• Închinarea Cinstitelor Lanţuri ale Sfântului Apostol Petru
Se pomeneşte Sfântul Apostol Petru în
această zi din pricina lanţurilor în care îl legase nelegiuitul Irod şi
care la venirea îngerului în temniţă au căzut de pe Apostol: „Şi iată un
înger al Domnului a venit deodată, iar în cameră a strălucit lumină. Şi
lovind pe Petru în coastă, îngerul l-a deşteptat, zicînd: „Scoală-te
degrabă!”. Şi lanţurile i-au căzut de la mîini” (Fapte 12:7).
Lanţurile au fost luate şi păstrate de creştini din generaţie în
generaţie, atît pentru pomenirea Apostolului, cît şi pentru vindecările
care se lucrau prin ele, ca şi prin ştergarele Apostolului Pavel, căci
mulţi bolnavi se însănătoşeau la atingerea lor: încît şi peste
cei ce erau bolnavi se puneau ştergare sau şorţuri purtate de Pavel, şi
bolile se depărtau de ei, iar duhurile cele rele ieşeau din ei (Fapte
19: 12). Sf. Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimului, dădu aceste lanţuri în
dar împărătesei Eudochia, soţia exilată a împăratului Teodosie cel Mic.
Ea le-a despărţit în două, trimiţînd o jumătate la Biserica Sfinţilor
Apostoli din Constantinopol, iar cealaltă jumătate la Roma, la fiica ei,
Eudoxia, care era soţia lui Valentinian III. Eudoxia a zidit Biserica
Sfîntului Petru şi a pus în ea aceste sfinte lanţuri trimise de mama ei,
împreună cu acele lanţuri în care ticălosul împărat Nero îl legase pe
Apostol înainte de a-l răstigni.
• Pomenirea Sfinţilor Mucenici şi fraţi Pevsip, Elasip, Mesip, a bunicii lor, Leonilla, şi a celor împreună cu dânşii
Aceşti trei fraţi erau tripleţi [născuţi
odată] şi au suferit mucenicia în Franţa, în timpul împăratului Marc
Aureliu (161 A.D. – 180 A. D.). La început doar Leonilla era creştină,
nepoţii ei fiind încă păgîni. După sfaturi îndelungate din partea
bunicii lor şi a preotului locului, cei trei fraţi au primit Botezul. Botezaţi
fiind, au început să vieţuiască cu zel în rînduiala creştinească,
distrugînd toţi idolii din vecinătatea locului în care trăiau.
Acuzaţi şi aduşi înaintea scaunului de judecată, ei au recunoscut
distrugerea idolilor şi şi-au dat pe faţă credinţa lor în Hristos.
Judecătorul a pus să fie aruncaţi în temniţă şi a chemat-o de faţă pe
bunica lor Leonilla, trimiţînd-o la temniţă şi sfătuind-o să-şi convingă
nepoţii să se lepede de Hristos şi de dreapta credinţă.
Fără a spune un cuvînt, Leonilla s-a dus la temniţă nu pentru a-i
sfătui pe nepoţii ei să se lepede de Sfînta Credinţă, ci pentru a-i
întări să sufere cu curaj pînă la capăt pentru ea şi să moară pentru
Hristos. Cînd judecătorul mai apoi i-a chemat şi a văzut că sînt
încă şi mai de neclintit în hotărîrea şi credinţa lor, i-a condamnat pe
toţi trei la moarte. Ei au fost spînzuraţi de copaci, biciuiţi şi apoi
arşi în foc. O anumită femeie din popor, Iovila, care era printre cei ce
priveau la chinuirea sfinţilor, a strigat tare „Şi eu sînt creştină!”.
Aceasta imediat a fost prinsă şi decapitată împreună cu bunica
sfinţilor, Leonilla.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Mucenic Damaschin din Gabrovo
Damaschin s-a nevoit în Mănăstirea
Hilandar din Sf. Munte Athos, căreia i-a fost şi stareţ. Cînd el a
căutat să obţină de la nişte turci plata unei datorii pe care aceştia o
aveau către mănăstrie, turcii au trimis o femeie musulmană în casa în
care locuia Damaschin. Apoi pe neaşteptate au intrat şi turcii acolo şi
aflînd-o pe femeie 1-au tîrît pe Damaschin în faţa cadiului, care i-a
propus una din două: ori să fie spînzurat ,ori să se convertească la
Islam. La aceasta Damaschin a răspuns cu hotărîre: „Aş fi nebun să-mi cumpăr chinurile veşnice cu această viaţă trecătoare”.
