• Pomenirea Sfintei Preacuvioasei Eufrosina
Eufrosina a fost fiica lui Pafnutie,
bărbat slăvit şi bogat din Alexandria. Părinţii ei, multă vreme fără
nici un copil, s-au rugat lui Dumnezeu cu lacrimi să le dăruiască prunc,
şi o primiră de la Domnul pe ea, Eufrosina. Binecredincioşii şi
cucernicii ei părinţi şi-au crescut fiica în cea mai aleasă educaţie
creştină. Nevoind să se căsătorească,
Eufrosina a plecat în taină din casa părintească, şi-a luat haine
bărbăteşti şi a intrat într-o mînăstire de monahi, zicînd despre sine că
este eunuc al împăratului Teodosie şi că se numeşte Smaragd. Egumenul a primit-o, şi a rînduit-o în ascultarea Părintelui Agapit. Cu postul, cu nevoinţele şi cu rugăciunea părutul Smaragd a întrecut repede pe toţi fraţii din mînăstire.
Cînd Smaragd a împlinit în acea mînăstire cu totul treizeci şi opt de
ani de aspre nevoinţe monahiceşti, tatăl Pafnutie a venit să cerceteze
mănăstirea, iar egumenul 1-a îndreptat pentru sfat şi pentru rugăciune
la îmbunătăţitul călugăr Smaragd. Smaragd 1-a recunoscut îndată pe
Pafnutie, dar Pafnutie nu 1-a mai recunoscui pe Smaragd. Cînd
tatăl şi-a mărturisit durerea pentru fiica pierdută, Smaragd 1-a
mîngîiat şi i-a zis să nu deznădăjduiască, că va apuca să-şi viadă fiica
iar, în această viaţă. Apoi 1-a îndemnat să revină peste trei
zile. Cînd Pafnutie a venit iar, Smaragd zăcea pe patul ei de moarte.
Atunci cel care murea i-a zis lui Pafnutie: „Eu sînt Eufrosina, fiica
ta, tată”. Multă vreme, tatăl a rămas fără grai. După ce Eufrosina şi-a
dat cea mai de pe urmă suflare, tatăl ei a plîns mult. După
ce au dus-o la cinstita îngropăciune, tatăl Pafnutie a luat asupra sa
voturile monahale şi s-a sălăşluit în acea mînăstire, în chilia fiicei
lui. După zece ani de nevoinţe, Pafnutie a intrat şi el în odihna Domnului lui şi al nostru, al tuturor.
• Pomenirea Sfântului Preacuvios Serghei de Radonej
Sfântul Serghei din Radonej a fost un mare nevoitor şi luminător al Bisericii Ruse.
El s-a născut în anul 1313, la Rostov, din binecredincioşi părinţi,
Chiril şi Maria. După moartea părinţilor lui, Vartolomeu — căci aşa s-a
numit Sfintul la naştere – s-a făcut monah şi a întemeiat Mînăstirea
Sfintei Treimi în codrii Radonejului. El a fost un rob smerit şi blînd al lui Dumnezeu, care nu a cunoscut în viaţă decît nevoinţele şi rugăciunea.
Din pricina curăţiei inimii lui pe el 1-a învrednicit Dumnezeu de darul
facerii de minuni, căci a înviat şi un mort întru numele lui Hristos. Preasfînta Născătoare de Dumnezeu s-a arătat lui de multe ori.
Cneji şi vlădici au venit la el pentru sfat. El 1-a binecuvîntat pe
cneazul Dimitri Donskoy, şi i-a prorocit biruinţă în bătălia de
eliberare a Rusiei de tătari. El vedea în inimile oamenilor, precum vedea şi evenimentele ce aveau să fie.
Mînăstirea lui a fost plină de monahi, încă din timpul vieţii lui şi,
veac după veac, a fost unul dintre cele mai importante centre de viaţă
duhovnicească şi loc făcător de minuni. Sfintul Serghie s-a săvîrşit
către Domnul la anul 1392. După fericita lui adormire, el s-a arătat de multe ori celor mai diverşi oameni.
• Pomenirea Sfintei Preacuviose Eufrosina din Suzdal
Numele ei la naştere a fost Theodula. Ea a fost fiica lui Mihail Vsevolodovici, şi logodnica lui Mina, Cneazul Suzdalului. Ea nu a voit deloc să se mărite, şi s-a rugat lui Dumnezeu să o păzească întru feciorie pînă la moarte.
Pe cînd o duceau la Suzdal pentru cununie, logodnicul ei, Mina, a murit
subit. Sfînta Eufrosina atunci nu s-a mai întors la casa părinţilor ei,
ci a intrat într-o mînăstire din Suzdal, unde s-a nevoit călugăreşte pînă la moartea ei. Dumnezeu a învrednicit-o de darul facerii de minuni. Ea s-a săvîrşit cu pace către Domnul la anul 1250.
Sinaxar 25 Septembrie
În aceasta luna, în ziua a douazeci si cincea, pomenirea Preacuvioasei Maicii noastre Eufrosina, fiica lui Pafnutie Egipteanul.
Sfânta
Eufrosina a trait pe timpul Împaratului Teodosie cel Mic. Parasind ea
lucrurile veselitoare ale lumii si desertaciunea si slava vietii
acesteia, si fugind pe ascuns din casa parinteasca, s-a schimbat pe
sine, îmbracând haine barbatesti, Smarald numindu-se, în loc de
Eufrosina. Si fiindca a iubit vietuirea monahiceasca, a mers la o
mânastire de barbati, aratându-se ca un famen împaratesc, si tunzându-si
parul capului sau, se silea prin tot chipul sa se ascunda, ca sa nu o
afle Pafnutie, tatal ei. Dupa ce si-a câstigat dorinta, se nevoia cu
multe nevointe si osteneli si cu rugaciuni neîncetate, pâna când si-a
uscat cu totul trupul sau gingas femeiesc, asa fel, încât toti fratii
mânastirii se spaimântau si se minunau, vazând patimirea ei. Si cu
adevarat era un lucru minunat, sa vada cineva o femeie frumoasa, locuind
în mijlocul monahilor. Prin urmare asa a putut a straluci în mijlocul
barbatilor cu virtutile, precum si piatra cea scumpa smaraldul
straluceste în mijlocul celorlalte pietre. Cu adevarat smarald s-a
aratat fericita aceasta Eufrosina, ramânând necunoscuta, nu un an sau
doi sau trei, ci vreme de treizeci si opt de ani încheiati, adica pâna
la sfârsitul vietii sale.
