• Pomenirea Sfinţilor Mucenici Ermil şi Stratonic
În timpul împăratului Liciniu, marele
persecutor al creştinilor, Sfântul Ermil, diacon al Bisericii, a fost
prins şi adus înaintea lui. Aflînd că este dus la judecată pentru că
este creştin, s-a bucurat. Toate
ameninţările înfricoşătoare ale împăratului nu au putut nimic împotriva
credinţei lui Ermil, pe care acesta şi-o mărturisea înaintea tuturora,
zicînd : „Domnul este cu mine şi de nimic nu mă voi teme; ce-mi poate
face mie omul?” (Ps. 118:6). După torturi înspăimîntătoare, Ermil
a fost aruncat în temniţă. Păzitorul era Stratonic, care în ascuns era
şi el creştin. El îl iubea pe Ermil şi îl ajuta în ascuns. Aflînd că şi
Stratonic este creştin, împăratul a ordonat ca amîndoi să fie înecaţi în
Dunăre. Trei zile mai tîrziu, trupurile lor au fost aduse de valuri la
ţărm. Creştinii le-au aflat şi le-au luat, îngropîndu-le cam la
optsprezece mile de oraşul Belgrad [de astăzi]. Aceşti slăviţi mucenici
au mărturisit pe Hristos şi au fost preaslăviţi de El la anul 315 după
întruparea Sa.
• Pomenirea Sfântului Iacob, Episcopul Nisibei
Sihastru fiind, Iacob trăia într-un cîmp
deschis pe timpul arşiţei verii şi într-o peşteră în timpul iernii.
Odată s-a dus în oraşul Nisibe să vadă cum propăşeşte acolo credinţa
creştină şi să vadă cum vieţuiesc creştinii. El acolo a fost înscăunat
episcop. Acest Părinte Iacob a fost unul din Părinţii Primului Sinod
Ecumenic (Niceea, 325 d. Hr.) şi a luptat împotriva ereziei lui Arie.
Odată s-a întîmplat ca oraşul Nisibe să fie atacat cu armate de păgânii
persani. Sf. lacob, luînd prapori şi Sf. Cruce, porni în procesiune spre
zidurile cetăţii. El a urcat pe ele şi s-a rugat lui Dumnezeu să păzească cetatea şi pe creştinii din ea
astfel : „Să dea Dumnezeu să vină molimă de muşte şi ţînţari peste
persani, ca să se depărteze ei degrabă de zidurile oraşului Nisibe”.
Căci lacov nu a vrut să ceară moartea duşmanilor, nici să li se întîmple
vreo nenorocire sau înfrîngere catastrofală, ci doar mica supărare a
înţepăturilor de ţînţari, ca astfel să lase în pace Nisibe. Dumnezeu a
ascultat degrabă ruga alesului Său şi a trimis molimă de muşte şi
ţînţari asupra persanilor care, nemaisuportînd înţepăturile, au plecat.
Aşa a scăpat atunci oraşul Nisibe. Sfîntul lacov a ajuns pînă la
bătrîneţe adînci şi cinstite. El a adormit cu pace la anul 350 după
Hristos.
• Pomenirea Cuviosului Maxim Capsocalivitul
Acest Sfînt Maxim a fost un monah trăitor
în veacul al XIV-lea, care s-a nevoit în Sfîntul Munte Atos, într-un
chip minunat, şi numai al lui. El se prefăcea un pic nebun, căci mereu îşi schimba locul chiliei. Chiliile sale erau întotdeauna nişte colibe făcute doar din ramuri. El
îşi făcea aceste colibe şi le ardea, una după alta, şi din această
pricină a fost numit „Capsocalivitul”, adică „arzătorul de colibe”.
El era socotit nebun de ceilalţi monahi, pînă cînd a sosit în Sfîntul
Munte Sfîntul Grigorie Sinaitul şi a descoperit în Maxim un nevoitor dintre cei mari, un făcător-de-minuni cu rugăciunea şi un înger în trup. Sfântul Maxim Capsocalivitul a adormit cu pace în anul 1320 după Hristos.
Luna ianuarie în 13 zile: pomenirea Sfintilor Mucenici Ermil si Stratonic (+314).
