim a trecut la cele veşnice pe 21 ianuarie 1556. A fost îngropat lângă zidul de nord-vest al bisericii Sfântului Duh din Lavra Sf. Treime-Serghiev. Multe minuni au avut loc la mormântul Sfântului Maxim. Un tropar şi un condac au fost compuse în cinstea sa. Sfântul Maxim este pictat într-o icoană din Sinaxarul sfinţilor din Radonezh (6 iulie).
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Întru aceasta zi, cuvânt lui Cosma presviterul,
catre episcopii si preotii, cei ce pasc turma lui Hristos
Sa nu îngropati talantul în mâncari,
sa nu ascundeti margaritarul Domnului în betii.
Ca sluga aceea, care a luat un argint, macar ca nu l-a pierdut,
ci l-a adus pe el la Domnul sau, cu toate acestea, ce raspuns a
auzit, si ce fel de plata a luat: “Sluga rea, I-a zis, ai
stiut ca secer de unde n-am semanat si adun de unde n-am
risipit. Deci, de ce n-ai dat argintul meu la schimbatori si, venind,
eu as fi luat al meu cu dobânda?” Si a zis catre cei ce
slujeau: “Aruncati-l pe el în gheena focului.”
Auziti, voi pastorilor, acest înfricosat
raspuns? Daca, adica nepierzând argintul Domnului, ci în basma
curata pastrându-l si Domnului sau aducându-l, a fost
gasit vrednic de atâta osânda, apoi, cu atât mai mult cei ce au
primit doi arginti, sau trei, de nu-i vor îngriji pe ei cu paza, ci în lene îi
vor îngropa, cum vor fi munciti, daca nu îndoit sau întreit?
Ascultati, pe mai-marele Apostolilor, cum va învata pe voi,
zicând: “Pastrati, turma lui Dumnezeu cea data în paza
voastra, nu în sila, ci cu voie buna, dupa Dumnezeu, nu
pentru câstig, ci din dragoste. Nu ca si cum ati fi stapâni
peste biserici, ci chip facându-va turmei. Iar când se va arata
mai-marele Pastorilor, veti lua cununa slavei cea
nevestejita”. Si iarasi: “Fiti treji si
privegheati, ca potrivnicul vostru diavolul, ca un leu umbla
racnind, cautând pe cine sa înghita; caruia împotriviti-va,
stând tari în credinta.” Aceste cuvinte auzind, voi episcopiilor,
luati aminte, adica, în ce chip se cuvine voua a purta
grija de turma ce vi s-a încredintat, ca vrednici sa va
faceti a dobândi bunatatile cele fagaduite, întru
Iisus Domnul nostru.
Cântare de laudă
Valurile mării lovesc toate marginile pămîntului;
Ale pămîntului, acest trunchi al grădinii cereşti.
Pămînt întunecat cu fructe de aur,
Acesta este pămîntul cu luminătorii lui cereşti.
Pămîntul îşi întinde nevăzut ramurile sale,
Pe care stelele stau ca nişte mere de aur,
Minunate roade ale tinei celei umile,
O mila lui Dumnezeu faţă de negrul pămînt!
Pămîntul este omul, omul, trup al pămîntului;
Iar în tărie sînt stelele lui, faptele lui cele bune ;
Gîndurile lui sînt curcubeie care ating marginile lumii,
Ramuri nevăzute, cu stele în vîrf.
Roade, roade doreşte Stăpînul de la omul cel de El zidit,
Doar după roadele sale îl va judeca pe el.
Cînd trupul omului, ca şi trunchiul, va fi scuturat de roade,
Fie ca din el să se desprindă mere de aur,
Pe care să le cuprindă mîinile lui Dumnezeu.
Atunci vom putea spune că noi înşine
Nu ne-am fost nouă zadarnici,
Că nu în zadar ne-am chinuit
Prin această viaţă trecătoare
Ca un vis.
Cugetare
Credinţa ortodoxă creştină este singura credinţă din lume ale cărei dogme şi valori nu se schimbă niciodată. Despre măsura şi clasificarea acestor valori ne vorbeşte Sf. Ioan Gură-de-Aur :
„Există trei feluri de lucruri: primul fel este alcătuit din toate lucrurile bune, şi care niciodată nu pot fi rele, cum ar fi de pildă înţelepciunea, milostenia, şi toate celelalte; al doilea fel este alcătuit din toate lucrurile rele, care niciodată nu pot fi bune, de exemplu perversitatea, neomenia, cruzimea. Iar al treilea fel este alcătuit din toate lucrurile care pot fi uneori bune, iar alteori rele, în funcţie de dispoziţia sufletească a celui care le face sau le foloseşte”.