Caci numai la sfârsitul vietii sale s-a aratat cum ca era femeie, si nu barbat. Pafnutie, tatal ei, a mers odata la mânastire, pe timpul în care era sa moara cuvioasa. Si vazându-l ea, a zis catre dânsul cuvântul acesta cel mai de pe urma: "O, tata!" Si asa si-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu, bucurându-se si veselindu-se de bunatatile ce avea sa le dobândeasca pentru nevointele si ostenelile sale.
Tatal ei auzind cuvântul acesta, s-a spaimântat, pentru bucuria cea peste masura ce a luat, ca s-a învrednicit a vedea pe fiica sa, si a cazut la pamânt ca un mort. Si ce alt dar se cuvenea sa patimeasca, în timp ce a auzit acest cuvânt facator de bucurie? A lasat el patria si lumea si cele din lume, si luând în sufletul sau asemenea râvna si dorinta a pustnicestilor nevointe ale fiicei sale, s-a facut si el monah. Pentru aceasta s-a aratat mostenitor, atât al locului cum si al chipului, mânastirii, si al virtutilor fiicei sale. Ca un tata al acestui fel de copil evlavios, bucurându-se si veselindu-se, s-a mutat la Domnul.
Tot în aceasta zi, pomenirea sfântului mucenic Pafnutie Egipteanul.
Sfantul Martir Pafnutie a fost chemat din Egipt si s-a nevoit
in desert. In timpul persecutilor lui Diocletian (284-305), guvernatorul
Adrian a poruncit ca Sfantul Pafnutie sa ii fie adus inainte. Sfantul
neasteptand dupa acestia de au fost trimis sa il aduca,s-a infatisat
inaintea guvernatorului pentru a marturisii pe Hristos si pentru a
primii mucenicestile cazne.
Dintre soldatii care l-au pus la cazne, Dionisie si Callimachii, vazand puterea cu care Dumnezeu il tinea pe mucenic neatins au crezut in Hristos Mantuitorul ei insisi, fapta pentru care le-au fost taiate capetele. Dupa aceste cazne Sfantul Pafnutie a fost aruncat in inchisoare unde dintre cei inchisi adduce la Hristos un numar de 40, acestia fiind si ei martirizari prin arderea cea de vii.
Dupa o vreme Sfantul Pafnutie a fost lasat liber, nevatamat aratandu-se prin grija lui Hristos, iar un crestin pe nume Nestorie l-a primit pe dansul la sine. Acesta, impreuna cu a sa familia, primind indrumarea cea duhovniceasca a sfantului, au ajuns in curand dintre cei mai ravnitori in credinta, iar pana intr-un sfarsit au primit moartea cea muceniceasca. Sfantul a fost sfatuirtor si a intarit in credinta multi alti crestini pentru al marturisii pe Hritos si pentru a primii de Dumnezeu binecuvantatele cazne. Unii fost au taiati cu sabile altii arsi de vii, 546 a fost numarul acestora.
Sfantul insusi a fost aruncat de calai intr-un rau cu o piatra atarnata de gat, dar minune s-a aratat plutind acesta la mal cu piatra. Pana in sfarsit l-au trimis pe sfantul mucenic inaintea lui Diocletian insusi, imparatul ordonand ca sfantul sa fie rastignit intr-un smochin.
Tot în aceasta zi, pomenirea sfântului Pafnutie anahoretul si a celor 546 mucenici împreuna cu dânsul.
Tot în aceasta zi, pomenirea aducerii aminte de cutremurul cel mare, în care s-a facut rapirea unui prunc în vazduh.
Pe timpul împaratiei lui Teodosie cel Mic, vrând Dumnezeu sa
arate oamenilor, mai înainte de ziua învierii, a îngaduit de s-a facut
cutremur înfricosator. Pentru aceasta a facut litanie tot poporul cu
împaratul Teodosie, si cu patriarhul Proclu si cu tot clerul Bisericii,
si cu tot orasul pentru frica, afara la câmp. Si fiindca atunci din
ispita diavolului se începuse eresul teopashitilor (a celor ce ziceau ca
Dumnezeu a suferit), fara de veste a fost rapit un copilas si se ducea
în sus în vazduh. Si strigând toti cu frica si cu spaima multe ceasuri:
"Doamne miluieste", s-a pogorât iarasi copilasul sezând ca pe un
norisor, si a spus cu mare glas, ca cetele îngerilor cânta întreit
sfânta lauda: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fara de moarte,
miluieste-ne pe noi". Si îndata cu glasurile acestea si-a dat copilasul
sufletul la Dumnezeu si a încetat cutremurul.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Pavel si Tatis, cu fiii lor.
Acesti Sfinti Pavel si Tatis, si copiii lor Savinian, Maxim, Ruf
si Eugenie, erau din cetatea Damascului. Si fiind pârâti ca sunt
crestini, au fost închisi în temnita si legati cu lanturi. Si fiind
adusi la întrebare, au fost batuti tare si chinuiti de mâinile celor
fara de lege, dându-si sufletele la Dumnezeu.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Parintelui nostru Serghie de Radonej, facatorul de minuni si ocrotitorul Rusiei.
Sfintul Serghie s-a nascut in 1313 la Rostov. Parintii sai,
Chiril si Maria, il botezara cu numele de Bartolomeu. Inca din sinul
maicii sale, Dumnezeu lasa sa se intrevada maretia ce ii va fi data mai
tirziu supusului sau. Astfel o data, in timpul Liturghiei, inaintea
citirii Evangheliei, pruncul incepu sa tipe in pintecele maicii sale,
atit de puternic incit glasul lui fu auzit si de catre ceilalti. Cind se
cinta imnul Heruvimilor, vocea pruncului rasuna din nou, ceea ce o
infricosa pe Maria. Cind Preotul rosti ecfonisul "Sfintele Sfintilor",pruncul
scoase un strigat pentru a treia oara iar mama sa incepu sa plinga. Cei
de fata voiau sa vada copilul ; dar mama fu nevoita sa spuna ca el nu
striga din bratele sale ci din pintecele sau. Dupa aceasta intimplare
neobisnuita, Maria, pe toata perioada cit a fost gravida, nu a mincat
nici carne nici lapte nici peste ; se hranea numai cu piine si apa si se
ocupa numai cu rugaciunea. Cind implini sapte ani, copilul fu trimis la
scoala. Dar spre deosebire de fratii sai Stefan si Petru care invatau
bine, Bartolomeu intimpina dificultati. Invatatorul il pedepsea, colegii
rideau de el, parintii il certau ; dar Bartolomeu, cu toata bunavointa
lui, nu reusea sa invete.