El a fost spînzurat în anul 1771, la Sviştov. Aşa şi-a sacrificat
Damaschin trupul, pentru a-şi mîntui sufletul. Pedeapsa lui Dumnezeu i-a
nimerit în curînd pe ucigaşii lui. Ei sau înecat în Dunăre în timpul
unei furtuni groaznice care le-a răsturnat corabia.
• Pomenirea Cuviosului Romil
Romil s-a născut la Vidin. El era ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul
şi s-a nevoit în mai multe mănăstiri. La Mănăstirea Ravaniţa [din
Serbia] a împreună vieţuit cu dînsul Constantin Camblak. Sfântul Romii a
trecut la Domnul în Mănăstirea Ravaniţa, cam pe la anul 1375 de la
Hristos.
Cântare de laudă la Sfânta Leonilla
O Leonila, vîrstnică bunică,
Dar ca o leoaică puternică cu duhul!
Tu gătindu-ţi nepoţii pentru Hristos,
împreună cu dînşii mucenică lui Hristos te-ai adus!
Către tine răcnea tribunul
Plin de mînie,
Şuierînd cu limba,
Ca un şarpe:
Du-te la temniţă, bătrîno,
Şi sfâtuieşte-ţi nepoţii
De acel Hristos să se lepede,
Să se lepede, sau de El, Sau de vieţile lor.
Leonilla nepoţilor ei celor din temniţă
Le grăieşte: De puterile lumeşti nu vă înfricoşaţi
Chiar dacă vă vor arde de vii.
Strîns vă ţineţi de Stăpînul Cel Luminos Hristos,
Şi de Evanghelia Lui.
Căci El vouă v-a gătit împărăţie veşnică
Bucurie şi lumină.
De rănile cele grele, nu vă înfricoşaţi,
Nici de moarte, căci trecătoare sînt:
Pe cei credincioşi lui Hristos
Rănile nu-i pot durea,
Pe ei moartea nu poate să-i înghită.
Din mijlocul focului cei trei nepoţi
Slavă lui Dumnezeu îi aduc,
Pe cînd cel rău taie cinstitul cap
Al iubitei lor bunici.
Luna ianuarie în
16 zile: Închinarea cinstitului lant al Sfântului Apostol Petru.
Întru aceasta zi pomenim asezarea, în
biserica Sfintilor Apostoli din Constantinopol, a lantului cu care a
fost legat Sfântul Apostol Petru în temnita. Si, cinstim acest
lant, ca sa preamarim, aratându-ne multumitori, chipul
minunat în care Hristos, Dumnezeul nostru, a slobozit pe Apostolul sau de
la moartea ce i-o pregatise Irod. Istoria izbavirii acesteia este aratata
pe larg la capitolul 12 din
Faptele Apostolilor. Ca Sfântul
Apostol Petru, fiind întemnitat de Irod, a fost legat cu doua
lanturi de fier, si, dormind el între doi ostasi, în noaptea
dinspre ziua când trebuia sa fie ucis, îngerul Domnului, lovindu-l în
coasta, l-a desteptat si l-a scos, cazând de pe dânsul
lanturile cele de fier, precum scrie la
Faptele Apostolilor.
Deci, dupa aceasta
preaslavita izbavire din legaturi si din
temnita, Sfântul Petru, nezabovind, s-a dus în alte
parti, propovaduind Cuvântul lui Dumnezeu. Dar, oarecare crestini
au aflat acest lant si l-au pastrat cu multa grija,
socotindu-l ca pe un semn dumnezeiesc si marturie, înaintea ochilor
lor, a purtarii de grija a lui Dumnezeu pentru Biserica Sa si
pentru slujitorii Cuvântului Sau. Drept aceea, se cinsteau cu evlavie de
cei credinciosi acele cinstite lanturi si erau pazite din
neam în neam, ca o mostenire sfânta. Si a ajuns aceasta
mostenire în mâinile patriarhului Iuvenalie al Ierusalimului.
