7 septembrie – Sf. Mc. Sozont; Sf. Ap. Evod și Onisifor; Sf. Mc. Evpsihie; Sf. Ioan, arhiepiscopul Novgorodului; ✝ Sfântul Cuvios Simeon de la Pângărați 7 septembrie; ✝ Sfântul Cuvios Amfilohie de la Pângărați 7 septembrie

Viaţa Sfântului Cuvios Amfilohie de la Pângărați

Sfântul Cuviosul Părintele nostru Amfilohie de la Pângăraţi s-a născut în anul 1487, undeva în partea de nord a Moldovei. Viaţa monahală şi-a început-o de foarte tânăr, la Mănăstirea Moldoviţa, de unde a venit la Pângăraţi, în anul 1508. Aici a fost ales, de către toţi, ocârmuitor, conducând obştea mănăstirii timp de 56 de ani.
Despre el vorbeşte Ieromonahul Anastasie de la Mănăstirea Moldoviţa, care l-a cunoscut personal: „Din copilăria sa s-a nevoit în viaţa călugărească, fiind mărturisit de toţi pentru faptele lui cele bune. Şi era scriitor foarte iscusit şi ştia meşteşug a lucra la lemn şi era cinstit de toţi Domnii şi miluit, dară de carte om prost se arăta. Şi până la bătrâneţe bine şi-a ocârmuit viaţa sa; în foame şi în sete, în răbdare şi întru osteneale, întru toată nevoinţa duhovnicească. Şi de la draci năpăşti şi ispite multe a răbdat până la moarte. Şi sfârşitul vieţii sale bine au săvârşit: că a dat ţărna ţărnei şi s-a dus în calea cea lungă a părinţilor, luându-şi plata ostenelilor sale de la Dreptul Judecător şi cu cinste fiind îngropat de ucenicii săi”.
Nevoinţele sale nu au fost trecute cu vederea de Stăpânul tuturor, ci au atras cu ele purtarea Sa de grijă şi ocrotirea Sfântului Dimitrie, patronul mănăstirii, care, prin arătare dumnezeiască, i-a cerut Domnitorului Alexandru Lăpuşneanu să zidească la Pângăraţi o biserică în numele său pe locul celei vechi de lemn, care fusese arsă de turci. Pe când Voievodul se afla în târgul Pietrei, precum aveau obicei Domnii Moldovei a umbla pe la târguri şi cetăţi din vremi de demult, „când a fost luna lui Octombrie, în 22 de zile, la miezul nopţii, i s-a arătat lui în vis un voinic cu veşminte albe îmbrăcat şi foarte frumos, cu dumnezeiască slavă împodobit şi i-a zis lui: Scoală-te, Voievodule, şi degrab să mergi la Pângăraţi, unde petrece un sihastru Amfilohie aproape de 50 de ani, şi să zideşti întru numele mieu biserica pe locul unde am avut mai-nainte făcută de bătrânul Ştefan Voievod în zilele stareţului Simeoan Ieromonah. (…) Iară Domnul Alexandru cu glas lin l-au întrebat, zicând: Cine eşti, doamne, cu atâta dumnezeiască podoabă îmbrăcat şi cu slavă împodobit? Iar el i-au răspuns: Eu sunt Sfântul Dimitrie, Mucenicul lui Hristos şi ostaş, şi de la Maximilian muncitorul, pentru Hristos, în cetatea Solonului (Tesalonic) în temniţă am fost închis şi muncit şi în coastă împuns, carele în toată lumea şi în toată marginea se slăveşte numele mieu şi în pământul acesta numai în pustie biserică nu am. (…) Şi în grabă şi singur Domnul şi cu toţi boiarii au sosit la Sihastrul Amfilohie şi au început a-i spune vedenia, zicând: Măcar că eu, cinstite Părinte, n-am dat crezării îndată visul, (pentru că) Sfânta Scriptură şi Părinţii noştri cei duhovniceşti ne învaţă pe noi să nu credem visurile, iar eu am adunat pe credincioşi boiarii miei şi pe filosofi şi toţi au judecat că de la Dumnezeu este şi foarte ne-am bucurat. Acestea grăind amândoi, au zis şi Sihastrul că de la Dumnezeu este vedenia. Şi de multă bucurie şi veselie s-au umplut şi s-au aprins de dumnezeiescul Duh cele dinăuntru ale lor şi s-au cuprins şi mult au plâns. Şi pentru mântuirea sufletului nu puţin au vorbit, încă şi pentru deşertăciunea lumii aceştia din destul au vorbit: cum că trece ca o umbră lumea aceasta şi viaţa noastră ca praful şi ca fumul se stinge; şi cum blagocestivii împăraţi au zidit sfintele mănăstiri şi cu Dumnezeu s-au unit şi Biserica sobornicească întru una au adunat şi au împreunat pre sfintele şapte soboare cu Sfinţii Părinţi şi până astăzi, zice, se ţin dogmele cu rugăciunile Sfinţilor Părinţi, precum şi Hristos au făgăduit Sfinţilor Apostoli, iar mai vârtos nouă, păcătoşilor, că va fi cu noi până la sfârşitul veacului. (…) Şi fără de număr din Sfintele Scripturi au grăit. Şi, după plânsul cel de mângâiere şi după voroava cea duhovnicească, de multă bucurie umplându-se, au făcut masă mare împărătească marele Voievod la Sihastrul şi Stareţul Amfilohie. (…) Şi apoi au întrebat pe Sfântul Stareţ marele Voievod Alexandru: Fost-au înainte vreme şi mai înainte de tine vieţuitori călugări pe locul acesta, au n-au fost? Iar el pre amăruntul i-au povestit pentru viaţa Sfântului Simeon preotul”.
„Cu bunăvoirea lui Dumnezeu şi cu sporirea Preasfântului Duh şi cu ajutorul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir, ostaşul lui Hristos, s-au zidit şi s-au săvârşit Sfânta Mănăstire întru numele Sfântului Mucenic şi s-au sfinţit de Grigorie Mitropolit al Socevei în anul 1560 din porunca lui Alexandru Voievod”.
În anul 1566, Cuviosul Amfilohie Sihastrul, cunoscând că i se apropie sfârşitul vieţii, a adunat pe toţi fiii săi duhovniceşti şi le-a dat cuvântul său cel mai de pe urmă. Apoi, sărutându-i cu lacrimi, a lăsat egumen la Pângăraţi în locul său pe Ieromonahul Teodorit, ucenicul său, iar el s-a retras la Moldoviţa, mănăstirea lui de metanie. Acolo, fericitul Amfilohie a primit marele şi îngerescul chip al schimniciei sub numele de Enoh, ca cel ce întotdeauna se înalţă cu inima şi cu dorirea către cele cereşti, adăugând osteneli peste osteneli, timp de încă patru ani de zile. Iar în anul 1570, aflând de la Duhul Sfânt ceasul morţii sale, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi şi-a dat cu pace sufletul său în braţele Domnului nostru Iisus Hristos, în 7 septembrie, la şapte ceasuri din noapte, în zilele lui Bogdan Voievod. Iar despre sfârşitul său minunat dă mărturie Ieromonahul Anastasie astfel: „Acestea toate mi le-au spus mie Părintele Amfilohie şi stareţ de la Sfânta Mănăstire Pângăraţi mie, smeritului Ieromonah Anastasie de la Mănăstirea Moldoviţei, mult păcătosului şi întru tot netrebnicului, că mare dar au luat bătrânul Amfilohie mai-nainte de mutarea sa, că vremea şi ziua mutării sale au spus-o mie, smeritului Anastasie, şi nimenea să nu fie necredincios ca să nu cadă în ispită, că întru adevăr toate acestea adevărate sunt. Acestea toate le-am scris pentru ca să nu se uite mai pre urmă, în urma acestui neam, şi oricine vor vrea să râvnească acestor Sfinţi Părinţi”.
Întrucât Cuviosul Amfilohie a fost cinstit încă din viaţă ca sfânt, îndată după mutarea sa din trup, părinţii celor două mănăstiri, Moldoviţa şi Pângăraţi, îl prăznuiau anual la data săvârşirii sale.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi! Amin.