Atunci se intimpla acelasi lucru ca si cu Saul. Intr-o zi, in timp ce tatal sau il trimisese pe cimp sa aduca acasa caii, Bartolomeu vazu un calugar batrin sub un stejar, care se ruga plingind. Tinarul se apropie incetisor, asteptind sfirsitul rugaciunii Staretului, care ii spuse : Bartolomeu raspunse : . Staretul, spunind o rugaciune, dadu copilului o bucata de prescura si ii spuse : . In timp ce Staretul voia sa plece, Bartolomeu cazu la picioarele lui si ii ceru sa vina in casa parintilor sai. Adauga : . Batrinul, zimbind, se duse la casa parintilor copilului, care ii facura o primire foarte respectuoasa. Il rugara sa ramina cu ei la masa, apoi Staretul intra in capela familiei. Luind pe copil cu el, batrinul calugar ii porunci sa spuna ceasurile. Dar surprins, Bartolomeu raspunse ca el nu putea sa citeasca. Staretul ii mai porunci o data si copilul, luindu-si binecuvintarea, incepu sa citeasca Psalmii corect si raspicat, spre surprinderea generala. La masa, parintii povestira calugarului ce se intimplase la biserica atunci cind copilul era inca in pintecele mamei sale. Staretul, inainte de a-si lua ramas bun, spuse aceste cuvinte cu tilc : .
Dupa aceea, Bartolomeu incepu cu ardoare sa se duca regulat la biserica si sa citeasca Sfinta Scriptura. Dupa o oarecare vreme, pe cind era in virsta de doisprezece ani, incepu sa se infrineze cu strictete, abtinindu-se de la a minca miercurea si vinerea si multumindu-se in celelalte zile doar cu piine uscata si apa. Din cauza unor necazuri pe care le avu la Rostov, tatal lui Bartolomeu, Chiril, pleca la Radonej cu familia. Acolo Bartolomeu continua sa traiasca ca un ascet. In timp ce cei doi frati ai lui se casatorisera, el ceru voie parintilor sa intre in calugarie. Acestia il rugara sa mai intirzie in dorinta sa pina la moartea lor. Insa la putin timp se dusera chiar ei la manastire si murira curind. Timp de patruzeci de zile Bartolomeu se ruga la mormintul lor, dadu de pomana saracilor si se ingriji sa fie tinute slujbele de pomenire. Dupa aceea ii darui lui Petru, fratele sau mai mic, toate bunurile sale si hotari sa isi implineasca dorinta. Stefan, fratele sau mai mare, a carui sotie murise, fu ordonat calugar la Manastirea din Khotov, unde ii erau ingropati parintii. Bartolomeu, care voia sa traiasca in singuratate deplina, il convinse pe Stefan sa caute un loc mai prielnic vietii de ascet. Mersera multa vreme prin paduri, pina gasira un loc in apropierea unui curs de apa si departe de drumul mare, la vreo zece kilometri de Radonej si de Khotov.
Construira o chilie cu o mica biserica. Fratele mai mic, supus celui mare, intreba carui sfint avea sa fie inchinata biserica. Bartolomeu, amintindu-si cuvintele Staretului, raspunse ca se cuvenea ca biserica sa fie rinduita Sfintei Treimi. Fratele mai mic spuse ca tot astfel gindea si el. Biserica fu sfintita cu binecuvintarea Mitropolitului Teognost. Cum ii ceruse si Igumenului Mitrofan sa vina, Bartolomeu isi primi tunsoarea monacala cu numele de Serghie. Avea pe atunci douazeci si patru de ani (1337). Iar Stefan pleca la putina vreme la Manastirea Teofaniei la Moscova.
Si iata ca Serghie se trezi singur in aceasta padure, unde lupii urlau in apropiere de chilia lui. La fel si ursii se apropiau de locul in care vietuia Sfintul. O data, Serghie dadu peste un urs pe care il vazu ca nu era pe atit de feroce pe cit de infometat si incepu sa ii fie mila de acest animal, apoi ii dadu de mincare. Fiara se atasa de parinte si venea adesea sa isi primeasca milostenia. Sfintul i-o dadea de fiecare data, isi impartea ultima bucata de piine cu acest animal, mergind pina intr-atit incit se lipsea el de hrana ca sa ii dea ursului. Sfintul Serghie ramase singur vreme de trei ani pina cind fanatici ai pioseniei incepura sa il solicite voind sa traiasca sub indrumarea sa spirituala. Incet incet, doisprezece frati se adunara si fiecare isi construi propria chilie. Slujba de la miezul noptii, Utrenia, Ceasurile, Vecernia si Pavecernita erau savirsite zilnic la biserica. Pentru a spune Liturghia, fratii chemau pe un Preot din afara, caci inca nu era nici unul printre ei. In fine, Igumenul Mitrofan, care il tunsese monah pe Serghie, veni sa locuiasca impreuna cu ei. Dar la putina vreme acest batrin muri. Serghie, din smerenie, nu voia sa devina Igumen. Fratii se reunira atunci, venira sa il vada pe Sfint si ii spusera : "Parinte, nu putem trai fara Igumen si noi voim ca tu sa indeplinesti acest rost. Astfel, cind vom veni sa iti marturisim pacatele noastre, vom primi invataminte si iertarea. Se cuvine de asemenea ca Sfinta Liturghie sa fie zisa si ca noi sa primim Sfintele Taine din miinile tale curate". Dar Serghie refuza si dupa citeva zile comunitatea se reuni din nou la Sfint, rugindu-l sa accepte indatoririle de Igumen. "Nu imi e ingaduit mie sa indeplinesc Slujirea Ingereasca; rostul meu e sa pling pentru pacatele mele", le raspunse el. Fratii plinsera si spusera in cele din urma : "Daca tu nu vrei sa iei in grija sufletele noastre, vom fi nevoiti sa parasim aceste locuri, vom rataci atunci precum oile pierdute si va trebui sa raspunzi in fata lui Dumnezeu". "Prefer sa ma supun decit sa poruncesc, spuse Serghie, dar, de teama judecatii lui Dumnezeu, las acest lucru in voia Domnului". Luind cu el doi calugari dintre cei mai in virsta, se duse in localitatea Pereiaslavl, la Atanasie, Episcopul Voliniei (*Ukraina), caruia Sfintul Alexei, pe atunci la Constantinopol, ii incredintase treburile diocezei metropolitane.
In 1354, Serghie fu hirotonit Preot si ridicat la rangul de Igumen de catre Episcopul Atanasie. Savirsea zilnic Sfinta Liturghie si venea primul la biserica pentru fiecare slujba. Fabrica el insusi luminarile si prescurile, nu ingaduia nimanui niciodata sa participe la aceste treburi.
Timp de trei ani, numarul calugarilor ramase neschimbat, primul care spori numarul lor fu Arhimandritul Simon din Smolensk, care prefera mai degraba sa fie supus Sfintului Serghie decit poruncitor in alta parte.
