16 decembrie
• Pomenirea Sfântului Proroc Agheu
El s-a născut la Babilon, în vremea
robiei babiloniene a poporului lui Israel. El a fost din tribul lui Levi
şi a prorocit cam cu patru sute şaptezeci de ani mai înainte de
Hristos. Tînăr fiind, el a mers şi a cercetat Ierusalimul. El i-a
îndemnat cu rîvnă pe Zorobabel şi pe losua preotul să înnoiască Templul
Domnului de la Ierusalim, prorocind că noul Templu va avea o slavă mai
mare decît a avut slăvitul Templu zidit de Solomon: „Şi slava acestui
templu de pe urmă va fi mai mare decît a celui dintâi”, zice Domnul
Savaot” (Agheu 2: 9); aceasta pentru că însuşi Domnul şi Mîntuitorul
Hristos avea să intre în acest înnoit Templu. Sfîntul Proroc Agheu a
trăit destul încît să vadă săvîrşirea unei părţi din Templul ridicat de
Zorobabel. El s-a săvîrşit la adînci bătrîneţe şi s-a adăugat lîngă
strămoşii lui.
• Pomenirea Sfântului Nicolae Hrisoverghes, Patriarhul Constantinopolului
El a păstorit Biserica lui Dumnezeu de la
Constantinopol între anii 980 şi 995. El 1-a sfinţit presbiter pe
Sfîntul Simeon Noul Teolog, cînd acest uriaş al duhului a fost ridicat
de către obşte egumen al Mînăstirii Sfîntului Mamas de la
Constantinopol. În vremea Sfîntului Nicolae Hrisoverghes s-a făcut
minunata arătare a Arhanghelului Gavriil de la Karyes [din Sfîntul Munte
Athos]. Atunci i-a învăţat Sfîntul Arhanghel Gavriil pe monahii
athoniţi cuvintele rugăciunii „Cuvine-se cu adevărat”. Acest mare şi
slăvit ierarh s-a săvîrşit cu pace către Domnul, strămutîndu-se la
locaşurile cele cereşti ale împărăţiei lui Hristos.
• Pomenirea Sfintei şi Făcătoarei de Minuni Teofana, împărăteasa
Ea s-a născut din stirpe imperială, din
părinţii Constantin şi Ana, care au fost rudenii mai multor împăraţi.
Părinţii ei au fost sterpi vreme îndelungată, dar s-au rugat cu
dinadinsul Maicii Domnului să le dezlege sterpiciunea şi să le dăruiască
lor prunc. Iar Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Maici a lui
Hristos Dumnezeu, le-a dăruit lor pe prunca Theofana. Crescută în cel
mai curat duh creştinesc din cea mai fragedă pruncie, copila Theofana a
depăşit de foarte devreme cu mult pe toţi ceilalţi de vîrsta ei în toate
virtuţile creştineşti. Ajungînd la vîrsta cuvenită, ea a fost aflată
vrednică spre a fi dată de soţie lui Leon, fiul împăratului Vasile
Macedoneanul. Ea a împărtăşit cu credincioşie cumplitele încercări care
s-au abătut asupra soţului ei. Plecînd urechea la calomnii criminale,
cum că fiul lui, Leon, purta mereu un jungher în tureatca cizmei lui
spre a îşi ucide tatăl la vreme îndemînoasă, credulul împărat Vasile
şi-a aruncat fiul în temniţă, şi de asemenea pe Teofana, nora lui.
Astfel au zăcut în temniţă cei doi nevinovaţi vreme de trei ani. Dar
după aceşti ani, la Praznicul Slăvitului Proroc Ilie, împăratul a chemat
la palatul său pe toţi dregătorii cei mai de frunte, la un somptuos
praznic. Pe neaşteptate însă papagalul împăratului a început să ţipe:
„Vai, vai, fiul meu, Leon!”, făcînd aceasta de mai multe ori. Aceasta a
adus spaimă în sufletele tuturor mesenilor, care cu toţii într-un glas
au început să îl implore pe împărat să-şi elibereze din temniţă fiul şi
nora. Împăratul îndurerat a făcut aşa. După moartea tatălui lui, Leon a
urcat pe tronul imperial şi, din pricina marii adîncimi a minţii lui,
poporul 1-a numit „cel înţelept”.