Viaţa Sfântului Cuvios Simeon de la Pângărați

Sfântul Cuviosul Părintele nostru Simeon s-a născut la începutul secolului al XV-lea, într-un sat din apropierea oraşului Piatra Neamţ, pe când conducea Ţara Moldovei evlaviosul Domn Alexandru cel Bun.
Încă din tinereţe şi-a arătat dragostea şi râvna pentru cele dumnezeieşti, alegând viaţa monahală şi intrând în obştea Mănăstirii Bistriţa. Aici s-a nevoit în viaţa de ascultare şi a sporit duhovniceşte, tăindu-şi patimile şi voia proprie. Născându-se într-însul dorul după liniştea pustiei, a luat binecuvântare de la egumenul Mănăstirii Bistriţa şi, împreună cu încă doi ucenici ai săi, la anul 1432, în zilele lui Iliaş Voievod, fiul lui Alexandru cel Bun, s-a retras în isihie, pe un picior mai ridicat al malului stâng al pârâului Pângăraţi, la poalele muntelui numit „Păru”, la 5 km depărtare de mănăstirea sa. Aici, cuviosul şi-a făcut o chilie din bârne de brad, într-o poiană înconjurată de păduri seculare, unde s-a nevoit cu ucenicii săi, după voia lui Dumnezeu, în necontenite rugăciuni şi în cugetarea celor cereşti. Sporind mult cu darul Sfântului Duh, ajungând sihastru desăvârşit şi dascăl iscusit al rugăciunii inimii, s-au adunat în jurul lui ucenici iubitori de linişte, aşezământul lui fiind cunoscut timp de 29 de ani sub numele de „Sihăstria lui Simeon”. Auzind Sfântul domnitor Ştefan cel Mare de nevoinţa cuviosului şi înştiinţându-se că nu are biserică unde să se roage cu ucenicii săi, în anul 1461, i-a dăruit bani şi ajutor să înalţe o mică biserică de lemn, hramul ei fiind aşezat, în urma unei vedenii, în cinstea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir. Terminându-se biserica în acelaşi an, a fost sfinţită la 26 octombrie de Mitropolitul Teoctist I, când a hirotonit în preot pe Simeon, care a devenit astfel primul întemeietor şi egumen al Mănăstirii Pângăraţi, ce s-a numit până în 1508 „Schitul lui Simeon”. Ca părinte duhovnicesc şi începător al vieţii pustniceşti la Pângăraţi, a adunat în jurul său mulţi ucenici iubitori de Hristos şi de linişte. Atât de mult a sporit Cuviosul Simeon cu nevoinţa, cu rugăciunea şi cu darul Duhului Sfânt, încât s-a învrednicit de harisma vindecării bolilor şi a înainte-vederii. Pentru aceea veneau la chilia sa mulţi suferinzi şi se făceau sănătoşi cu rugăciunea lui. Veneau încă şi credincioşi din sate şi chiar dregători din sfatul ţării ca să ceară binecuvântare şi cuvânt de folos, căci era iscusit rugător şi povăţuitor de suflete. Pentru aceea şi Sf. Ştefan cel Mare, Domnul Moldovei, îl iubea şi, adeseori, îi cerea sfatul şi rugăciunea pentru el şi pentru ţară, care era mereu ameninţată de păgâni.
Prin îngăduinţa lui Dumnezeu, în anul 1476 au năvălit turcii asupra Moldovei şi, „pentru păcatele poporului”, l-au biruit pe Ştefan cel Mare în luptele de la Războieni. Văzând primejdia aceasta, Cuviosul Simeon şi-a luat ucenicii, s-a rugat lui Dumnezeu pentru domn şi pentru ţară ca să-i scape din mâinile cotropitorilor, apoi au trecut peste Carpaţi în Transilvania, stabilindu-se la Mănăstirea Caşiva, unde, după puţin timp, s-a mutat cu pace la cereştile locaşuri, în toamna aceluiaşi an, 1476, intrând în ceata Cuvioşilor Părinţi. După adormirea sa, a fost îngropat de ucenicii săi cu cinste în acea mănăstire.
Sfinţenia Cuviosului Simeon se arată şi prin aceea că, după moarte, a strălucit şi prin sfintele sale moaşte, care au fost cinstite de Ştefan Voievod. Despre aducerea moaştelor Sfântului Simeon ne spune Ieromonahul Atanasie, în Cuvântul despre zidirea Sfintei Mănăstiri Pângăraţi: „După ce s-au întors turcii şi s-a potolit vrajba robiei şi s-a făcut pace, atunci a trimis Ştefan voievod şi i-a adus sfintele lui moaşte într-o raclă cinstită şi le ţinea în vistieria sa cu cinste. Apoi, luând o parte din sfintele lui moaşte, le-a oprit pentru blagoslovenie şi cu aromate cu bune miresme şi cu tămâie le tămâia totdeauna spre credinţa şi bună întărire a dreptei-credinţe a domniei sale, iar mai vârtos pentru dragostea şi căldura duhovnicească ce avea mai-nainte către dânsul; iar rămăşiţa sfintelor lui moaşte cu cuviinţă sfinţită şi cu cinste le-a îngropat în cetatea Socevei”. Această aducere a sfintelor lui moaşte se pare că a avut loc spre sfârşitul anului 1484, când se ştie că ucenicii cuviosului s-au întors din nou la sihăstria lor, întemeiată de Sfântul Simeon Ieroschimonahul.