Seara dupa Pavecernita, nimeni nu avea dreptul sa se duca in chilia altui calugar, cu exceptia cazurilor de extrema necesitate. Caci orele noptii trebuia daruite numai lui Dumnezeu. Restul vremii, ei ramineau in liniste alternind rugaciunea si lucrul manual. La sfisitul rugaciunii pe care fratii trebuiau sa o incheie in chiliile lor, Sfintul facea in secret turul acestora. Daca auzea discutii desarte sau risete, batea in geam pentru a le face sa inceteze si se ducea de acolo plin de intristare. Dimineata ii aduna pe impricinati si cu ajutorul pildelor si pe un ton umil si blind, ii povatuia. El nu uza de severitate, si aceea masurata, decit fata de cei care refuzau sa se caiasca si ramineau in greselile lor. Iubea atit de mult saracia incit institui ca regula stricta aceea de a nu face niciodata cheta in folosul manastirii, oricare i-ar fi fost nevoile. Comunitatea traia in desavirsita saracie : iluminatul se facea cu taciuni pentru Slujba, iar cartile erau facute din scoarta de mesteacan. Intr-o buna zi manastirea ajunse in asemenea nevoi incit nu se mai gasea nici piine nici apa. Dupa ce a petrecut trei zile fara de hrana, Serghie se duse la fratele Daniel si ii spuse : "Am aflat ca voiai sa construiesti o intrare in fata chiliei tale. Am sa ti-o construiesc eu pentru ca miinile mele sa nu leneveasca. Nu o sa te coste scump, vreau piine stricata daca ai". Daniel ii aduse bucati de piine stricata pe care le avea la el. "Pastreaza-le, ii spuse Sfintul, pina la ceasul al noualea ; eu nu iau simbrie inainte de a fi lucrat". Sfirsindu-si lucrul, Serghie se ruga, binecuvinta piinea, minca din ea, bau apa, si asta fu mincarea lui. Din lipsa hranei, fratii incepura sa isi manifeste nemultumirea : "Noi murim de foame" spusera cei slabi "si tu nu ingaduiesti sa cerem de pomana. Miine ne vom duce de aici, fiecare in seama lui, si nu ne vom mai intoarce". Sfintul ii convinse atunci sa nu isi slabeasca nadejdea in Dumnezeu. "Cred, zise el, ca Dumnezeu nu ii va uita pe vietuitorii acestui loc". Atunci se auzi cineva batind la usa. Paznicul vazu ca cineva adusese multe piini. Alerga plin de bucurie si ii spuse Igumenului : "Parinte, ne-au fost aduse multe piini. Da-ne binecuvintarea ca sa le luam!" Sfintul porunci ca binefacatorii sa fie lasati sa intre si ii invita pe toti fratii la masa, dupa ce mai inainte savirsi o slujba de multumire. "Unde sint cei ce ne-au adus aceste daruri ?" intreba el. "Noi i-am invitat la masa si i-am intrebat cine le-a trimis" raspunse calugarul "iar ei ne-au raspuns ca au fost trimise de cineva care il iubeste pe Hristos ; dar ca, avind si altele de infaptuit, trebuiau sa plece".
Alta data, Sfintul, seara tirziu, se ruga pentru fratii din manastirea lui. Deodata, auzi un glas spunindu-i : "Serghie!" Terminindu-si rugaciunea, deschise fereastra si zari o lumina neobisnuita coborind din cer iar glasul continua : "Serghie! Domnul a auzit rugaciunea pentru copiii tai ; iata cita multime s-a adunat in jurul tau in numele Sfintei Treimi". Atunci, Sfintul vazu o multime de pasari minunate, zburind nu numai in manastire ci si in jurul ei. "Astfel, continua glasul, se va inmulti numarul discipolilor tai si nu iti vor lipsi urmasii care sa mearga pe urmele tale".
La putina vreme, Patriarhul Filotei (praznuit la 11 octombrie) trimise Sfintului o cruce si multe alte daruri impreuna cu o scrisoare cu urmatorul continut :
"Prin Indurarea Dumnezeiasca, Arhiepiscopul Constantinopolului, Patriarhul Ecumenic, Filotei, catre Serghie, fiu in Sfintul Duh si slujitor al umilei noastre persoane. Fie ca harul, pacea si binecuvintarea sa fie cu voi toti! Am auzit si noi de viata ta plina de virtute, incuviintam, si il preamarim pe Dumnezeu pentru aceasta. Dar iti lipseste un lucru : comunitatea (monahism cenobitic). Stii, Parinte prea asemuit lui Hristos, profetul David, care pe toate le pricepea cu mintea lui, a laudat comunitatea." "Ce e mai frumos pentru frati decit sa traiasca impreuna ?" (Psalmul 132). De aceea, va voi da un sfat folositor : instituiti cenobitismul. Fie ca mila lui Dumnezeu si binecuvintarea noastra sa fie cu voi!" Urmind sfatul Patriarhului, Sfintul, cu binecuvintarea Mitropolitului Alexei, introduse in manastirea sa viata in comuniune totala. Construi cladirile necesare, stabili datoriile proprii acestui mod de viata, si porunci ca toate sa fie comune, interzicind cuiva de a detine ceva propriu sau de a numi ceva ca fiind "al sau". Numarul discipolilor spori atunci si abundenta domnea in manastire. Fu introdusa ospitalitatea, fura hraniti saracii si se dadu pomana celor care o cereau. Sfintul Serghie se supuse acestui sfat al Patriarhului din spirit de ascultare. Desi ramase iubitor de singuratate, accepta sa isi asume aceasta forma mai rigida de conducere, fara a inceta insa de a fi un parinte si un invatator mai degraba decit un administrator. Dar in curind avea sa fie supus la grele incercari. Intr-o simbata, Sfintul se gasea in Altar, savirsind Vecernia. Fratele sau, revenit in manastire, il intreba pe cel care cinta (Canonarque) : "Cine ti-a dat aceasta carte ?" " Igumenul", raspunse acesta. "Cine e Igumen aici ?" raspunse la rindul sau, cu minie, Stefan. "Nu eu am fost primul care a creat acest lacas ?". Si adauga cuvinte grele. Sfintul auzea toate acestea in Altar si intelese ca aceasta manifestare de nemultumire se datora de fapt noii ordini instituite in manastire. Nemultumiti de cenobitism, citiva parasira manastirea pe ascuns iar altii isi doreau sa nu il mai aiba pe Serghie ca Igumen. Sfintul, lasindu-i pe cei care voiau sa vietuiasca dupa voia lor in fata propriei constiinte, nici nu reveni in chilia sa, ci se indeparta de manastire. Calugarii cei mai destoinici erau nelinistiti, dar inca se mai gindeau ca Serghie va reveni. Totusi fura dezamagiti in asteptarea lor. Sfintul se stabili la Kirjatch. La cererea citorva, Sfintul Alexei trimise mesageri la Sfintul Serghie, pentru ca el sa revina la manastire unde era atit de folositor. Dar Sfintul Alexei, simtindu-si sfirsitul aproape, si-ar fi dorit pe Sfintul Serghie ca urmas. Il aduse la el si ii darui crucea sa episcopala. Dar Sfintul Serghie, din smerenie, o refuza spunind : "Iarta-ma Doamne, dar inca din copilarie nu am purtat niciodata aur iar acum, cu atit mai mult voiesc sa ramin in saracie". "Stiu, prea iubite, dar accepta din supunere" raspunse Alexei. Si totodata ii puse crucea in jurul gitului si ii vesti ca il numea urmasul sau. "Iarta-ma, cinstite pastore, dar tu voiesti sa ma incarci cu o greutate care depaseste fortele mele. Nu vei gasi in mine ceea ce cauti. Eu sint cel mai pacatos si cel mai rau dintre toti".