Împărăteasa Theofana însă nu a socotit a fi vreun lucru mare schimbarea destinului lor şi măreţia demnităţii imperiale. Ea, avînd mintea cu totul închinată lui Dumnezeu, nu cugeta decît la mîntuirea sufletului, la post, rugăciune, la miluirea neîncetată a săracilor, nevoiaşilor şi scăpătaţilor, şi la facerea de bine la mînăstirile şi bisericile lui Dumnezeu. Niciodată nu s-au auzit ieşind din gura ei cuvinte deşarte sau neadevărate, nici vreo insultă sau cuvînt aspru vreodată.
Mai înainte de moartea al cărei ceas 1-a
cunoscut mai dinainte, ea a chemat la sine pe toţi prietenii şi casnicii
ei şi, dîndu-le ultima sărutare, s-a săvîrşit cu pace către Domnul la
anul 892. Împăratul Leon a voit să ridice o sfîntă biserică deasupra
mormîntului ei închinată numelui ei, dar patriarhul 1-a oprit de la
aceasta. De aceea el a ctitorit o sfintă biserică cu hramul Tuturor
Sfinţilor, zicînd că, dacă Theofana va fi aflată sfîntă înaintea lui
Dumnezeu, atunci va fi prăznuită şi ea împreună cu toţi Sfinţii. Atunci
s-a instituit Slăvită Sărbătoare a Tuturor Sfinţilor, rînduindu-se
pentru aceasta prima Duminică după Sărbătoarea Sfintei Treimi.
Aceasta a fost nascuta si crescuta in Constantinopol, tragandu-se din neam imparatesc, din vestitii Martinachii, fiica a lui Constantin si a Anei, care era din Anatolia. Deci, acestia, neavand prunc, in fiecare zi se mahneau si rugau, pentru aceasta, pe Nascatoarea de Dumnezeu, pururea, adica, mergand la preacinstita ei biserica, de la locul numit Vascu. Si aduceau fierbinti rugaciuni, zicand: "Stapana, Doamna Lumii, sa ni se dezlege noua nasterea de prunci, ca sa nu ne mahnim". Drept aceea, fiindca cereau cu credinta, pentru aceasta au dobandit prunc, parte femeiasca, pe imparateasa Teofana. Deci, ea, dupa ce s-a facut ca de sase ani, a invatat Sfintele Scripturi, si s-a impodobit pe sine cu tot felul de bunatati. Si, vazand parintii ei ca era atat de imbunatatita, se bucurau, nadajduind ca, in scurta vreme, vor castiga si rodul acestui fel de copila buna. Deci, pe masura ce aceasta tanara daruita sporea cu varsta pe atat crestea ea, la si mai mari bunatati si la si mai inalte daruri.
Si, imparatul Vasile Macedonul a cautat o tanara frumoasa si imbunatatita. Deci, la Teofana, pomenitul imparat, a aflat toate bunatatile impreuna adunate, pentru care a insotit-o pe ea, prin legiuita cununie, cu fiul sau, Leon inteleptul si imparatul. Si era plin tot Constantinopolul de bucurie si veselie, pentru acest fel de imparateasca si cinstita nunta. N-a trecut insa multa vreme, si diavolul a semanat, prin limba lui Santovarin, o neghina si un viclean cuvant. Si, instiintandu-se despre aceasta zisa uneltire a lui Leon impotriva sa, imparatul Vasile a pus la inchisoare trei ani atat pe fiul sau Leon, cat si pe sotia sa Teofana. Dar cand s-a sarbatorit hramul bisericii Proorocului Ilie, atunci iarasi, s-au impacat parintele cu fiul si, impreuna cu el, a iesit in mijlocul poporului si au facut obisnuita sarbatorire. Iar, cand s-a imbolnavit, imparatul a hotarat pe acelasi fiu al sau, Leon, ca singur stapanitor si imparat.