Viaţa Sfântului Cuvios Amfilohie de la Pângărați

Sfântul Cuviosul Părintele nostru Amfilohie de la Pângăraţi s-a născut în anul 1487, undeva în partea de nord a Moldovei. Viaţa monahală şi-a început-o de foarte tânăr, la Mănăstirea Moldoviţa, de unde a venit la Pângăraţi, în anul 1508. Aici a fost ales, de către toţi, ocârmuitor, conducând obştea mănăstirii timp de 56 de ani.
Despre el vorbeşte Ieromonahul Anastasie de la Mănăstirea Moldoviţa, care l-a cunoscut personal: „Din copilăria sa s-a nevoit în viaţa călugărească, fiind mărturisit de toţi pentru faptele lui cele bune. Şi era scriitor foarte iscusit şi ştia meşteşug a lucra la lemn şi era cinstit de toţi Domnii şi miluit, dară de carte om prost se arăta. Şi până la bătrâneţe bine şi-a ocârmuit viaţa sa; în foame şi în sete, în răbdare şi întru osteneale, întru toată nevoinţa duhovnicească. Şi de la draci năpăşti şi ispite multe a răbdat până la moarte. Şi sfârşitul vieţii sale bine au săvârşit: că a dat ţărna ţărnei şi s-a dus în calea cea lungă a părinţilor, luându-şi plata ostenelilor sale de la Dreptul Judecător şi cu cinste fiind îngropat de ucenicii săi”.
Nevoinţele sale nu au fost trecute cu vederea de Stăpânul tuturor, ci au atras cu ele purtarea Sa de grijă şi ocrotirea Sfântului Dimitrie, patronul mănăstirii, care, prin arătare dumnezeiască, i-a cerut Domnitorului Alexandru Lăpuşneanu să zidească la Pângăraţi o biserică în numele său pe locul celei vechi de lemn, care fusese arsă de turci. Pe când Voievodul se afla în târgul Pietrei, precum aveau obicei Domnii Moldovei a umbla pe la târguri şi cetăţi din vremi de demult, „când a fost luna lui Octombrie, în 22 de zile, la miezul nopţii, i s-a arătat lui în vis un voinic cu veşminte albe îmbrăcat şi foarte frumos, cu dumnezeiască slavă împodobit şi i-a zis lui: Scoală-te, Voievodule, şi degrab să mergi la Pângăraţi, unde petrece un sihastru Amfilohie aproape de 50 de ani, şi să zideşti întru numele mieu biserica pe locul unde am avut mai-nainte făcută de bătrânul Ştefan Voievod în zilele stareţului Simeoan Ieromonah. (…) Iară Domnul Alexandru cu glas lin l-au întrebat, zicând: Cine eşti, doamne, cu atâta dumnezeiască podoabă îmbrăcat şi cu slavă împodobit? Iar el i-au răspuns: Eu sunt Sfântul Dimitrie, Mucenicul lui Hristos şi ostaş, şi de la Maximilian muncitorul, pentru Hristos, în cetatea Solonului (Tesalonic) în temniţă am fost închis şi muncit şi în coastă împuns, carele în toată lumea şi în toată marginea se slăveşte numele mieu şi în pământul acesta numai în pustie biserică nu am. (…) Şi în grabă şi singur Domnul şi cu toţi boiarii au sosit la Sihastrul Amfilohie şi au început a-i spune vedenia, zicând: Măcar că eu, cinstite Părinte, n-am dat crezării îndată visul, (pentru că) Sfânta Scriptură şi Părinţii noştri cei duhovniceşti ne învaţă pe noi să nu credem visurile, iar eu am adunat pe credincioşi boiarii miei şi pe filosofi şi toţi au judecat că de la Dumnezeu este şi foarte ne-am bucurat. Acestea grăind amândoi, au zis şi Sihastrul că de la Dumnezeu este vedenia. Şi de multă bucurie şi veselie s-au umplut şi s-au aprins de dumnezeiescul Duh cele dinăuntru ale lor şi s-au cuprins şi mult au plâns. Şi pentru mântuirea sufletului nu puţin au vorbit, încă şi pentru deşertăciunea lumii aceştia din destul au vorbit: cum că trece ca o umbră lumea aceasta şi viaţa noastră ca praful şi ca fumul se stinge; şi cum blagocestivii împăraţi au zidit sfintele mănăstiri şi cu Dumnezeu s-au unit şi Biserica sobornicească întru una au adunat şi au împreunat pre sfintele şapte soboare cu Sfinţii Părinţi şi până astăzi, zice, se ţin dogmele cu rugăciunile Sfinţilor Părinţi, precum şi Hristos au făgăduit Sfinţilor Apostoli, iar mai vârtos nouă, păcătoşilor, că va fi cu noi până la sfârşitul veacului. (…) Şi fără de număr din Sfintele Scripturi au grăit. Şi, după plânsul cel de mângâiere şi după voroava cea duhovnicească, de multă bucurie umplându-se, au făcut masă mare împărătească marele Voievod la Sihastrul şi Stareţul Amfilohie. (…) Şi apoi au întrebat pe Sfântul Stareţ marele Voievod Alexandru: Fost-au înainte vreme şi mai înainte de tine vieţuitori călugări pe locul acesta, au n-au fost? Iar el pre amăruntul i-au povestit pentru viaţa Sfântului Simeon preotul”.
„Cu bunăvoirea lui Dumnezeu şi cu sporirea Preasfântului Duh şi cu ajutorul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir, ostaşul lui Hristos, s-au zidit şi s-au săvârşit Sfânta Mănăstire întru numele Sfântului Mucenic şi s-au sfinţit de Grigorie Mitropolit al Socevei în anul 1560 din porunca lui Alexandru Voievod”.
În anul 1566, Cuviosul Amfilohie Sihastrul, cunoscând că i se apropie sfârşitul vieţii, a adunat pe toţi fiii săi duhovniceşti şi le-a dat cuvântul său cel mai de pe urmă. Apoi, sărutându-i cu lacrimi, a lăsat egumen la Pângăraţi în locul său pe Ieromonahul Teodorit, ucenicul său, iar el s-a retras la Moldoviţa, mănăstirea lui de metanie. Acolo, fericitul Amfilohie a primit marele şi îngerescul chip al schimniciei sub numele de Enoh, ca cel ce întotdeauna se înalţă cu inima şi cu dorirea către cele cereşti, adăugând osteneli peste osteneli, timp de încă patru ani de zile. Iar în anul 1570, aflând de la Duhul Sfânt ceasul morţii sale, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi şi-a dat cu pace sufletul său în braţele Domnului nostru Iisus Hristos, în 7 septembrie, la şapte ceasuri din noapte, în zilele lui Bogdan Voievod. Iar despre sfârşitul său minunat dă mărturie Ieromonahul Anastasie astfel: „Acestea toate mi le-au spus mie Părintele Amfilohie şi stareţ de la Sfânta Mănăstire Pângăraţi mie, smeritului Ieromonah Anastasie de la Mănăstirea Moldoviţei, mult păcătosului şi întru tot netrebnicului, că mare dar au luat bătrânul Amfilohie mai-nainte de mutarea sa, că vremea şi ziua mutării sale au spus-o mie, smeritului Anastasie, şi nimenea să nu fie necredincios ca să nu cadă în ispită, că întru adevăr toate acestea adevărate sunt. Acestea toate le-am scris pentru ca să nu se uite mai pre urmă, în urma acestui neam, şi oricine vor vrea să râvnească acestor Sfinţi Părinţi”.
Întrucât Cuviosul Amfilohie a fost cinstit încă din viaţă ca sfânt, îndată după mutarea sa din trup, părinţii celor două mănăstiri, Moldoviţa şi Pângăraţi, îl prăznuiau anual la data săvârşirii sale.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi! Amin.

 Pomenirea Sfantului Mucenic Sozont

El s-a născut în Lycaonia. A fost păstor de oi şi a păzit toată legea lui Dumnezeu, învăţîndu-i şi pe ceilalţi, împreună-lucrători cu el şi prieteni, să facă la fel. El a văzut în vedenie că va sfîrşi ca mucenic al lui Hristos. Acela a fost timpul cînd Maximian era magistrat în Cilicia, şi îi prigonea sîngeros şi bestial pe creştinii din cetatea Pompeiopolis, care se afla aproape. Se afla la Pompeiopolis un idol din aur şi argint la care se închinau păgînii. Sozon şi-a lăsat turma lui, a mers în cetate, a intrat în capişte, a frînt un braţ al idolului, 1-a făcut bucăţele şi le-a împărţit săracilor. S-a iscat un tumult nemaipomenit din pricina aceasta, iar păgînii au început să caute vinovatul. Ca să împiedice arestarea pe nedrept a nevinovaţilor, Sozon a mers şi s-a predat magistratului, mărturisidu-se creştin şi arătînd că el a frînt mîna idolului. Torţionarii mai întîi 1-au bătut, iar apoi 1-au atîrnat de un copac şi i-au scrijelit trupul cu fiare. Pe cînd se afla aproape mort, 1-au aruncat în foc, unde Sfîntul Mucenic Sozon şi-a dat sfîntul lui suflet în mîinile lui Dumnezeu. El a luat mucenicia cam pe la anul 304. Sfintele lui moaşte s-au arătat făcătoare de minuni, iar deasupra lor s-a ridicat o sfîntă biserică întru numele lui.

• Pomenirea Sfinţilor Apostoli Evod şi Onisifor

Aceştia au fost din numărul celor șaptezeci de apostoli mai mici. Sfîntul Ignatie Teoforul îl pomeneşte elogios pe Evod în Epistola lui către Antiohieni. Evod a fost ucenic al Sfîntului Apostol Petru, şi urmaş al său [al Sfîntului Ignatie] la cîrma Bisericii Antiohiei. Însuşi Sfîntul Apostol Petru 1-a sfinţit episcop. Sfîntul Evod a scris o lucrare despre Preasfînta Fecioară Maria, în care arăta cum a fost adusă Fecioara la templu pe cînd avea vîrsta de trei ani, cum a rămas la Templu timp de unsprezece ani, cum, păşind în al cincisprezecelea an al vieţii ei, a fost încredinţată grijii Sfîntului losif; şi cum, la vîsta de cincisprezece ani, L-a născut pe Mîntuitorul. Evod a mai scris o lucrare, intitulată „Făclia”. Din nefericire însă, ambele lucrări au fost distruse în timpul persecuţiilor. El a fost omorît pentru Hristos în timpul persecuţiilor pe care le-a dezlănţuit Vespasian la Antiohia. Sfîntul Pavel îl pomeneşte pe Sfîntul Onisifor ca pe un prieten sincer care i-a stat în ajutor (II Timotei 1: 16-18). Sfîntul Onisifor a luat mucenicia pentru Hristos la Colophon, unde era episcop. Se spune că a murit fiind legat de cai sălbatici, care 1-au sfîşiat. Astfel, aceşti nobili ostaşi ai lui Hristos L-au slujit pe El cu cinste în vremea vieţii lor pămînteşti, iar apoi au intrat în bucuria Domnului lor.