Cind hoardele tatarilor se napustira asupra pamintului rus, si cind poporul era inspaimintat, marele Duc Dimitrie Ivanovici, care avea mare credinta in Sfintul Serghie, il intreba daca trebuia sa intre in razboi impotriva tatarilor pagini. Sfintul il binecuvinta pe marele Duc pentru a intra in razboi si ii spuse : "Cu ajutorul lui Dumnezeu, vei fi invingator si vei iesi din lupta neatins, acoperit de glorie". In timpul celei de a doua batalii de la Koulikovo, Sfintul era in rugaciune cu fratii sai si vorbea de desfasurarea fericita a luptelor. Pomenea chiar numele celor care cadeau, spunind o rugaciune pentru ei. Conform prezicerii Sfintului Serghie, marele Duc cistiga renumita victorie de la Koulikovo, care constituia inceputul eliberarii de sub jugul tatar.
Intr-o noapte, in timp ce Sfintul Serghie cinta Acatistul Maicii Domnului si ii adresa rugaciuni infocate pentru manastire in fata Icoanei ei, se intrerupse o clipa pentru a-i spune ucenicului sau Miheea : "Vegheaza, copilul meu, caci vom avea un oaspete miraculos!". Abia ce pronunta aceste cuvinte ca auzi un glas : "Preacurata soseste!" Se precipita la intrarea in chilia sa si, deodata, o lumina neobisnuita il invalui, mai stralucitoare decit soarele. O vazu pe Prea Sfinta Maica Domnului, insotita de Apostolii Petru si Ioan, raspindind o maretie de nedescris. Sfintul se prosterna la pamint dar Maica Domnului il atinse cu mina sa si ii spuse : "Nu-ti fie teama, alesul meu! Am venit la tine pentru ca ti-am auzit rugaciunea pentru discipolii tai si pentru acest loc. De acum inainte nu vei mai parasi manastirea ta, atit in viata cit si dupa moarte, o vei ocroti". Dupa aceea Sfintul nu mai dormi toata noaptea, meditind cu cucernicie la mila cereasca.
Cu sase luni inainte de moartea sa, Sfintul, chemind comunitatea, o incredinta lui Nicon si se dedica el insusi singuratatii si rugaciunii. In septembrie isi presimti boala, chema din nou pe frati si le dadu la toti ultimele indrumari. Muri in ziua de 25 septembrie 1391, la virsta de 78 de ani.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Deci, odata, pe cand tatal ei nu era acasa, Eufrosina a parasit lumea si desertaciunile ei si a fugit, pe ascuns, din casa parinteasca, schimbandu-si portul, adica imbracand haine barbatesti si numindu-se Smarald, in loc de Eufrosina. Tunzandu-si, apoi, parul capului sau si dandu-se drept un famen imparatesc, a intrat intr-o manastire barbateasca, in tot chipul silindu-se sa se ascunda, ca sa nu o afle Pafnutie, tatal ei.
Asadar, dupa ce-si indeplini dorinta de a intra in manastire, fratele Smarald se nevoia cu tot felul de osteneli si cu rugaciuni neincetate, pana cand s-a uscat cu tot trupul ei cel firav femeiesc si asa fel incat se minunau fratii, vazand greaua patimire a Sfintei. In vremea aceasta, tatal ei indurerat o cauta prin munti, prin pesteri si prin tot locul, fara sa o poata afla si fara mangaiere. Si era un lucru cu adevarat de mirare sa vezi o femeie preafrumoasa, locuind in mijlocul monahilor si ascunzandu-se pe sine atat de tatal ei, cat si de monahii cu care impreuna vietuia. Si stralucea in mijlocul barbatilor, precum si piatra scumpa, ce se cheama smarald, straluceste in mijlocul celorlalte pietre. Cu adevarat, smarald s-a aratat fericita Eufrosina, ramanand necunoscuta, nu un an sau doi sau trei, ci vreme de 38 de ani, adica pana la sfarsitul vietii sale, ca numai atunci, la sfarsit, s-a aratat ca era femeie si nu barbat.
Deci, a petrecut Smarald in manastirea aceea treizeci si opt de ani, asemenea cu ingerii, si a cazut intr-o boala, din care s-a si mutat din cele de aici. Iar, din iconomia lui Dumnezeu, se afla atunci in manastire, si tatal ei, Pafnutie, pentru cercetarea fratilor, dupa obiceiul sau. Deci, pe acesta vazandu-l la acel ceas acolo, chemandu-l, Eufrosina si-a marturisit nemangaiatului tata taina ei, zicandu-i: "O, tata, eu sunt Eufrosina, fiica ta, si tu esti tatal meu". Si acestea zicand, si-a dat duhul in mainile lui Dumnezeu.
Iar tatal ei, auzind cuvantul acesta, s-a inspaimantat de o bucurie peste masura ca aceasta si a cazut la pamant ca un mort. Deci, venindu-si in sine, a multumit Domnului ca s-a invrednicit a vedea pe fiica sa vie, si impartind averea sa saracilor, a lasat lumea si cele din lume, si luand asupra lui asprimea nevointelor pustnicesti, s-a facut si el monah. Si s-a aratat vrednic urmas si mostenitor atat al chiliei si al rogojinei pe care se odihnea cuvioasa Eufrosina, cat si al ravnei si bunatatilor fiicei sale. Si s-a mutat la Domnul, bucurandu-se.
Întru aceastã zi, cuvânt despre iertarea prin pocaintã a unui preot, ce a cazut în desfrânare.