Iar când credincioasa Evdochia,
sotia împaratului Teodosie cel Mic, împodobea Ierusalimul si
Sfintele Locuri cu tot felul de împaratesti daruri, atunci
Iuvenalie Patriarhul, vazând dragostea ei de Dumnezeu, împreuna cu
alte daruri, i-a daruit ei aceste cinstite lanturi pe care ea, luându-le,
le-a dus la Constantinopol. Si un sfânt lant l-a dat bisericii
Sfintilor Apostoli din Constantinopol, iar pe altul l-a trimis la Roma,
fiicei sale Eudoxia, sotia împaratului Valentinian al III-lea, care
l-a pus în biserica Sfântului Petru, zidita de ea pe muntele Exchilintului,
lânga Roma, unde ea a pus si un alt lant, cu care tiranul Neron
l-a legat pe Sfântul Petru, înainte de mucenicia lui la Roma. Si asa
s-a asezat praznicul cinstitului lant la 16 ianuarie, întru pomenirea
minunatei izbaviri a Sfântului Petru si întru slava lui Hristos, Dumnezeul
nostru. Amin.
Întru aceasta zi, cuvânt despre un calugar
ce s-a lepadat de Hristos, dar apoi, iar l-a mântuit pe el Dumnezeu.
Un frate se lupta mult cu pacatul
desfrânarii. Iar, întâmplându-i-se lui a trece pe lânga un sat din
Egipt si vazând o fata de slujitor la idoli, a poftit-o pe ea
si a zis tatalui ei: „Da-mi-o mie pe ea, sa-mi fie
sotie”. Iar el i-a zis: „Nu pot sa ti-o dau, pâna nu voi
întreba pe dumnezeul meu.” Deci a zis demonului: „Iata, un
calugar cere pe fiica mea, sa i-o dau lui?” Iar demonul,
raspunzând, i-a zis: „De se va lepada de Hristosul lui si de
Botez si de fagaduinta calugareasca, sa
i-o dai.” Iar calugarul de toate s-a lepadat. Si
îndata a vazut el, ca un porumbel iesind din gura lui si
zburând la cer. Iar slujitorul la idoli mergând la demon, i-a spus ca,
iata, s-a lepadat. Atunci diavolul i-a zis: „Sa nu-i dai lui pe fiica
ta de sotie, ca Dumnezeul lui nu s-a departat de la dânsul ci
înca îi ajuta lui.” Si venind el la calugar, i-a spus:
„Nu pot sa ti-o dau pe ea, ca Dumnezeul tau înca
îti ajuta tie si nu S-a departat de la tine.” Si,
acestea auzindu-le, fratele a cugetat întru sine: „Daca eu, ticalosul,
chiar lepadându-ma de Dansul si de Botez si de fagaduinta
calugareasca, Bunul Dumnezeu tot îmi ajuta mie, cât de mare
este darul pe care mi l-a dat mie Dumnezeu.” Si asa, si-a venit
întru sine si, abatându-se de acolo, s-a dus în pustie. Si a
marturisit pacatul lui la un staret mare, iar staretul i-a
zis lui: „Sa sezi cu mine în pestera si sa
postesti trei saptamâni, mâncând numai la doua zile, iar eu
voi ruga pe Dumnezeu pentru tine.” Si mâhnindu-se staretul pentru
acest frate, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Rogu-ma Tie, Doamne,
daruieste-mi mie sufletul acesta si primeste pocainta
lui..” Si l-a ascultat Dumnezeu pe el. Apoi, sfârsindu-se a treia
saptamâna, a venit staretul la frate si l-a întrebat,
zicând: „Oare vazut-ai ceva?” Si, raspunzând, fratele a zis:
„Adevarat, am vazut un porumbel, zburând sus la înaltimea
cerului si deasupra capului meu stând”. Iar staretul i-a zis lui:
„Sa crezi, luând aminte la tine însuti, si sa te rogi lui
Dumnezeu întotdeauna.” Iar la a doua saptamâna, a venit
staretul la fratele, iarasi, si l-a întrebat pe el: „Oare
vazut-ai ceva?” Iar el a zis: „Am vazut un porumbel zburând pe
lânga capul meu.” Si i-a poruncit staretul zicându-i:
„Privegheaza cu mintea si te roaga!” Dupa aceea,
iarasi, a venit, sfârsindu-se saptamâna a treia,
si l-a întrebat pe el: „Ce lucru ai vazut?” Iar el a zis: „Am
vazut porumbelul ca a zburat si a stat deasupra capului meu
si am întins mâna ca sa-l prind pe el, iar el, repezindu-se, a intrat
în gura mea.” Apoi, a laudat staretul pe Dumnezeu si a zis:
„Iata, a primit Domnul pocainta ta, de acum sa iei aminte la
tine.” Iar fratele a zis: „Iata, de acum, împreuna cu tine voi
ramâne parinte, pâna ce voi muri.”