• Pomenirea Sfântului Mucenic Evpsihie

El a fost fiul lui Dionisie, senatorul. El a fost torturat bestial pentru Hristos, apoi aruncat în temniţă mai mult mort. Acolo a intrat la el îngerul Domnului care 1-a vindecat. Ieşind din temniţă, el şi-a împărţit toate averile lui: parte săracilor, parte celor care îl urau. El a fost apoi arestat din nou, şi a fost torturat bestial, zgîriindu-i-se trupul cu fiare, pînă cînd şi-a dat sufletul în mîinile Iui Dumnezeu. Din rănile lui în loc de sînge a curs lapte şi apă. El a luat mucenicia în timpul domniei lui Hadrian.

• Pomenirea Sfântului Ioan, Arhiepiscopul Novgorodului

El a fost preot, şi a fost ridicat la treapta arhierească, ca episcop al Novgorodului, la 1163. În timpul vieţii lui el a înălţat şapte biserici. El a văzut-o în vedenie pe Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, şi a căpătat mari puteri asupra diavolilor, pe care i-a şi silit să-l slujească. El a salvat minunat Novgorodul de atacul a şaptezeci şi două de căpetenii inamice. El a suferit cumplite ispite din partea diavolilor, dar le-a biruit pe toate cu puterea Sfintei Cruci şi cu rugăciune multă. La vîrstă înaintată ajungînd, el s-a retras la o mînăstire, îmbrăcînd sfânta şi marea schimă. El s-a săvîrşit cu pace către Domnul, în şapte zile ale lunii septembrie, din anul 1185.

Sinaxar 7 Septembrie

În această lună, în ziua a şaptea, pomenirea Sfântului Mucenic Sozont.

Acest sfânt se tragea după neam din Licaonia (Asia Mică) şi a trait în timpul împaraţiei lui Diocletian (către 304). Înainte de a primi sfântul botez se numea Tarasie, şi era păstor de oi. De la păstorit el a învăţat arta de a paşte oile duhovniceşti, şi a adus un mare număr de păgâni la credinţă prin propovăduirea sa.

Primind încredinţare printr-o vedenie că a venit vremea de a-şi vărsa sângele pentru Hristos, sfântul s-a dus la un templu idolesc de lânga Pompeiopolis (în Cilicia), unde păgânii adorau o statuie în aur a Artemisei, a tăiat mâna de aur a idolului, iar preţul ce a luat pe ea l-a împărţit săracilor. Pentru care domnitorul locului făcând rău multor bănuiţi nevinovaţi, sfântul s-a vădit pe sine, spre uimirea păgânilor. Şi îndată fost dus în faţă lui Maximian, guvernatorul Ciliciei, a fost supus la bătaie cumplită şi la alte multe chinuri, încât sfântul şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu.

Atunci păgânii au aprins un foc mare, ca să ardă trupul sfântului mucenic. Insă o furtună puternică s-a pornit ca din senin şi ploaia a stins focul, iar păgânii s-au împraştiat înspăimântaţi, lăsând pe creştinii pioşi să ia moaştele sfântului.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Apostoli Evod şi Onisifor.

Sfântul Evod s-a numărat între cei 70 de apostoli şi a fost în urma lui Petru episcop la Antiohia cea mare (Siria). Succesorul său, sfântul sfinţitul mucenic Ignatie Teoforul (Purtătorul de Dumnezeu, prăznuit la 20 decembrie), ucenic al sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul, îl pomeneşte în scrisoarea sa către Antiohieni cu aceste cuvinte: "Amintiţi-vă de binecuvântatul părinte Evod, care a fost făcut de către Apostoli primul vostru păstor". Precum se vede din Epistolele Fericitului Pavel, săvârşind el nevoinţa mare între cei şaptezeci, s-a făcut predicator vestit al Cuvântului.

Sf. Evod a slujit ca episcop timp de 27 de ani şi a murit ca mucenic în zilele împăratului Nero (54-68). Sfântul Evod a lăsat mai multe scrieri. În una din acestea el scrie că Prea Sfânta Fecioară Maria a născut pe Mântuitorul lumii la vârsta de 15 ani. Alte scrieri ale sfântului nu ni s-a păstrat. Istoricul bisericesc Nichifor Calist pomenea însă, în secolul al XIV-lea, o altă carte, numită Steaua. Sfântul Evod a primit cununa muceniciei în anul 66 după Hristos.

Iar Onisifor, este cel pe care îl pomeneşte Apostolul în Epistola a doua către Timotei: "Domnul să aibă milă de casa lui Onisifor, căci de multe ori m-a însufleţit şi de lanţurile mele nu s-a ruşinat, ci venind în Roma, cu multă osârdie m-a căutat şi m-a găsit. Să-i dea Domnul ca, în ziua aceea, el să afle milă de la Domnul. Şi cât de mult mi-a slujit el în Efes, tu ştii prea bine." (II Timotei 1, 16-18).

Acesta a fost făcut episcop al Colofoniei (Asia Mica), iar mai târziu în Corint, că era vrednic şi puternic la cuvânt, şi pâna la sânge a întărit credinţa, murind muceniceşte în oraşul Pariul, nu departe de Efes, pe când propovăduia pe Hristos locuitorilor păgâni din Helespont.

Acesta în ceata propovăduitorilor împreună cu Apostolul Evod se sălăşluieşte în cereştile locaşuri.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Evpsihie, care de sabie s-a savârsit.

Sf. Mucenic Eupsihie s-a născut în Cezareea Capadociei, în unele sinaxare spunându-se că ar fi fost fiul senatorului Dionisie. În timpul unei persecuţii a creştinilor sub împăratul Adrian, acesta a fost prins şi torturat. După ce l-au torturat, l-au aruncat în temniţă, unde un înger i-a vindecat rănile.
Când l-au eliberat, Evpsihie şi-a împărţit toată averea săracilor ba chiar a dat o parte şi duşmanilor săi care l-au denunţat şi l-au dat pe mâna călăilor. Sub noul guvernator, sfântul a fost arestat din nou. Păgânii l-au agăţat sus şi i-au scrijelit trupul cu gheare de fier după care i-au tăiat capul. Martirul s-a stins din viaţă în timpul împăratului Hadrian (117-138).

Tot în aceasta zi s-a savârsit adormirea Preacuviosului Luca, cel din eparhia licaonilor, ce a fost al treilea egumen al Manastirii Mântuitorului, unde se cheama Pârâul Adânc.

Sfântul Luca din Prusa a fost al treilea sfânt egumen al Mănăstirii Mântuitorului, în Batheos Ryakos (lângă Triglia, Lykaonia). A murit în pace, la sfârşitul secolului al X-lea.
Primul sfânt egumen a fost Sf. Vasile care s-a săvârşit la începutul secolului al IX-lea, la 1 iulie după calendarul grecesc; al doilea egumen a fost Sf. Ignatie (prăznuit la 27 septembrie).
Mănăstirea era renumită pentru stricteţea vieţii ascetice a vieţuitorilor ei.

Tot în aceasta zi, pomenirea cuviosului Macarie de la Optina.