Si era atunci strajer la temnita Stratonic, care, in taina, era crestin si prieten cu Ermil si se ranea la inima vazandu-l pe acesta la chinuri, dar el singur nu indraznea sa se dea pe sine la niste patimi ca acelea.
Si l-au scos iarasi la intrebare pe Ermil si, nevoind sa se lepede de Hristos, a fost batut cumplit cu toiege, pana i-au spart pantecele. Si, intorcandu-se el la temnita si vazandu-l Stratonic, a plans pentru dansul. Si slujitorii, pricepand ca Stratonic este la un gand si la o vointa cu Ermil, a fost intrebat de aceasta strajerul.
Si, marturisind el ca este crestin si prieten cu Ermil si nevoind sa jertfeasca idolilor, a poruncit dregatorul sa fie innecat in Dunare, impreuna cu Ermil. Si, fiind ei inveliti in mreji, au fost aruncati in adanc. Si asa si-au luat fericitul sfarsit.
Întru aceastã zi, Preacuviosul Pãrintele nostru Iacob, cel din Nisibe.
Si, dorind viata cea pasnica si linistita, s-a suit pe varfurile muntilor celor mai inalti, de acolo. Si suferea vitejeste, vara adica, arsita, iar iarna, gerul si gheata, adapostindu-se intr-o pestera. Si hrana lui era din radacini si ierburi de padure, iar bautura, apa de izvor. Si se imbraca cu o singura haina si o mantie din piele de capra si isi intarea trupul, nevoindu-se mult in rugaciune, de care nu se despartea niciodata, aducand neincetat sufletului sau, hrana duhovniceasca. Drept aceea, i s-a dat lui indrazneala catre Dumnezeu, ca vedea dinainte cele viitoare si darul facerii de minuni a primit de la Duhul Sfant. Deci cu toata grija lui ca sa ramana, ascuns, a fost descoperit si a fost inaltat la scaunul de episcop in Nisibe.
Si a patimit pentru credinta, pe vremea imparatiei lui Maximin, apoi a osandit pe Arie, fiind de fata la Sinodul de la Niceea si a scris carti multe impotriva ratacirii lui, invatand poporul dreapta credinta. Iar cand Arie se sarguia in chip viclean sa fie primit in Biserica si cerea Fericitului sa slujeasca impreuna cu dansul, cu rugaciunea Sfantului Iacob, Arie si-a luat ca osanda, o moarte spurcata, pentru viclenia lui.
Sunt insa si alte semne ca Dumnezeu lucra prin el.
Asa, odata, niste cersetori, prefacandu-se in chip de batjocura si inchipuind pe unul din ei ca este mort, rugau pe Fericitul, care tocmai trecea pe acolo, ca sa ia ceva de la el. Dar, cand sa imparta castigul, pe cel ce se prefacuse, l-au gasit cu adevarat mort. Deci, inspaimantandu-se ei, alergau din urma, cerand iertare si mila, iar Sfantul, milostivindu-se, cu rugaciunea sa, a inviat pe cel mort. Tot asa, pe vremea cand Saporie, imparatul persilor, a venit cu oaste multa sa cuprinda cetatea Nisibe, fiind ea la hotarul stapanirii romane, si se gatea cu multe mestesugiri sa patrunda inlauntru, atunci Sfantul episcop al cetatii, doar aratandu-se pe ziduri, i-a pus pe fuga pe persi, starnind cu rugaciunea sa, un nor de muste si de tantari, care s-au razboit cu ei. Caci pornindu-se mustele si tantarii cu furie, si intepandu-i pe ei, caii si elefantii rupeau legaturile si o luau la fuga. Si aceasta vazand, imparatul era cuprins de nedumerire si s-a intors fara izbanda la ale sale. Si, cu adevarat minune a fost, ca atata oaste a fost biruita de niste mici fiinte din vazduh.
Deci, in astfel de lucrari vietuind, ajungand la adanci batranete, dumnezeiescul Iacob s-a odihnit, mutandu-se la Domnul.
Întru aceastã zi, Învãtãturã despre osteneala cea pentru Împãrãtia Cerurilor.