Dumnezeiescul acesta învăţător explică mai departe că
„Felul în care sînt folosite sărăcia şi bogăţia, libertatea şi sclavia, puterea şi boala, şi chiar moartea însăşi, face ca ele să fie bune sau rele, căci ele în sine nu sînt nici bune, nici rele, ci neutre ; ele devin bune sau rele doar potrivit dispoziţiei omului care le foloseşte. De exemplu, dacă bogăţia ar fi în sine bună iar sărăcia în sine rea, atunci ar însemna că toţi bogaţii sînt buni şi toţi săracii răi. Dar adeverit este şi zilnic vedem cum există bogaţi buni şi bogaţi răi, precum există şi săraci buni şi săraci răi. Acelaşi lucru se poate spune şi despre cei săraci şi cei bolnavi, despre cei liberi şi cei robi, despre cei sătui şi cei flămînzi, despre stăpînitori şi stăpîniţi. Nici chiar moartea nu este rea, căci mucenicilor ea li s-a făcut pricinuitoarea celor mai alese bunătăţi”.
Luare aminte
Să luăm aminte la Mântuitorul Hristos, Care este cetatea aflată pe vîrf de munte (Matei 5:14):
- La Mîntuitorul Hristos, Cetatea Sionului ceresc, adică, a împărăţiei celei cereşti;
- La Mîntuitorul Hristos, Cetatea muntelui istoriei omenirii;
- La Mîntuitorul Hristos, Cetatea propriei mele vieţi, adică, a înălţimii tuturor idealurilor mele, a zenitului tuturor gîndurilor şi doririlor mele.
Predică
Despre cunoaşterea care vine prin lucrarea Poruncilor
– „De vrea cineva să facă voia Lui, va cunoaşte despre învăţătura
aceasta dacă este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine Însumi”
(Ioan 7:17).
Este nefolositor să încercăm să dovedim
prin intermediul logicii că toate cuvintele şi toată învăţătura
Mîntuitorului Hristos vine de la Dumnezeu. Modul
cel mai rapid şi cel mai sigur de cunoaştere a acestui adevăr este
facerea voii lui Dumnezeu, aşa cum o propovăduieşte şi o mărturiseşte
Hristos. Oricine lucrează voia lui Dumnezeu, acela va vedea în mod sigur că învăţătura lui Hristos este învăţătură dumnezeiască.
Dacă plîngi pentru Dumnezeu, vei cunoaşte cu siguranţă ce tare Mîngîietor este El. Dacă eşti milostiv, vei cunoaşte sigur milostivirea Lui. Dacă eşti un făcător de pace, vei cunoaşte sigur clipa în care vei fi numit fiu al lui Dumnezeu. Dacă ierţi greşiţilor tăi, vei cunoaşte sigur şi tu că Dumnezeu te-a iertat.
Nimeni nu va
putea cunoaşte vreodată că învăţătura lui Hristos este învăţătura lui
Dumnezeu decît acela care va împlini Voia lui Dumnezeu. Căci
numai împlinind Voia lui Dumnezeu, adică a Poruncilor Lui, aflăm cheia
Raiului în care locuieşte Dumnezeu. Aceasta este cheia cunoaşterii
Sfintelor Scripturi şi a tuturor tainelor descoperirii dumnezeieşti.
Sfîntul Vasile scrie:
„Ca să înţelegem tainele Sfintei Scripturi ne trebuie curăţenia vieţii”.
Şi ce altceva oare doreşte Stăpînul de la
noi cînd ne învaţă că doar prin facerea voii Lui putem cunoaşte
dumnezeirea învăţăturii Lui ? Doar aceasta o doreşte, ca prin faptele
noastre să ne convingem de dumnezeirea învăţăturii Lui; căci El nu vrea
ca noi să ne convingem de ea într-un fel uşor, ci mai curînd – în unul
greu; nu doar auzind, ci mai ales şi făcînd, căci oricine se convinge uşor, se va şi răzgîndi uşor, pe cînd cel care se convinge mai greu, greu sa va şi răzgîndi.
Fraţilor, de aceea trebuie să luptăm ca să împlinim voia lui Dumnezeu,
ca să putem şi pe Dumnezeu să-L cunoaştem, şi sufletele să ne mîntuim.
O, Doamne Atotînţelepte, ajută-ne
nouă cu puterea Sfîntului Tău Duh, ca să facem voia Ta. Căci a Ta este
slava şi mulţumirea în veci, Amin!