Cel ce avea să devină Sf. Macarie, s-a născut în anul 1788 în nobila familie Ivanov, fiind botezat cu numele Mihail în cinstea Sf. Mihail din Tver (prăznuit la 22 noiembrie). Părinţii săi aveau o proprietate în satul Shepyatino, districtul Dimitrov, provincia Orel. Mai aveau o proprietate şi în satul Zhelezniki, aceeaşi provincie, unde şi locuiau. Familia Ivanov s-a mutat la Moscova în 1794 pentru ca Elisabeta să poată fi tratată de tuberculoză.
Mama lui Mihail, pe care acesta a iubit-o foarte mult, a murit în 21 ianuarie 1797 şi a fost înmormântată la Mănăstirea Sf. Andronic. Băiatul doar de nouă ani, a fost dus în satul  Karachev să trăiască cu sora sa Daria şi soţul ei Simeon Peredelsky, care a primit o funcţie la Curtea Districtuală din Karachev. Mihail a învăţat la şcoala primară din parohie.
Prin 1801, Mihail şi cei doi fraţi ai lui s-au mutat în casa mătuşii Anna M. Verevkina, unde au crescut împreună cu singurul ei fiu. In 1802, când a împlinit 14 ani Mihail şi fratele său Alexis s-au angajat ca asistenţi contabili la Trezoreria Lgov. Cu toate că nu era un servici uşor, Mihail şi-a îndeplinit sarcinile cu precizie şi atenţie, atrăgând atenţia autorităţilor provinciei.
În 1805 Mihail a fost numit şef al Departamentului Financiar al Trezoreriei din Kursk. În timpul liber îi plăcea să citească şi să cânte la vioară. Tatăl său s-a stins din viaţă în 17 martie 1806 după o boală grea şi a fost înmormântat la biserica parohială din Turischev.
În octombrie 1810 Mihail a vizitat Sihăstria Ploschansk, aflată la 24 de mile de proprietatea familială din Schepyatino. De acolo le-a scris fraţilor săi că le lasă lor toată proprietatea pentru că are de gând să rămână la mănăstire. Singura condiţie pe care le-a pus-o a fost ca ei să doneze suma de 1000 de ruble pentru a ridica o biserică de piatră la Turischev, unde a fost înmormântat tatăl lor.
Nici cei mai apropiaţi ai lui Mihail n-au ştiut dacă vizita sa la mănăstire a fost premeditată sau întâmplătoare. Părea înclinat spre viaţa monahicească dar probabil că nu s-a putut hotărî decât după ce a experimentat pe viu acest fel de a trăi în mănăstirea Ploschansk.
Mihail a intrat în Mănăstirea Maicii Domnului de la Ploscansk la vârsta de 22 de ani. Era o mănăstire modestă, fără chilii prea mari, deloc îmbelşugată şi izolată de zonele populate. Poate chiar acest lucru l-a atras în primul rând pe Mihail. Vieţuitorii erau 50 la număr, conduşi de Ieromonahul Ioanichie. La o lună de la intrare, Mihail a fost novice iar in 24 decembrie 1810 a fost tuns rasofor cu numele Melchisedec. Nu l-au deranjat lipsurile din mănăstire şi munca  grea ci faptul că la mănăstire nu erau părinţi în vârstă care să-i îndrume duhovniceşte.
Auzind de părinţii bătrâni sporiţi duhovniceşte care trăiau în pădurile din Bryansk şi în mănăstirile aparţinătoare diocezelor Orel şi Kursk, monahul Melchisedec şi-a dorit multă vreme să meargă să-i cunoască şi să înveţe din cuvântul lor, dar nu a avut ocazia.
În 1814, în pelerinajul pe care l-a făcut la Kiev, pentru a se închina la moaştele diferiţilor sfinţi, la întoarcere a cunoscut nişte părinţi îmbunătăţiţi cu care a putut conversa.
Părintele Pavel, care se trăgea dintr-o familie de comercianţi din Rostov şi care a fost tuns la Muntele Athos, a devenit stareţul mănăstirii Ploschansk în 1815. Acesta a observat râvna monahului pentru viaţa monahicească şi pentru îndeplinirea ascultărilor sale. În 7 martie 1815, stareţul Pavel l-a tuns monah cu numele de Macarie. La numai câteva zile, în 12 martie Episcopul Dositeu al Orel şi Sevsk l-a hirotonit ierodiacon.
Schimonahul Atanasie (Zakharov), un discipol al Sf. Paisie Velichkovsky (prăznuit în 15 noiembrie) era în vizită la Ploschansk în 1815. El trăia la Mănăstirea Valea Albă şi la Mănăstirea Florischev din provincia Vladimir. În timpul şederii sale la Ploschansk, părintele Atanasie a căzut de pe o bancă şi şi-a dislocat o articulaţie la picior. În 1816 s-a dus la Mănăstirea Cholnsk unde şi-a revenit parţial dar nu a mai putut merge fără cârjă. În 1817 s-a întors la Ploschansk şi monahul Macarie s-a mutat în chilia lui pentru a avea grijă de el.
Părintele Atanasie a influenţat în mare măsură dezvoltarea spirituală a monahului Macarie, care-l considera părintele şi învăţătorul său. Timp de 7 ani el a trăit la Mănăstirea Neamţ, unde a fost tuns de Sf. Paisie Velicikovski. Părintele Atanasie şi-a încheiat cursul vieţii în 17 octombrie 1825 murind în braţele monahului Macarie. Mai departe a trăit la Ploschansk timp de 10 ani, luând ca exemplu viaţa trăită de mentorul său.
Monahul Atanasie avea copii după traducerile vieţilor sfinţilor făcute de Sf. Paisie, chiar el traducând Viaţa Sf. Grigorie Sinaitul, Omiliile Catehetice ale Sf. Teodor Studitul, Omiliile Sf. Grigore Palama şi multe ale scrieri importante. Părintele Macarie nu numai că a citit, a copiat şi şi-a însuşit înţelepciunea din acele scrieri, dar le-a şi publicat pentru folosul altora.
Monahul Macarie a primit taina sfintei preoţii din mâna Episcopului Dositei al Orel şi  Sevsk în 27 mai 1817. Când egumenul Pavel s-a retras la rezidenţa episcopală din  Kaluga în 1818, l-a înlocuit Ieromonahul Serafim, un discipol al monahului Vasile (Kishkin), stareţul Mănăstirii Valea Albă. Monahul Serafim a condus foarte bine Mănăstirea Ploschansk, călăuzind monahii în viaţa duhovnicească.
Cu binecuvântarea Monahului Serafim, Monahul Macarie a mers în pelerinaj la Kiev în anul 1819 împreună cu ierodiaconul Paladie. Acolo l-au cunoscut pe Arhimandritul Antonie, cel care avea să devină Arhiepiscopul Voronezh şi Zadonsk. La întoarcere, cei doi au vizitat Mănăstirea Glinsk, unde părintele Macarie l-a cunoscut ierodiaconul  Samuel, care avea experienţă în rugăciunea minţii. Deoarece Monahul Atanasie nu i-a vorbit niciodată de această practică, Macarie a fost bucuros că a găsit pe cineva să-i spună mai multe din proprie experienţă despre acest tip de rugăciune.
În 1824, Părintele Macarie a mers la Rostov să se închine la moaştele Sf. Dimitrie (prăznuit în 21 septembrie şi 28 octombrie), tot atunci vizitând şi Mănăstirea Optina cu noul schit pentru prima dată.
Într-un scurt interval de timp, doi dintre îndrumătorii duhovniceşti ai Părintelui Macarie s-au dus la Domnul: Părintele Atanasie în 1825 şi egumenul Serafim în 1826. Ieromonahul Marcellinus a fost ales stareţ al Mănăstirii Ploschansk, în plus faţă de îndatoririle pe care le avea ca asistent al Episcopului Gabriel. Timp de doi ani a rămas la Orel, în timp ce Mănăstirea Ploschansk era administrată de părintele Anatol, economul.
În 10 iunie 1826 Părintele Macarie a fost numit vicar al mănăstirii. În ianuarie 1827 a fost ales duhovnic al Mănăstirii Sf. Treime din Sevsk, începând astfel drumul său duhovnicesc care a durat până la sfârşitul vieţii sale. El nu a ales să fie duhovnic ci a acceptat ca ascultare faţă de episcop.
În 1828 Părintele Leonid (Nagolkin) a venit la Ploschansk de la Mănăstirea Sf. Alexandru de Svir, împreună cu alţi discipoli, întâmplare care a fost considerată de Părintele Macarie ca un răspuns la rugăciunile sale, deoarece Părintele Leonid era un om de mare înţelepciune duhovnicească. Acest sfânt părinte care a dus războaie cu mulţi vrăjmaşi văzuţi şi nevăzuţi, putea să dea sfaturi folositoare tuturor celor aflaţi în ispite. El a înţeles din propria sa experienţă că cei care doreau să-L urmeze le Domnul trebuiau să-şi pregătească sufletul pentru ispite (I. Sirah 2:1). Mai mult, părintele Leonid l-a primit pe părintele Macarie să-i fie discipol şi fiu duhovnicesc. După ce Părintele Leonid s-a mutat la Optina, în 1829, Părintele Macarie a ţinut legătura cu acesta prin lungi epistole.
Părintele Macarie s-a dus în vizită la Optina la părintele său duhovnicesc în 1831, în drumul său spre Petersburg, unde episcopul Nicodim al Orel îşi exercita funcţia pe care o avea în cadrul Sf. Sinod. Acesta l-a numit pe Părintele Macarie econom şi administrator, spre nefericirea celui din urmă. Părintele Macarie era îngrozit de agitaţia pe care o presupunea viaţa la oraş, tânjind după liniştea lăsată în urmă la mănăstire. Cu toate acestea nu a renunţat la funcţia sa, din ascultare faţă de episcop.
După aproape un an în Petersburg, Părintele Macarie s-a întors la Mănăstirea Ploschansk. Pe drumul de întoarcere, l-a vizitat din nou pe părintele Leonid la Optina, exprimându-şi în scris către Părintele Moise dorinţa sa de a rămâne la Schit în Optina, cât de curând posibil. Dar mutarea mult dorită nu a avut loc decât în 14 ianuarie 1834.
După 23 de ani trăiţi la Ploschansk, Părintele Macarie a păstrat toată viaţa sa un loc special în inima sa pentru această mănăstire. În cele din urmă, în 5 februarie 1834 Părintele Macarie a ajuns la Optina.
La vârsta de 46 de ani, Părintele Macarie s-a lăsat complet la voia Părintelui Leonid, arătând ascultare şi smerenie totală. La început l-a ajutat pe părinte cu corespondenţa, dar cu timpul, responsabilităţile lui au crescut. În octombrie 1836 a fost numit duhovnic al mănăstirii. După ce părintele Antonie a fost desemnat stareţ al Mănăstirii Sf. Nicolae din Maloyaroslavets, Părintele Macarie l-a urmat ca egumen al schitului din 1 decembrie 1839. Această nouă poziţie a părintelui Macarie nu a schimbat cu nimic relaţia sa cu Părintele Leonid. Primul nu făcea nici o mişcare fără binecuvântarea celui de-al doilea, punându-şi nădejdea în ajutorul şi puterea rugăciunilor sale.
Părintele Leonid a rămas la fel de smerit faţă de părintele său duhovnicesc până în clipa când acesta s-a stins din viaţă în 11 octombrie 1841. Chiar şi după mutarea acestuia de la schit la mănăstire, Părintele Macarie îl vizita zilnic, cerându-i sfatul în diverse probleme.
Pe timpul cât a fost bolnav, Părintele Leonid şi-a îndrumat fiii duhovniceşti la Părintele Macarie pentru călăuzire spirituală. Observând la Părintele Macarie aceleaşi calităţi duhovniceşti, pe care le avea şi Părintele Leonid, cei care l-au consultat pentru problemele de zi cu zi l-au recomandat cu încredere şi altora, astfel încât numărul fiilor duhovniceşti ai părintelui creştea din an în an. Părintele a mai fost ales şi îndrumător al novicilor şi al celor ce urmau să fie tunşi în monahism.
Părintele Macarie era între oameni de dimineaţa până seara, rezolvând pe lângă asta şi problemele de corespondenţă destul de numeroase. Uneori părintele era extenuat de mulţimea de oameni şi de numărul scrisorilor pe care trebuia să le scrie, dar smerenia şi dragostea sa pentru oamenii răniţi fizic şi spiritual nu-i permitea să-şi scurteze absolut deloc timpul acordat acestora.
Părintelui Macarie i-a plăcut întotdeauna să citească din scrierile sfinţilor părinţi. La Ploschansk, el a copiat multe din traducerile Sf. Paisie Velicikovski, care erau în posesia schimonahului Atanasie. Cunoştinţele sale şi înţelepciunea duhovnicească s-au îmbunătăţit la Optina sub îndrumarea Părintelui Leonid, un discipol al părintelui Teodor de Svir, el însuşi discipol al Sf. Paisie. Părintele Antonie, stareţul schitului şi Părintele Moise, stareţul mănăstirii, au încurajat studiul cărţilor patristice, condiţiile pentru asta fiind foarte favorabile deoarece cele mai bune copii ale acestor scrieri se aflau la Optina.
În 1845, Ivan V. Kireyevsky, redactorul publicaţiei "Moscovitul", l-a rugat pe Părintele Macarie să scrie o biografie a Sf. Paisie pentru revista sa. În 1846, părintele Macarie era în vizită la familia Kireyevsky pe proprietatea lor şi discuţia s-a îndreptat spre tema lipsei de cărţi duhovniceşti atât de necesare pentru urcuşul spiritual al creştinilor. Natalia Kireyevsky, fiică duhovnicească a părintelui din 1838, chiar avea în posesie câteva manuscrise duhovniceşti pe care era dispusă să le doneze.
La începutul anului 1847 s-a publicat biografia Sf. Paisie Velicicovski, cu extrase din scrierile sale. De-a lungul timpului, 16 cărţi de literatură patristică s-au publicat sub coordonarea părintelui, printre care scrierile Sf. Nil de Sora, ale Sfinţilor Varsanufie şi Ioan, ale Sf. Simeon Noul Teolog şi ale Sf. Isaac Sirul.
În 1853 părintele s-a retras din funcţia de stareţ al schitului Sf. Ioan Botezătorul, fiind urmat de Părintele Pafnutie. Aceasta s-a întâmplat în 30 noiembrie, exact 14 ani de la numirea sa în funcţie.
În 1859, una din fiicele duhovniceşti ale Părintelui Macarie a căzut grav bolnavă, fiind pe moarte. Maria l-a rugat pe Părintele Macarie să se roage pentru ca Domnul să-i cruţe viaţa ca să-l mai poată vedea pe fiul ei. Părintele i-a răspuns că femeia îşi va reveni dar că amândoi vor muri cam în acelaşi timp. Bătrâna le-a spus cunoscuţilor ei despre premoniţie atrăgându-le atenţia că moartea ei este în legătură strânsă cu moartea părintelui. Maria a murit în 23 august 1860, fiind de faţă Părinţii Macarie şi Leonid Kavelin.
În 26 august, Părintele s-a îmbolnăvit de o boală a aparatului urinar, fiind consultat şi tratat de un medic care se afla la Optina pe atunci. Părintele Macarie s-a simţit mai rău în acea seară şi l-au dus la medicul personal al unui bogătaş. Acel doctor nu era de găsit, deci Părintele Kavelin s-a dus la un alt doctor să-I ceară sfatul. Însă starea generală a părintelui Macarie nu s-a îmbunătăţit şi a fost miruit şi împărtăşit cu Sfintele Taine dătătoare de viaţă ale Mântuitorului. În  2 septembrie el a primit două daruri care l-au bucurat foarte mult. Unul a fost o icoană din smalţ a Maicii Domnului de la Mitropolitul Filaret al Moscovei, pe care acesta a purtat-o pe piept, iar celălalt dar a fost o cruce care conţinea o bucată din Sfânta Cruce a Mântuitorului.
Părintele s-a simţit mai slăbit în 4 septembrie şi a primit Sfintele Împărtăşanie după Vecernie. În timpul cât a fost bolnav, fraţii care l-au îndrăgit au citit zilnic pentru el pravila de rugăciune, la orele potrivite. De asemenea, părintele îi ruga să ăi citească pasaje din sfinţii părinţi.
În 5 septembrie părintele Macarie a fost mutat din dormitorul său mic într-un loc mai încăpător şi mai aerisit. În timpul nopţii, schimonahul Ilarion care avea 90 de ani a murit, trăgându-se clopotele bisericii de trei ori, după cum era obiceiul la mănăstire, când murea unul din fraţi. Majoritatea au crezut că bat clopotele pentru Părintele Macarie devenind foarte neliniştiţi până când s-a anunţat că nu părintele Macarie a murit ci Ilarion.
In 6 septembrie Părintele Macarie a suferit de dispnee şi i s-a dat Sfânta Împărtăşanie,  ajungând la el şi doi doctori să-l consulte dar nu s-a mai putut face nimic. Părintele s-a simţit mai rău în acea seară, primind pentru a doua oară Sf. Împărtăşanie pe la ora 8,00. Pe la miezul nopţii el a stat de vorbă cu duhovnicul său o jumătate de oră primind iertare şi dezlegare de păcate.
Părintele Macarie a cerut să i se citească rugăciunea celor pe moarte, pe care a ascultat-o stand pe un scaun. S-au mai citit Canonul şi Acatistul Maicii Domnului, precum şi Canonul Mântuitorului la utrenie, timp în care durerile părintelui s-au mai uşurat.
În timpul nopţii Părintele Macarie a cerut de mai multe ori să fie mutat din pat pe scaun, fiind liniştit, împăcat şi mulţumind celor din jurul său pentru ajutorul primit. La orele 6,00 în dimineaţa următoare a primit Sfânta Împărtăşanie pentru ultima oară.
La ora 7,00 dimineaţa în 7 septembrie 1860, Părintele Macarie a plecat la Domnul, în timp ce se citea cel de-al nouălea imn al Canonului Ieşirii Sufletului din Trup. Cu doi ani înainte de moartea sa a fost tuns în secret în Marea Schimă, de aceea o schimă care a fost sfinţită la Mormântul Mântuitorului a fost pusă pe trupul său. S-au citit mai multe panahide pentru sufletul său în timpul zilei.
Părintele Macarie a fost înmormântat în 10 septembrie într-un mormânt pregătit pentru el faţă în faţă cu altarul capelei sf. Nicolae din biserica mare. El a fost înmormântat în partea dreaptă a mormântului Părintelui Leonid, prietenul şi îndrumătorul său.
Patriarhul Moscovei a autorizat prăznuirea locală a Părinţilor din Optina în 13 iunie 1996. Dezgroparea moaştelor sfinţilor Leonid, Macarie, Ilarion, Ambrozie, Anatol I, Varsanufie şi Anatol al II-lea a început în 24iunie/7 iulie, 1998 şi s-a încheiat în următoarea zi.
Totuşi, datorită sărbătorilor hramului bisericii (Naşterea Sf. Ioan Botezătorul, etc.) asociate cu datele dezvelirii moaştelor, Patriarhul Alexei al II-lea a fixat ziua de 27 iunie/10 iulie ca dată de comemorare a acestui eveniment. Sfintele moaşte ale părinţilor se află acum în noua biserică a Icoanei Vladimir a Maicii Domnului.
Sfinţii părinţi din Optina au fost propuşi de către Patriarhia din Moscova pentru prăznuirea universală în 7 august 2000.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Luna septembrie in 7 zile: Inainte-praznuirea Nasterii Preasfintei Nascatoarei de Dumnezeu Invatatura la Inainte-praznuirea Nasterii de Dumnezeu Nascatoarei, Fecioara Maria.     Sa aveti instiintare, fratilor, ca intru aceasta zi este Inaintepraznuirea Nasterii Preasfintei si de Dumnezeu Nascatoarei si pururea Fecioarei Maria. Sa va adunati deci in biserici la rugaciune, pentru ca in aceasta zi este inceputul mantuirii noastre. Ca intru aceasta zi, pe noi cei ce am calcat poruncile lui Dumnezeu si am cazut in adancul rautatilor si ne-am facut robi patimilor, Domnului Dumnezeul nostru, vrand sa ne izbaveasca din aceasta robie si sa Se pogoare spre izbavirea noastra si cu o noua zidire sa ne innoiasca pe noi, a trimis pe ingerul Sau si a binevestit dreptilor Ioachim si Ana nasterea Preasfintei de Dumnezeu Nascatoarei, adica pe aceea care este, dupa trup, Maica Domnului nostru Iisus Hristos.
    Drept aceea, acum si noi, fratilor, cu bucurie ajungand la aceasta zi, sa ne sarguim spre lucruri bune si sa ne luminam candele noastre cu milostenie, cu credinta si cu dragoste, ca prin aceasta sufletul si trupul se lumineaza, precum si Apostolul graieste: "Credinta fara de fapte moarta este". (Iacob, 2, 26). Drept aceea, se cuvine sa castigam langa credinta milostenia cu dragoste, pentru ca aceasta inalta la cer si usile Imparatiei le deschide. Ca, "cela ce miluieste pe saraci, imprumut da lui Dumnezeu". Si iarasi zice: "Mila voiesc, iar nu jertfa". Drept aceea, dar, va rog, sa nu trecem altaturi de ce ne este de folos, adica nici de cel flamand, nici de cel gol, nici de strain, ci sa-i primim pe ei ca pe Insusi Hristos, ca sa ne primeasca si pe noi Hristos Dumnezeul nostru, pentru rugaciunile acelora, si vesnica Imparatie sa ne daruiasca, pe care a gatit-o celor ce-L iubesc pe El.
 