Sinaxar 16 Ianuarie
În această zi ne amintim de cinstitul lanţ al sfântului apostol Petru, cu care l-a legat Irod Agrippa, către anul 42, precum spune evanghelistul Luca, în faptele Apostolilor (FA 12, 1-11). Îngerul care s-a arătat a dezlegat pe Petru.
Iar lanţul a fost păstrat de credincioşii din Ierusalim cu grijă, trecând de la unii la alţii, până când Patriarhul Iuvenalie (2 Iulie) l-a arătat Evdochiei, soţia împăratului Teodosie cel Tânăr, iar împărăteasa l-a adus de la Ierusalim la Constantinopol în anul 437 sau 439. Apoi Evdochia a trimis lanţul la Roma, la fiica ei Eudoxia (soţia lui Valentinian, împăratul Occidentului), care a zidit la Roma o biserică dedicată Sfântului Petru şi în care a pus lanţul.
La Roma mai existau la acea vreme şi lanţurile cu care a fost bătut sfântul Apostol Petru înaintea muceniciei sale, pe vremea împăratului Nero. Şi aceste lanţuri au fost aşezate tot în această biserică, şi cinstirea lor a început a se face în această zi de 16 Ianuarie.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici şi fraţi buni: Pevsip, Elasip şi Mesip şi a bunicii lor Neonila.
Aceşti sfinţi mucenici erau toţi trei din
Capadochia, foarte iscusiţi la îmblânzirea cailor tineri sălbatici şi
la întrecerile în alergările de cai. Odată, la o serbare, dată în
cinstea zeiţei Nemesis, în patria lor, au chemat la ospăţ şi pe
Neonila, bunica lor. Aceasta fiind creştină îşi bătea joc de idoli şi
le vorbea despre iconomia lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Iar ei
şi-au adus aminte de vedeniile avute în vis, când au fost sfătuiţi să
creadă în Hristos. Deci, crezând, au surpat idolii şi au mărturisit pe
Hristos în mijlocul adunării de oameni. Pentru aceasta au fost
aruncaţi în foc de elini, stăpânii lor. Şi aşa au luat cununa
muceniciei toţi trei, împreună cu bătrâna Neonila.
Acest sfânt mucenic era din Iliric,
din locul numit Avlovna, fiind citeţ al bisericii de acolo. Năvălind
păgânii, el a luat veşmintele bisericii ca să le scape şi a fugit cu
ele; dar într-un sat a fost prins de păgâni şi silit să jertfească
idolului Dionis. Şi neplecându-se la aceasta, a fost omorât cu sabia.
Tot în această zi, pomenirea
sfântului noului sfinţit mucenic Damaschin, care a mărturisit în satul
Gabrovo, de lângă Târnovo, în anul 1771, şi care prin sugrumare s-a
săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Întru
aceasta zi, cuvânt din Limonar, despre botezul minunat al unui pagân.
Fiind
noi în Alexandria, ne-a spus noua Parintele Andrei aceasta, zicând:
„Când eram foarte tânar, am fost fara de rânduiala. Si
am facut o data un oarecare lucru necuviincios, împreuna cu
alti noua insi, dintre care unul era filipeean, iar altul
pagân. Si toti zece am hotarât sa fugim în Palestina.
Iar, daca am ajuns în pustie, boala cu fierbinteala a
cuprins pe pagân si catre moarte se apropia. Si toti
în mare necaz eram, nedumerindu-ne ce sa facem cu el. Însa, pentru
dragoste, nu am voit a-l lasa pe el si, fiecare din noi, dupa puterea
noastra, l-am purtat pe el din loc în loc, vrând a-l duce pe el în cetate,
sau pâna la o casa de oaspeti, ca sa nu moara în
pustie. Si tânarul multe zile negustând hrana nici
bautura, si de multa sete si de cuprinderea
înfocarii si de marea arsita a soarelui si de
osteneala, a fost aproape sa moara. Deci, si noi, pentru
aceasta, am socotit a nu-l mai duce pe el, fiindca slabise foarte
mult la trup. Si, mult plângând pentru el si temându-ne ca si noi,
tot asa de foame si de sete sa murim, ne-am sfatuit
sa-l lasam si sa ne ducem; si l-am pus pe el pe nisip,
plângând. Iar el a înteles ca voim sa-l lasam si
sa ne ducem si a început a ne jura pe noi, zicând: Pe Dumnezeul cel
ce a plecat cerurile si S-a pogorât pentru mântuirea omeneasca
si Care va veni sa judece viii si mortii, va rog, nu
ma lasati pe mine, sa mor nebotezat, ci faceti cu mine
mila si ma botezati, ca si eu sa ma duc
botezat din aceasta viata, catre Dumnezeu. Iar noi am
grait catre dansul: Cu adevarat, frate, dar nu se cuvine
noua a face aceasta, ca nimeni din noi nu are dregatoria de
preot, ca acest lucru este numai al episcopiilor si al
preotilor. Si apoi, nici apa nu avem aici. Dar el staruia
cu unele ca acestea si cu mari juraminte ne zicea: Nu ma
lipsiti pe mine de un dar ca acesta al lui Dumnezeu, crestini fiind
voi. Si noi nu ne dumiream ce sa facem.