Întru aceastã zi, cuvânt al Preacuviosului Pãrintelui nostru Efrem Sirul, despre pocãintã si viata cea desfrânatã.
Iar poarta care duce la pierzare, este larga si calea desfatata. Si umbletele pe aceasta cale sunt, aici, in lumea aceasta, adica, de bucurie facatoare, iar acolo, de mare scarba. Aici usoare, iar acolo grele si dureroase. Aici se arata ca niste lucruri de nimic, iar acolo ca niste fiare salbatice, care musca pe cei ce le savarsesc si nu se pocaiesc, dupa cuvantul Proorocului: "Cutremur i-a cuprins pe ei acolo, dureri ca ale celei ce naste" (Ps.47,6). Iar rautatea vietii acesteai, adica umbletele caii celeilalte, pe care si Apostolul, in parte, le-a numarat, sunt: desfranarea, inversunarea, slujirea la idoli, otravirea, vrajba, cearta, pofta, mania, bataia, invidia, petrecerile, strigatele, cantecele lumesti, fluieraturile, jocurile, scaldaturile, hainele cele moi, pranzurile cele scumpe, bataile din palme, galcevile, somnul cel fara grija, ura dintre frati, grairea de rau. Iar lucrul cel mai rau, decat toate, este nepocainta si a nu ne aduce aminte niciodata de iesirea, cea din urma, din viata.
Acestea sunt calatoriile caii celei cumplite, pe care multi sunt cei ce calatoresc. Dar si salasul cel cuvenit lor il vor afla. In locul desfatarii, foame; in locul betiei, setea; in locul odihnei, chinul; in locul rasului, tanguirea; in locul alautei, plangerea; in locul ingrasarii trupului, viermele; in locul jocurilor, a fi impreuna cu dracii; in locul mestesugurilor dracesti, intunericul cel mai dinafara si gheena focului si cele asemenea acestora. In ziua cea infricosata a Judecatii, se va cere de la fiecare de a pazit si dreapta marturisire a credintei, neintinata de eresuri, precum a marturisit-o cand a zis: "Ma lepad de Satana si de toate lucrurile lui." Acestea si cele asemenea acestora se vor cere de la tot crestinul, in ceasul cel infricosat al cercarii. La care, ajuta-ne, Doamne, sa nu fim osanditi. Ca Tie se cuvine slava in veci! Amin.
Sinaxar 13 Ianuarie
Acesti doi sfinți mucenici au trăit pe vremea împăratului Liciniu (307-324). Sfântul Ermil era diacon și, marturisind înaintea împăratului numele lui Hristos, mai întâi a fost bătut cu toiege de arămă peste față.
Și
cu toate ca era plin de răni, el îndemna pe prietenul său Stratonic să
nu se spăimânteze și să-și țină firea, căci atunci când Ermil era bătut
cu toiege, Stratonic plângea de mila lui. Atunci au priceput călăii că
și el este de un gând și de o voință cu Ermil. Deci, fiind întrebat de
împărat, a mărturisit că este creștin. Atunci, bătându-l și pe el, l-au
aruncat împreună cu Ermil în apa Istrului, adică în Dunăre, unde amândoi
au primit fericit sfârșit.Cuviosul Iacob s-a născut şi a crescut în marea cetate a Nisibei. Şi iubind viaţa cea paşnică şi liniştită s-a retras în munţi şi s-a supus vitejeşte lipsurilor pustiului, vara fiind ars de soare, iarna chinuit de ger şi de îngheţ. Hrana lui erau ierburile sălbatice, băutură apa, cu măsură, iar haină, un biet acoperământ. În timp ce îşi secătuia trupul în acest chip, dobândea multă hrană duhovnicească pentru suflet. De aici îi venea îndrăzneală către Dumnezeu şi puterea de a vedea cele viitoare; iar din harul Duhului Sfânt a primit puterea de a face minuni. Trecând odată pe o cărare, a văzut câteva femei stând fără ruşine lângă un