Intru aceasta zi pomenirea Sfantului Mucenic Sozont (+288).     Mucenicul Sozont a fost din tara Licaoniei si era pastor de oi. Purtandu-si turma prin singuratati si ferit de valmasagul lumii pagane, tanarul pastor a avut fericirea de a crede in Dumnezeul cel viu, in Hristos, si umbla cugetand cu dragoste la legea Domnului, ziua si noaptea. Ca, unde era el cu oile, se adunau si ceilalti pastori, copii si barbati, si el ii invata sa cunoasca pe unul Dumnezeu cel adevarat, povatuind in acest fel si turma cea cuvantatoare la pasunea cea buna. Si darul Domnului era cu dansul, ca pe multi pagani i-a adus la Sfantul Botez.
    Deci, ajungand o data cu turma langa un stejar mare, unde era si un izvor de apa, a atipit intr-un somn dulce si a vazut o dumnezeiasca vedenie, care il chema pe el la nevointa muceniceasca, aratand apoi ca si locul unde se afla el acum, avea sa fie de folos multora, ca multi vor afla mantuire printr-insul, proslavind pe Dumnezeu. Drept aceea, sculandu-se el, a incredintat oile si a lasat la locul acela arcul sau si trei sageti, spre pomenirea lui, iar el a intrat in cetatea Pompeiopol, unde, vazand multimea paganilor si putina crestinatate, l-a durut inima de aceasta. Si, intrand intr-o capiste idoleasca, a luat mana cea de aur a idolului, pe care a sfaramat-o si a dat-o saracilor. Deci, cautand paganii mana idolului, n-o gaseau si au inceput a da la chinuri pe altii. Atunci, Sfantul Sozont, nerabdand sa vada oameni nevinovati chinuiti in locul sau, venind, a marturisit singur dregatorului Maximian fapta sa. Si a marturisit pe Hristos Dumnezeul nostru si Facatorul si Purtatorul de grija a toate.
    Deci, intrebat fiind pentru ce a indraznit a face un lucru ca acesta, el a raspuns: "Am facut aceasta ca sa va incredintati ca idolul vostru, de ar fi fost Dumnezeu adevarat si viu, s-ar fi impotrivit si nu m-ar fi lasat sa fac rau, iar acum aurul l-am dat celor ce aveau trebuinta de el. Acestea auzind dregatorul, si-a varsat asupra lui Sozont toata furia caznelor sale. A fost batut cumplit si i s-au frant mainile si picioarele. Sozont a indurat toata cruzimea cu credinta tare. Dar in acele cazne si-a dat sufletul in mainile lui Dumnezeu.
 