Iar
filipeeanul, de Dumnezeu fiind luminat, ne-a zis noua: Ridicati-l pe
el, si drept punându-l, dezbracati-l de hainele lui. Si cu
multa osteneala, de-abia am facut aceasta. Iar fratele cel mai
înainte zis, luând nisip cu amândoua mâinile, a turnat pe capul lui,
zicând asa: Boteaza-se robul lui Dumnezeu Teodor, în numele
Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh. Iar noi am zis: Amin.
Si, de trei ori facând asa, noi am zis: Amin. Si cu
adevarat graiesc voua, fratilor, ca, îndata,
întru acel ceas, l-a vindecat pe el Hristos, Dumnezeul nostru, si
sanatos s-a facut, nici cel mai mic semn de boala având.
Si fata lui se arata rumena mai mult decât înainte. Si
din ceasul acela, degraba mergea cu noi prin pustie, iar noi, minunându-ne
de o grabnica schimbare ca aceasta, proslaveam negraita
bunatate a lui Hristos, Dumnezeul nostru.
Si,
venind în Ascalon, am spus Sfântului Dionisie, episcopul cetatii
aceleia, cele ce ni s-au întâmplat noua si cele ce am facut
fratelui nostru. Iar episcopul s-a mirat mult de aceasta si cu mare
frica, si-a chemat clericii si s-a sfatuit cu dânsii,
daca sa boteze cu apa, pe cel ce a fost botezat cu nisip, sau
nu? Deci, unii ziceau: Se cuvine botezul cel cu nisip a i se socoti lui drept
botez, de vreme ce cu minune preaslavita s-a facut. Iar
altii graiau: Nu este de cuviinta sa ramâna
numai cu acel botez, pentru ca si Domnul Iisus Hristos a grait
catre Nicodim: Daca nu se va naste cineva din apa si
din Duh, nu va intra în Împaratia Cereasca; iar, despre minunea
ce spuneti ca s-a facut pentru dânsul, aceasta pentru marea lui
credinta s-a facut, ca pentru aceasta l-a si
facut Domnul pe el sanatos. Si asa, voind ei ca
desavârsit sa se nasca el din apa si din Duh,
dupa multa cercetare ce s-a facut, s-a învoit fericitul episcop
Dionisie de l-a trimis pe el, ca sa se boteze la râul Iordan, iar pe
filipeeanul care îl botezase pe pagân cu nisip, l-a hirotonit diacon.”
Dumnezeului nostru, marire!
Cugetare
Nimic nu zdrobeşte mai desăvîrşit trufia omenească decît obişnuinţa ascultării faţă de bunicii şi bătrînii evlavioşi.
Se spune că un soldat spartan, care năvălise în bătălie înarmat cu o spadă cu care era gata să ucidă un duşman, a auzit sunetul trompetei care poruncea sfîrşitul bătăliei. La acel sunet soldatul a pus sabia în teacă, fără să-l mai ucidă pe duşman. Cînd a fost întrebat cum de nu 1-a ucis pe duşmanul care era în puterea lui, soldatul a răspuns: „E mai bine să te supui comandantului decît să ucizi duşmanul”.
Dar supunerea şi ascultarea creştină sînt
superioare supunerii spartane, pentru că au în vedere mîntuirea
sufletului şi se fac de bună voie; pentru că ascultarea creştină nu se
face de dragul unei împărăţii pămînteşti, ci al unei împărăţii veşnice.