A fost in Constantinopol un preot si, din lucrarea diavolului, a cazut in desfranare. Iar dupa cateva zile, s-a gandit la greseala sa si se tanguia intru sine, zicand: "Vai mie, spurcatul cu sufletul si cu trupul, ce voi face ca sa-mi castig iertare de pacatul meu". Si, sculandu-se s-a dus la muntele Olimpului, gandind, adica, sa se pocaiasca acolo, la vreun oarecare duhovnicesc parinte. Deci, a aflat acolo un staret si si-a marturisit la dansul toate pacatele, dupa care i-a spus si pacatul cel de desfranare. Si i-a zis staretul: "Dupa cumplitul pacat acela, nu cumva ai indraznit de a mai sluji?" Si a zis: "Asa, parinte sfinte, am slujit" Si i-a zis staretul: "Instiintat sa fii fiule, ca de va cadea preotul intr-un pacat ca acesta, nu-i este lui vindecare; ci, mai mult, sa nu mai slujeasca, macar de s-ar apropia de iubitorul de oameni Dumnezeu cu mare pocainta. Ca nu-i este lui iertare sa se apropie, iarasi, de preotie". Iar el a zis: "Au pentru mine nu este pocainta, parinte?" Iar staretul, smerindu-se, a zis: "Iarta-ma fiule, pentru Domnul, ca cine sunt eu de am indraznit a judeca unele ca acestea? De-as putea macar sa ma pocaiesc de ale mele pacate". Iar acela, auzind acestea, s-a inchinat staretului si s-a dus amarat.
Deci, pe cand mergea, l-a intampinat pe el ava Petru si, vazandu-l el foarte mahnit, i-a zis: "Ce-ti este tie, fiule?" Iar el a zis: "Cinstite parinte, am venit la un staret si i-am marturisit lui toate pacatele mele si acela intru deznadajduire m-a bagat pe mine". Si ava Petru i-a grait: "Socotesc, fiule, ca nu este pacat sa biruiasca iubirea de oameni a lui Dumnezeu, dar mergi in chilia mea si-mi arata mie lucrurile tale si, cum va voi Domnul, va aseza randuiala." Deci, intrand cu dansul in chilie, indata a marturisit fapta cea de desfranare. Iar Petru a zis: "Adevarat ti-a grait tie sfantul staret, ca preotului ii este greu acest pacat si nu are iertaciune. Dar, de vreme ce s-a petrecut tie acest lucru, apoi, de acum nu-ti este tie cu putinta a sluji, fara numai sa te tunzi in randuiala monahiceasca si sa te pocaiesti cu adevarat si eu nadajduiesc la darul Domnului Iisus Hristos, ca va face mila cu tine, precum cu toti cei ce s-au pocait". Iar el, auzind aceasta, a cazut la picioarele lui, zicand: "Daca Dumnezeu m-a adus pe mine la sfintele tale maini, nu ma voi desparti de tine". Iar staretul, vazand lacrimile lui, a zis: "De-ti este cu placere, nu te voi goni pe tine, ca a zis Domnul: Pe cela ce vine la Mine, nu-l voi lepada afara". Si, dupa putine zile, l-a tuns pe el in sfantul chip monahicesc. Si era cu dansul in post si in pocainta si cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu.
Deci, avea staretul sub chilie o pivnita si, dupa un an, a inceput a ruga pe staret sa-i porunceasca lui sa vietuiasca in pivnita aceea, iar staretul dupa cererea lui, i-a dat lui pivnita. Si, intrand acolo, si-a facut un lant de fier de la grumajii lui o zgarda si a prins lantul de grumazi, iar celalalt capat de lant, l-a infipt in perete. Si, daca au trecut trei zile si nu a intrat la staretul sau, s-a pogorat staretul singur la dansul si, vazandu-l legat cu lantul, i-a zis: "Ce este aceasta, ce ai facut, fiule? Cum vei iesi la aer asa legat cu lantul? Sau cum iti vei face nevoile trupului tau?" Iar el a raspuns: "Parinte sfinte, eu mai intaine ma imbatam de mirosul tamaiei, de frumusetea mirului si moscului, iar acum ma voi satura de mirosul cel rau care iese din mine. Insa, Dumnezeu sa te povatuiasca pe sfintia ta, ca, dupa doua sau trei zile, sa-mi aduci mie putina paine si apa, pentru nevoile trupesti". Si staretul, primindu-i rugamintea lui, ii aducea lui paine si apa, doua zile, iar el, udand-o cu lacrimi, o manca. Si a suferit el asa trei ani. Iar dupa aceea, i s-a vestit staretului, prin ingeri, ca Dumnezeu i-a primit pocainta lui, vestindu-i si ca de acum va sa se mute. "Mergi", i-a zis, "si-l dezleaga pe el". Deci, mergand staretul si apropiindu-se, ca sa-l dezlege, i-a zis: "Iata, ti-a venit tie sfarsitul". Iar el se ruga sa nu-l dezlege, ci asa sa moara. Iar staretul i-a zis: "Nu, fiule, acum nu se cade sa fie asa, pentru ca esti preot.". Si i-a poruncit lui sa faca rugaciune. Si, inca fiindu-i rugaciunea de iertare in gura lui, si-a dat sufletul, curatindu-se de pacate.
Întru aceastã zi, pomenirea Preacuviosului Pãrintelui nostru, Serghie egumenul, noul fãcator de minuni (+1392), povestire din minunile lui.