izvor. El a făcut ca izvorul să sece, iar femeilor le-a albit părul capului. Rugat fiind, a făcut ca apa să izvorască iarăşi, însă pe femei le-a lăsat cu capul înălbit. Pe un judecător persan, care făcuse o judecată nedreaptă, l-a îngrozit. Căci aflându-se acolo o piatră mare, sfântul a blestemat-o de s-a zdrobit, aşa că a îngrozit pe cei ce erau de față. Şi temându-se judecătorul a înnoit judecata şi a dat hotărâre dreaptă. Nişte scamatori, lăsând să se creadă că unul din ei este mort, au cerut ajutor de la fericitul Iacob, care trecea pe acolo. Fericitul a dat cu adevărat morţii pe cel prefăcut mort; dar după aceasta iarăşi l-a înviat. Când era episcop în patria sa Nisibe, a fost de față şi el la sinodul de la Niceea, unde necuratul Arie a fost anatematizat. Acesta după ce a fost caterisit, vrând prin viclenie să intre în biserică şi să slujească, a murit, datorită rugăciunilor lui Iacob, vărsându-şi intestinele. Când Sapor, împăratul perşilor, a venit şi a înconjurat Nisibe cu multe meşteşugiri, şi se gătea să intre în cetate, sfântul numai s-a arătat, iar perşii au fost puşi pe fugă, căci un nor de muşte şi de ţânţari războindu-se cu ei, le-a înţepat caii şi elefanţii, de au rupt legăturile şi s-au împrăştiat. Iar împăratul, cuprins de nedumerire, s-a întors în ţara lui, fără nici un câştig. Făcând aceste minuni şi ajungând la adânci bătrâneţi, fericitul Iacob a încetat din viaţă.
Tot în această zi, pomenirea
cuviosului părintelui nostru Maxim Cavsocalivitul, care a sihăstrit în
Sfântul Munte al Athosului, la anul o mie trei sute douăzeci, și care în
pace s-a săvârsit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Cântare de laudă la Sf. Maxim Capsocalivitul
Rugăciunea bate în inimă ca şi inima însăşi,
Rugăciunea inimii – ca şi răsuflarea, Rugăciunea lăuntrică – lumina dinlăuntru,
Aceasta în Athos, s-a arătat în Maxim.
Maxim se înălţa ca un duh fără trup,
Iradiind lumina rugăciunii;
A rugăciunii bucuria,
A rugăciunii toată îndestularea,
Prin rugăciune văzînd cerurile deschise.
Prin rugăciune a văzut cum omul se preaslăveşte,
Prin rugăciune s-a văzut alături de Hristos,
Prin rugăciune Sfînta şi Preacurata lui i s-a înfăţişat.
Sufletul lui Maxim sade în ceruri.
Sfîntul Grigorie odată l-a întrebat:
Spune-mi, O dreptule Maxime, cum cunoşti tu
Că vederile tale sînt bune, cum afli tu că nu sînt înşelătoare,
Închipuiri viclene ale şarpelui Satan?
De acolo ştiu, şi de acolo aflu,
Care vederi sînt bune,
De acolo că ele îmi încălzesc inima şi trupul cu o bucurie dulce,
Că duhul meu nu se tulbură, ci se umple de pace,
Şi tînjeşte după ele cu dor liniştit;
De acolo ştiu că ele sînt bune.
Pentru că la semnul Sfintei Cruci ele stau încă cu mine
Ispita bucurie dulce nu poate să aducă.
De acolo ştiu că ele sînt bune,
Pentru că îmi aduc o pace binecuvîntată care mă învăluie cu totul.
Cugetare
Fapta bună lucrată în tăcere valorează mai mult decît o faptă bună însoţită de explicaţii şi nemăsurat mai mult decît cele mai duhovniceşti explicaţii care nu sînt însoţite de fapta bună.
De la
Sfîntul Părintele nostru Nicolae, Episcopul Mirelor Lichiei, nu ne-au
rămas nici un fel de cuvinte, ne-au rămas în schimb faptele lui cele
mari. De trei ori, fără nici un fel de explicaţie, el a venit
noaptea la casa acelui sărac şi a aruncat prin fereastră cele trei pungi
cu galbeni.