Sfântul loan Colov şi-a început nevoinţa sub îndrumarea unui bătrîn din Tebaida. Ca să-1 înveţe pe ucenic ascultarea, bătrînul a sădit un copac uscat şi i-a poruncit ucenicului să ude zilnic acea uscătură. Timp de trei ani, fără murmur, loan a udat mlădiţa cea uscată pînă cînd ea deodată s-a făcut verde şi a început să aducă roadă. Acelea au fost roadele ascultării celei fără de murmur.
Însuşi Domnul nostru Cel Răstignit S-a făcut ascultător pînă la moarte (Filipeni 2:8).
Luare aminte
Să luăm aminte la pacea Stăpînului Hristos:
- La pacea pe care o avea în sufletul Său, fiind El singurul desăvîrşit Purtător de Pace;
- La pacea pe care a facut-o între oameni, El, singurul desăvîrşit Făcător de Pace;
- La pacea pe care a dat-o ucenicilor Săi, El, singurul desăvîrşit Dătător de Pace.
Predică
Despre cum sîntem liberi doar atunci cînd ne facem robi lui Hristos – „Căci robul, care a fost chemat în Domnul, este un liberat al Domnului.Tot aşa cel chemat liber este rob al lui Hristos” (I Cor 7:22).
Vestea bună pe care creştinismul o aduce
zilnic lumii este aceea că evaluarea lucrurilor la adevărata lor valoare
nu se poate face decît judecîndu-le după esenţă, iar nu după aparenţă.
Să nu judecăm lucrurile după culoare sau după formă, ci după înţeles. Să
nu judecăm omul după poziţia lui socială sau după avere, ci după inimă,
după inima în care şi-a pus şi simţirea, şi mintea, şi voinţa. După
judecata lumii, judecarea creştinească a lucrurilor este întotdeauna şi
mereu o noutate; căci ea învaţă că
nu neapărat e rob acela care la arătare se vede rob; că nu neapărat e liber acela care călătoreşte mereu unde pofteşte.
Căci după mentalitatea lumii, sclav e acela care se „bucură” cel mai puţin de „viaţă”,iar liber e cel dimpotrivă.
Pe cînd după mentalitatea creştinească sclav e acela care se bucură cel mai puţin de Hristos, iar liber e cel care se bucură cel mai deplin de El, de blîndeţea Lui, de dulceaţa Lui şi de Viaţa Lui.
Mai departe, în mentalitatea lumii sclav e
acela care rareori face voia lui şi întotdeauna pe a altora, iar liber e
acela care face întotdeauna voia lui şi foarte rar, sau niciodată, pe a
altora, însă în mentalitatea creştină e invers:
sclav e acela care întotdeauna face voia lui şi pe a lui Dumnezeu doar foarte rar; iar liber e cel care se străduieşte întotdeauna să facă voia lui Dumnezeu, iar pe a lui proprie cît mai rar.
A fi rob al
lui Dumnezeu este adevărata şi suprema libertate a omului, iar a fi rob
al lumii şi al sinelui, păcatului şi viciului înseamnă cea mai cumplită
şi mai fatală sclavie. Gîndind la viaţa regilor, oamenii îşi pot
închipui că nu există pămînteni mai liberi decît ei. Şi totuşi, cîţi
dintre regii pămîntului nu au fost cei mai josnici şi netrebnici sclavi
ai pămîntului! Iar despre întemniţaţii lui Hristos de prin închisori,
oamenii gîndesc că poate nu există pe pămînt fiinţe mai robite şi mai
nefericite decît ei. Şi totuşi mucenicii lui Hristos din toate timpurile
se simţeau în acele închisori oameni liberi şi erau plini de bucurie
duhovnicească; în lanţuri fiind ei cîntau psalmi şi înălţau rugăciuni de
mulţumire către Dumnezeu. Căci libertatea amestecată cu dureri şi regrete nu e libertate, ci sclavie. Doar libertatea în Hristos este veci curată de tristeţe, şi mereu plină de cea mai negrăită bucurie. Căci bucuria nepieritoare este marca adevăratei libertăţi.
O, Doamne lisuse, Singurule Bune
Stăpîne, Care ne dăruieşti libertatea tocmai atunci cînd ne legi mai
tare de Tine, robeşte-ne pe noi cît mai curînd ca să încetăm a mai fi
robi cruzimii şi nemilostivirii puternicilor acestei lumi. Căci a Ta
este slava şi mulţumirea în veci, Amin!