Stand oarecand fericitul Parinte Serghie noaptea, la obisnuita sa pravila, inaintea Preacurati Maicii lui Dumnezeu, cautand icoana, zicei: "Preacurata Maica Hristosului meu, aparatoarea si tare-ajutatoarea neamului omenesc, fii noua, nevrednicilor, mijlocitoare, pururea rugandu-te Fiului tau si Dumnezeului nostru, sa caute spre locul acesta sfant, care este intemeiat spre lauda si cinstea sfant numelui Sau, in veci. Pe tine, Maica dulcelui meu Hristos, ca pe una ce ai castigat indrazneala multa catre Dansul, te punem inainte rugatoare noi robii tai, ca tu esti tuturor nadejde de mantuire si adapostire". Asa se ruga si canonul cel de multumire, adica Acatistul Preacuratei cantandu-l, a sezut putin sa se odihneasca. Iar ucenicul sau, cu numele Miheia, i-a zis: "Trezeste-te si privegheaza, de vreme ce o cercetare minunata si de spaima va sa fie noua in ceasul acesta". Aceasta graind el, indata s-a facut un glas, zicand: "Iata, Preacurata vine". Iar Sfantul, auzind, degraba s-a sculat, vrand sa iasa din chilie. Si, iata, o lumina mare, mai mult decat soarele stralucind, a luminat pe Sfant si indata a vazut pe Preacurata cu doi apostoli, cu Petru si Ioan, care intru o negraita lumina straluceau. Si cum a vazut-o, Sfantul a cazut cu fata la pamant, neputand indura raza aceea nesuferita. Iar Preacurata cu mainile sale s-a atins de sfant, zicandu-i: "Nu te inspaimanta, alesul meu, ca, iata, am venit sa te cercetez. Ca s-a auzit rugaciunea ta pentru ucenicii tai, pentru care te rogi, si pentru lacasul tau sa nu te ingrijorezi, ca, de acum, cu toate vei fi indestulat, nu numai pana ce esti in viata aceasta, ci si dupa plecarea ta catre Domnul. Ca, nedepartata voi fi de lacasul tau cele trebuincioase dandu-i, nelipsit, pazindu-l si acoperindu-l". Si acestea zicand, nevazuta s-a facut. Iar Sfantul, ca intr-o uimire a mintii , era cuprins de frica si de cutremur mare. Iar, dupa putin venindu-si intru sine, a aflat pe ucenicul sau, zacand de frica ca un mort, si l-a ridicat, iar el a inceput a se arunca, si l-a ridicat, iar el a inceput a se arunca la picioarele staretului, zicand: "Spune-mi parinte, pentru Domnul, ce era aceasta minunata vedenie, de vreme ce duhul meu putin de nu s-a despartit de trupeasca mea legatura, pentru acea stralucitoare vedenie". Iar Sfantul se bucura cu sufletul si stralucea fata lui de acea negraita bucurie si nu putea alta grai, fara numai aceasta zicea: "Asteapta, fiule, ca duhul meu tremura intru mine de minunata vedenie." Si sta, tacand si mirandu-se. Apoi, dupa putin ceas, a zis ucenicului sau: "Fiule, cheama la mine pe Isac? si pe Simon". Si, venind ei, le-a spus lor toate pe rand: cum a vazut pe Preacurata Nascatoare de Dumnezeu, cu apostolii si ce i-a spus lui. Deci, acestea auzindu-le, ei se umpleau de bucurie si toti au cantat Paraclisul Maicii lui Dumnezeu. Iar Sfantul toata noaptea aceea a petrecut-o fara somn, cugetand la milostiva cercetare a Stapanei Preacurate.
Despre viata cuviosului acestuia, Parintele nostru Serghie si despre multele lui minuni se afla carte osebit tiparita, intru care, intre alte minuni, se afla si aceasta. Dupa soborul cel ucigator de oameni din Florenta, cei de la Roma au pedepsit cu felurite chinuri multime de binecredinciosi, arhierei si preoti, care n-au voit sa primeasca ratacirea latinilor. Deci, un preot, al carui nume era Simeon, care mersese la soborul acela, cu Isidor mitropolitul, multe necazuri si temnita a rabdat de la mitropolitul, care s-a lepadat de dreapta credinta. Apoi, scapand din legaturi, s-a sfatuit cu Toma si a fugit din cetatea latineasca, in tara sa. Si, fiind in mahnire mare si in nedumerire pe cale, pentru nelesnicioasa trecere, si, culcandu-se putin sa se odihneasca, a adormit. Si a vazut un cinstit staret, stand langa el, care l-a luat de mana dreapta, zicandu-i: "Oare fosta-i blagoslovit de Marcu, episcopul Efesului, cel ce a urmat pasilor apostolesti?" Si el a raspuns: "Am vazut, Doamne, pe minunatul si tarele barbat si am fost blagoslovit de dansul". Apoi, staretul a zis: "Blagoslovit de Dumnezeu este omul acela, ca din acel desert sobor nimeni nu l-a intrecut pe el. Ca nu l-a dovedit nici cu averile, nici cu imbunarile, nici cu ingrozirile. Deci, tu ai auzit invatatura si descoperirea cea de la fericitul Marcu; sa o propovaduiesti oriunde vei merge, la toti drept-credinciosi, care au asezamintele Sfintilor Apostoli si poruncile Sfintilor Parinti de la sapte Sinoade si cel ce are intelegerea cea adevarata sa nu se amageasca. Iar pentru trecerea drumului, sa nu va intristati, ca eu nedepartat sunt de voi si va voi trece fara de grija". Acestea si mai multe, daca i-a zis acel cinstiti staret, l-a intrebat preotul: "Doamne, spune-mi cine esti tu? Ca mi se pare ca de Dumnezeu esti trimis sa ne scoti pe noi, deznadajduitii, din pamantul acesta strain". Raspuns-a cel ce se aratase: "Eu sunt Serghie, pe care, oarecand, m-ai chemat, rugandu-te in rugaciunea ta, si ai fagaduit sa vii in manastirea mea".
Dupa vedenia aceasta, desteptandu-se, preotul s-a bucurat si a spus impreuna-calatorului sau, lui Toma, ceea ce a vazut si a auzit si au mers, veselindu-se in calea lor; si, degraba, prin dumnezeiescul acoperamant si cu rugaciunile aparatorului lor, Cuviosul Serghie, au ajuns sanatosi si fara de bantuiala. Si marturisind ajutorul si aratarea Sfantului si cele auzite de la dansul, propovaduindu-le, au spus si toate cele ce s-au facut la soborul de la Florenta.
Insa aceasta s-a pomenit aici, nu cu necuviinta pentru vremea de acum, ci ca sa se arate netemeinicia soborului de la Florenta si ca, dupa Apostoli, credinta noastra nu sta in biruitoarele cuvinte ale intelepciunii omenesti, ci intru aratarea Duhului si a puterii, nu intru intelepciunea omeneasca, ci in puterea lui Dumnezeu este.
Cântare de laudă la Sfântul Preacuvios Serghei din Radonej
Pildă de rugăciune şi blîndeţe
Sfîntul Serghie este, încă din fragede tinereţi.
El de mic iubit-a pre Domnul şi frumuseţea Lui.
El întru sine insuflat-a chip senin inimii Şi bunătate.
El codrul prefăcutu-l-a în loc sfînt lui Dumnezeu.
El lepădat-a a lumii deşertăciune toată.
El nu s-a mîniat nicicînd,
Ci cu totul liniştit a fost şi blînd către tot omul.
Doar cu vicleanul fost-a el crud.
Cu potrivnicul lui Dumnezeu, cu tatăl minciunii,
Care suflete de oameni cată să apuce,
Serghie cumplit a luptat, cu măiestrie,
Neobosit, pînă ce biruinţa a fost a lui.
Aşa săvîrşitu-s-a Avva, dar pururi a rămas
Ca un stîlp de foc poporului rus,
Ca un rugător al lui înaintea lui Dumnezeu,
Cerînd pentru ei toate binecuvântările,
Şi pogorînd a Domnului binecuvîntare
De la cer la poporul de jos.