Intru aceasta zi, cuvant din Limonar, despre nevointa.     Ne spunea noua monahul Atanasie: "Mi-a venit mie odata un gand, zicandu-mi: Oare ce va fi celor ce se nevoiesc aici? Si m-a rapit pe mine Domnul. Si a venit cineva zicandu-mi: Sa vii in urma mea. Si m-a dus la oarecare loc plin de lumina si m-a pus pe mine langa insesi usile a caror vedere nu este cu putinta a o spune. Si am auzit, ca si cum ar fi inlauntru multime fara numar, din cei ce lauda pe Dumnezeu. Si, batand noi in usa, ne-a raspuns cineva din launtru, zicand: Ce voiti acum? I-a grait lui cel ce ma purta pe mine. Sa intram aici, voim. Iar el a raspuns, zicand: Aici nu intra nimeni care petrece in lenevire. Iar, daca voiti sa intrati, mergeti si va nevoiti, socotind nimic toate ce sunt in lumea aceasta trecatoare".
 


Intru aceasta zi, cuvant despre un frate ce s-a pocait.     Ava Polihronie, preotul, mi-a spus, graind: "Sezand eu odata in manastirea ce se cheama Perghie, langa Iordan, am vazut acolo un oarecare frate lenevindu-se si nicidecum savarsind slujbele sfintei Duminici. Iar dupa putine zile, pe acelasi frate l-am vazut praznuind sfanta slujba cu toata sarguinta si osardia, petrecand toata pravila de la inceput pana la sfarsit. Atunci i-am zis lui: Iata, frate, acum bine faci, ia aminte la tine insuti si de mantuirea sufletului tau. Iar el mi-a zis mie: "Stapane parinte, eu acum o sa mor. Si dupa trei zile a raposat." Iarasi, acel Polihronie mi-a spus mie, graind: "Raposand un frate din aceeasi manastire, mi-a zis mie iconomul: Cu dragoste, mergi sa aduci vasele fratelui, in chilia mea. Si incepand noi a le aduce, am vazut pe iconom plangand, caruia i-am zis: Pentru ce plangi asa, rogu-te parinte? Iar el a zis: Astazi vasele fratelui meu le aduc, iar dupa doua zile, altii vor aduce pe ale mele. Si asa, a treia zi a raposat si acela, precum a proorocit".
 