Un anume bătrîn din pustia Egipului s-a îmbolnăvit rău şi a dorit să guste puţină pîine proaspătă, căci pîinea pe care o mîncau monahii în pustie erau posmagi uscaţi la soare, care ţineau luni de zile. Auzind aceasta, unul dintre fraţi, nespunînd nimic nimănui, ieşi din Schit şi mergînd la cetatea care era foarte departe, cumpără pîine proaspătă pentru bătrînul cel bolnav. Aflînd despre jertfa fratelui bătrînul refuză pîinea zicînd: „Aceasta sîngele fratelui meu este”. Atunci ceilalţi fraţi 1-au rugat pe bătrîn să mănînce neapărat, zicînd: „Nu dispreţui jertfa fratelui”.
Oare ce cuvinte, şi care explicaţii ar
putea vreodată înlocui sau exprima măcar această faptă simplă şi tăcută a
iubirii frăţeşti?
Luare aminte
Să luăm aminte la flămînzirea şi înşelarea de dreptate a Mîntuitorului nostru Hristos:
- La cum a venit El în lume ca să reînfiinţeze dreptatea cea călcată în picioare;
- La puterea cu care propovăduieşte El dreptatea şi dă pe faţă toată nedreptatea;
- La repeziciunea cu care lucrează El nenumărate acte de dreptate, pentru a ne lăsa nouă exemple vii.
Predică
Despre Împărăţia Cerurilor din inimă – „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17:21).
Tot ceea ce aparţine lui Dumnezeu poartă pecetea nemuririi. Aşa este şi Împărăţia Sa.
Dacă dorim să respirăm aerul nemuririi trebuie să intrăm înlăuntrul nostru, înlăuntrul inimilor noastre, înlăuntrul Împărăţiei lui Dumnezeu. În afara noastră se află aerul vremurilor, aerul celor trecătoare şi aerul stricat al stricăciunii, pe care sufletul îl respiră foarte greu.
Împărăţia
naturii este împărăţia simţurilor; este deci o împărăţie străină, prin
comparaţie cu împărăţia sufletului nostru, care este împărăţia noastră
cea lăuntrică. Oare de ce iubesc oamenii să trăiască ani şi ani
într-o împărăţie străină, în pămînt străin? Oare de ce atît de rar şi de
fără plăcere păşesc ei în propriul lor cămin? De cîte ori ne gîndim la
lume, cel mai des ne gîndim la ţările străine. De cîte ori vorbim cu
prietenii despre lume, cel mai des vorbim de cum e în străinătate.
Trăind doar prin simţuri, ne asemănăm oamenilor care se reped cît e ziua de lungă pe la casele altor oameni şi doar noaptea se întorc în propria lor casă, ca să doarmă. Aşa se face că dăruim toată veghea noastră morţii, iar nemuririi îi dăm doar nesimţirea somnului!
Venim la noi înşine, ne întoarcem către noi înşine doar în somn!
Dar chiar şi în somnul nostru visăm tot despre ceea ce am trăit în
timpul zilei, adică şi în somn visăm la case străine. Căci somnul nostru
este şi el somnul grosier al simţurilor, iar conştiinţa noastră,
conştiinţa simţurilor. Şi aşa, iată-ne
mereu în pămînt străin; străini ne suntem nouă înşine, şi cînd sîntem
treji, şi cînd dormim; ne aflăm veşnic în afara noastră.
Pe cînd Stăpînul vrea dimpotrivă, ca noi să ne întoarcem înlăuntrul sufletului nostru, adică în casa Lui şi în patria Lui. Căci noi trebuie să ştim că împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru, că cele din afara noastră şi întreaga lume pentru noi este pămînt străin.
Ca să putem scăpa din pămîntul cel străin
şi să ne aflăm patria noastră cea adevărată în care să ne întîlnim
nemijlocit cu Dumnezeu, noi trebuie să intrăm înlăuntrul nostru, în
lăuntrul inimilor noastre. Acolo se află împăratul, acolo se află
împărăţia.
O, Doamne, Stăpîne al îngerilor şi
sfinţilor, arată-ne nouă bogăţia şi lumina Împărăţiei Tale celei
dinlăuntrul nostru, ca să o putem iubi pe ea mai mult decît împărăţia
cea străină a simţurilor, cea mereu schimbătoare şi pieritoare. Căci a
Ta este slava şi mulţumirea în veci, Amin!