Sfinte Părinte Serghie,
Roagă-te pururea pentru noi, credincioşii!
Pentru pacea Bisericii şi al tău popor,
Şi pentru slava Domnului Hristos,
Roagă-te pentru noi pururea!
Cugetare
Un sfînt nu străluceşte niciodată la exterior. Toată bogăţia lui se află înlăuntru, în sufletul şi inima lui.
A venit odată un mujic la mînăstirea Sfîntului Serghei, de la mare depărtare. Cînd a cerut monahilor să îl vadă pe egumenul lor, ei i-au zis că acesta se află la grădină. Mujicul a mers la grădină, dar acolo nu a văzut decît un bătrîn îmbrăcat în haine peticite care lucra la un strat. Mujicul s-a întors la mînăstire foarte nemulţumit, zicîndu-şi că monahii şi-au bătut joc de el. Astfel, ca să îşi facă mai limpede dorirea, mujicul a cerut monahilor să-1 vadă anume pe Părintele Serghei, vestitul egumen al mînăstirii. Tocmai atunci Sfîntul Serghie intra pe poarta mînăstirii. El i-a dat bun venit ţăranului, apoi 1-a chemat şi i-a slujit la masă. El i-a citit inima şi a văzut proasta părere pe care şi-o făcuse ţăranul despre hainele lui. Pentru aceasta 1-a mîngîiat şi i-a făgăduit că îl va vedea pe Serghie cel căutat îndată. Tot atunci la mînăstire a sosit şi un cneaz, înconjurat de o suită formată din boieri distinşi, care s-au plecat îndată pînă la pămînt înaintea bătrînului celui peticit care tocmai îl slujise la masă pe el, mujicul. Cneazul şi boierii au cerut smerit binecuvîntarea bătrînului. Monahii atunci 1-au scos pe mujic afară din încăpere, ca să facă loc distinşilor oaspeţi. Astfel, mujicul a privit de la depărtare pe acela care fusese atît de aproape de el tot timpul. El s-a prihănit pe sine pentru prostia lui şi i-a fost foarte ruşine. După ce cneazul şi suita lui au plecat, el a venit repede şi a căzut la picioarele sfintului şi 1-a rugat să-1 ierte pentru mojicia lui. Dar marele sfînt 1-a îmbrăţişat şi i-a zis: „Nu fi trist, fiule, căci tu singur ai văzut cu adevărat ce sînt: un ţăran îmbrăcat în haine proaste, adică un nimic. Pe cînd toţi ceştilalţi s-au înşelat, gîndind că sînt vreun lucru mare”.
Luare aminte
Să luăm aminte la dreptatea, apoi la
nedreptatea Regelui loaş, şi la răsplata şi pedeapsa lui Dumnezeu pentru
fiecare din ele (II Paralipomena 24):
- La cum mai întîi loaş a ascultat de marele preot lehoiada, şi a făcut ceea ce a fost bine înaintea lui Dumnezeu;
- La cum Dumnezeu 1-a binecuvîntat pe loaş pentru aceasta, cu o domnie lungă şi fără războaie;
- La cum mai apoi loaş s-a schimbat la inimă, şi 1-a ucis pe fiul marelui preot şi dreptului lehoiada [adică pe Zaharia prorocul], şi a mai făcut şi alte fărădelegi;
- La cum o mică armată siriană 1-a înfrînt pe loaş şi a jefuit şi prădat toată ţara; şi la cum loaş, zăcînd la pat de boală grea, a fost omorît în aşternut de slugile lui.
Predică
Despre bogăţia cea una şi nedespărţită a Tatălui şi a Fiului – „Toate cîte are Tatăl ale Mele sînt” (Ioan 16: 15).
Acestea sînt printre ultimele cuvinte de
învăţătură pe care le-a rostit Hristos Domnul către ucenicii Săi, mai
înainte de Patima Lui. Ele sînt şi cele mai pline de miez, căci ele
descoperă dumnezeirea lui Hristos Mîntuitorul lumii şi, luate împreună
cu cuvintele „din al Meu va lua şi vă va vesti” (loan 16: 14), ele
descoperă Deofiinţimea Duhului Sflnt cu Tatăl şi cu Fiul. Ceea ce Duhul
va primi de la Mine, zice Domnul, nu poate fi diferit sau contrar celor
ale Tatălui, căci Toate cîte are Tatăl ale Mele sînt. Dar de ce nu a zis
Domnul „Tot ce este al Meu va lua…”, ci a zis „Din al Meu va lua şi vă
va vesti?”.
El a zis astfel deoarece Duhul Sfânt nu va descoperi oamenilor toate, ci doar parte din tot, doar atît pre cît le este cu putinţă oamenilor să înţeleagă, şi doar atît pre cît le este lor de folos spre mîntuire. Căci doar parte a harului îi este dată oamenilor pe pămînt, iar cealaltă parte le este dată în Cer.
Partea cea
cerească o descrie Apostolul:„ Cele ce ochiul nu a văzut şi urechea n-a
auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acesea le-a gătit Dumnezeu
celor ce-L iubesc pe El” (l Corinteni 2: 9). Toate acestea şi
infinit mai mult decît acestea, sînt cele toate pe care le are Tatăl, şi
care sînt ale Fiului, şi ale Duhului Sfânt.
Căci cele care sînt ale Lui cuprind nu doar lumea aceasta, ci şi cealaltă lume, şi sînt mult mai scumpe şi mai înalte decît ambele lumi. A Lui este veşnicia, a Lui nemurirea, a Lui desăvîrşita putere, a Lui desăvîrşita înţelepciune, a lui desăvîrşita iubire, a Lui desăvîrşita bunătate, a Lui toată milostivirea şi dreptatea şi adevărul.
Care alt bine 1-am mai putea gîndi şi
exprima? A Lui este toată desăvîrşirea şi orice desăvîrşire, care merge
dincolo de orice putinţă de gîndire sau exprimare a minţii omeneşti.
Tatăl le are pe acestea, şi Fiul le are pe acestea, şi Duhul Sflnt le
are pe acestea. Toate cîte are Tatăl ale Mele sînt. Prin aceste cuvinte,
Cel nemăsurat de bogat, Unul Născut Fiu al Atotţiitorului, lisus
Hristos, a descoperit ucenicilor Lui a Lui nemărginită şi de negîndit
bogăţie în noaptea întunecată în care avea să stea desculţ înaintea
iudeilor, care aveau să-1 biciuiască şi să scuipe asupra Lui.
O, Stăpîne Doamne, Preasfântă şi
Atotbogată Treime, miluieşte-ne pre noi păcătoşii şi ne mîntuieşte! Căci
noi pre Tine Te slăvim şi Ţie ne închinăm în veci, Amin!