Intru aceasta zi, cuvant din Pateric.     Un batran schitean petrecea in muntele ce se numeste Paisie si i-au adus lui un indracit si l-a tamaduit. Iar acela i-a adus lui un saculet plin de bani si batranul nu vrea sa-i primeasca. Deci, vazandu-l pe dansul mahnit, batranul a oprit saculetul desert si i-a zis lui: "Aurul da-l de pomana saracilo!" Si a facut batranul din saculet un pieptar, ca era din par si era aspru. Si multa vreme l-a purtat ca sa roada lui trupul.

Cântare de laudă la Sfântul Mucenic Sozon

Tînărul Sozon, drept credincios viteaz,

Înaintea necredincioşilor drept ca lumânarea a stat:

El a stat drept şi fără spaimă,

Cu mintea ţintă la Dumnezeu.

Călăul bestial l-a torturat

Pentru-a fi rupt mâna neputinciosului idol.

„Am rupt-o”, a zis Sozon,

„Ca să văd dacă simte, şi văzut-am că el nu m-a certat deloc.

Idolii voştri sînt morţi,

Voi lor vă închinaţi zadarnic.

Idolul acesta nici un cuvînt nu mi-a spus.

El propriul lui braţ nu a putut să şi-l scape,

E mut şi e orb, fără viaţă în el.

El nimic nu pricepe, nici aude, nici vede,

Iar braţul lui furat nu-i,

E împărţit la săraci.

O, păgânilor, eu pentru a voastră salvare,

Împărţitu-l-am pe-al vostru idol la săraci!

Ca să aduc măcar o rază în bezna sufletelor voastre,

Doar-doar veţi recunoaştepre Dumnezeul cel Viu!”.

Sozon a-ngenunchiat şi lui Dumnezeu s-a rugat.

El sîngele şi-a dat Pentru Adevăr.

Al slăvitului Sozon curaj preaminunat

Întru Hristos avut-a puternicul izvor.

Cugetare

Biruinţa asupra mîniei este una dintre cele mai strălucite biruinţe a ostaşului lui Hristos.

În general, ne mîniem fie pe aceia care nu vor să ne asculte şi să se lepede de păcat, fie pe aceia care ne jignesc sau ne insultă.

Făcînd aşa, noi uităm că mînia este un păcat de moarte, şi că dorind mîntuirea altora, ne-o pierdem pe a noastră, după cum a arătat Sfîntul Macarie.

Mînia împotriva duşmanilor noştri se mai combină şi cu un alt păcat, anume dorinţa de răzbunare. Sfîntul Evpsihie şi-a tăiat patima mîniei tocmai prin aceea că, înainte de mucenicia lui, şi-a împărţit marea avere nu doar către săraci, ci şi celor care îl urau, adică tocmai acelora din a căror pricină a fost torturat şi asasinat. El i-a socotit astfel pe asasinii lui nişte binefăcători. Sfîntul Ioan Gură de Aur zice:

„Să tăiem aripile mîniei, iar răul nu va reuşi să se înalţe în văzduh. Mînia este o boală rea care ne poate ucide sufletul…Mînia este un foc cumplit care arde totul în calea lui… Dacă mîniosul şi-ar putea vedea chipul în clipa mîniei lui, el nu ar mai avea nevoie de nici un îndemn ca să se lepede de mînie, căci nimic nu este mai sinistru, mai murdar şi mai înfricoşător decît un astfel de chip”.

Avva Ammona a mărturisit despre sine:

„Am petrecut paisprezece ani la Skit [în Pustia Egipteană], rugîndu-mă lui Dumnezeu zi şi noapte, ca să îmi dea biruinţă asupra mîniei”.

Luare aminte

Să luăm aminte la cinstea pe care i-a dat-o Solomon mamei lui, Batşeba (III Regi 2):

• La cum mama a venit la fiul ei, regele, ca să mijlocească pentru cineva;
• La cum regele a întîmpinat-o pe mama lui ridicîndu-se în picioare şi înclinîndu-se înaintea ei, deşi era rege;
• La cum, şezînd pe tronul lui, el a aşezat-o pe maică de-a dreapta lui.

Predică

Despre hrana cea duhovnicească – „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 4: 34).

Iată, aceasta este iubirea! Iată, aici este învăţătura! Iată, aceasta este smerenia! Iată pilda cea mare!

Aşa precum în pîinea curată se află toate substanţele necesare hranei trupului nostru, tot aşa fiecare cuvînt al Mîntuitorului conţine tot ce este necesar pentru hrana sufletului nostru. Dumnezeiasca unitate de natură între Tatăl şi Fiul se exprimă în dragostea Tatălui către Fiu, şi a Fiului către Tată.

Căci cel care iubeşte se supune. Dacă vrei să cunoşti cît este de mare dragostea ta faţă de Dumnezeu, măsoară cîtă ascultare faci faţă de cuvîntul Lui şi vei afla exact. Lipsa ascultării este semnul sigur al lipsei de iubire. Căci cel care iubeşte, face voia celui iubit.

Fiul lui Dumnezeu îl iubeşte atît de mult pe Tatăl Lui, încît El socoteşte împlinirea voii Lui cea mai dulce hrană. Şi care este voia Tatălui? Ea este mîntuirea omenirii. Domnul nostru, Fiul lui Dumnezeu, flămînzea după împlinirea de către El a voii Tatălui Lui. Cînd mîntuia un om, El Se simţea hrănit cu cea mai dulce hrană. Oare vedem noi cît de înaltă este spiritualitatea Domnului nostru Hristos? Ucenicii I-au adus hrană cumpărată din cetate şi i-au zis: Învăţătorule, mănîncă! Dar în clipa aceea El era concentrat la lucrarea Lui, mîntuirea sufletelor omeneşti. El tocmai grăise cu femeia samariteană ce venise să scoată apă, şi care era gata să îmbrăţişeze credinţa mîntuirii, mergînd şi vestind-o şi concetăţenilor ei; toată cetatea Siharului deja se apropiase de Împărăţia lui Dumnezeu; iar holdele erau gata pentru secerişul cel duhovnicesc. Pentru Domnul Hristos această hrană era mai dulce decît orice hrană trupească şi decît toate bogăţiile şi dulceaţa lumii. Căci trupul este doar un car, o slugă, la ale cărui hăţuri trebuie să stea regele, adică sufletul. Atunci cînd regele îşi împlineşte datoria lui regală, adică răscumpărarea moştenitorilor lui din robia în care au căzut, sluga trebuie să stea deoparte şi să nu se amestece în trebile regelui. Regele este atît de concentrat asupra salvării moştenitorilor lui, încît această sarcină îi este lui şi hrană, şi băutură, şi răsplată, şi singura satisfacţie şi demnitate. O, fraţilor, dacă am şti noi cît de mult flămînzeşte chiar şi astăzi Stăpînul Hristos pentru mîntuirea sufletelor noastre! Dacă am şti cu adevărat, atunci I-am dărui Lui, ca nişte credincioşi, hrana pe care Şi-o doreşte cel mai mult. Căci oare cine ne este nouă un oaspete mai scump, o rudă mai apropiată şi un prieten mai credincios decît El? Cînd primim oaspeţi pămînteşti, chiar de rang foarte mic, şi rude, chiar neapropiate, şi prieteni, chiar făţarnici, noi ne străduim să îi primim cum ştim mai bine şi cu ce ştim că le place mai mult. De ce atunci nu-L primim astfel şi pe însuşi Domnul nostru, pregătindu-I singura mîncare care îi place Lui? Adică cu îmbrăţişarea mîntuirii Lui, care Lui îi este cea mai plăcută hrană. De la oricare alta El îşi întoarce faţa.

O, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase, Cela Ce pururea flămînzeşti şi însetezi pentru mîntuirea noastră, miluieşte-ne şi ne mîntuieşte pre noi ca un Bun şi Iubitor de oameni! Căci noi Ţie ne închinăm şi pre Tine Te lăudăm în veci, Amin!