Deci, de atunci, aceasta cinstita imparateasa, traind in palatele imparatesti, se nevoia pentru mantuirea sufletului sau, ca slava imparatiei si bucuriile acestei vieti le socotea ca nimic si ca pe o tesatura de paianjen. Pentru care, ea nu contenea pururea, ziua si noaptea, a sluji lui Dumnezeu si semenilor, cu psalmi si cu laude, cu milostenii si cu tot felul de infranari. Si, macar ca pe dinafara, la vedere, purta hlamida imparateasca, pe dinauntru, insa, si intru ascuns purta haine aspre de par; si cu aceasta isi strunea trupul sau. Se infrana fericita si de la mese bogate, avand hrana simpla si nefelurita: paine, adica, si legume; si cu acestea se multumea, ca si cu cea mai mare desfatare. Impartea la saraci banii care ii cadeau in mana. Inca si podoabele si hainele ei scumpe le vindea, fericita, si dadea banii la nevoiasi. Da vaduvelor si orfanilor cele spre trebuinta si indestularea lor. Daruia manastirilor si locasurilor pustnicesti bani si acareturi. Se purta fata de slugi ca si cand i-ar fi fost frati. Nu s-a aflat niciodata juramant in gura ei. N-a iesit minciuna de pe buzele ei, nici clevetire impotriva cuiva. Catre toti se apleca cu bunatate, si s-a facut ca o maica a tuturor celor ce nu aveau scapare si ajutor. Si, macar ca patul ei era asternut cu tesaturi cu fir de aur si cu podoabe imparatesti, ea insa, dupa ce innopta, lasa patul si se odihnea jos, pe podeaua asternuta cu o singura rogojina sau cu tesaturi aspre de par si necontenit uda asternutul sau cu lacrimi, foarte putin somn dormind, ca repede se destepta pentru a lauda pe Dumnezeu.
Deci, din multa ei viata aspra si grea patimire, a dat intr-o rea boala trupeasca. Ci, fericita folosea boala ei ca pricina de infranare. Toate bucatele ce se gateau pentru boala ei, ea le impartea la cei flamanzi. Gura fericitei acesteia n-a incetat sa invete dumnezeiestile cuvinte si nu contenea vreodata a rosti psalmii lui David si nu trecea cu vederea lauda Domnului cea de sapte ori in zi, nici n-a dormit fara lacrimi.
Si, ca sa zic pe scurt, imparateasa aceasta s-a lepadat, pentru Domnul, de lume si de cele pricinuitoare de bucurii in lume. Toata osardia ei era lauda lui Dumnezeu ziua si noaptea, facerea de milostenii, catre cei lipsiti, si tot felul de infranari, desavarsit a placut lui Dumnezeu si i s-a dat ei a cunoaste mai inainte vremea sfarsitului sau. Si, chemand pe toti ai sai si mult invatandu-i, si-a dat cu pace fericitul ei suflet in mainile lui Dumnezeu.
Întru aceeasi zi, cuvânt cã nu se cade a osârdi pe cel ce greseste.
Deci, de vei vedea pe cineva gresind, nu asupra aceluia sa pui greseala, ci asupra diavolului celui ce l-a biruit pe el. Si sa zici: "Amar si vai mie, ca acesta fara de voie a fost inselat, iar eu, de voie si stiind, gresesc". Deci, sa plangi si sa ceri de la Dumnezeu ajutor. Ca de vietuim cu lenevire si cu nebagare de seama, apoi nimeni nu poate sa biruiasca pe diavolul si nici sa castige bunatati de la Dumnezeu. Drept aceea, pentru slabirea si nepurtarea de grija de viata noastra, suntem amagiti toti in lumea aceasta trecatoare. Iar cand ne bucuram de caderea altuia sau o defaiamam, apoi singuri pe noi, atunci, ne dam si ne vindem muncilor diavolului. Iar, daca stam tari cu inima si cu mintea, apoi de-a pururea, Dumnezeu ce va fi noua ajutator. A Caruia este slava in veci! Amin.
Sinaxar 16 Decembrie
Sfântul
şi Măritul Prooroc Agheu era din seminţia lui Levi şi s-a născut în
Babilon, pe vremea robiei. Pe când era încă tânăr, a venit din Babilon
în Ierusalim şi a profeţit cu Zaharia 36 de ani. A trăit cu 470 de ani
înainte de întruparea lui Hristos. A proorocit lămurit despre
întoarcerea poporului şi a văzut în parte zidirea templului. Când a
murit, a fost îngropat alături de preoţi, cu mărire ca şi ei, că şi el
era de neam preoţesc. Sfântul Prooroc Agheu era un bătrân cu barba
rotunda, înalt de statura, vestit în virtute, iubit şi cinstit de toţi,
ca un mare şi slăvit prooroc. Numele lui se tălmăceşte: "sărbătoare",
sau "cel ce sărbătoreşte", ori "cel ce este sărbătorit". Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Marin.
Sfântul Mucenic Marin a trăit pe vremea împăratului Carin. Era roman de neam şi încă de tânăr a făcut parte din senatul roman şi a avut dregătorii de cinste. Fiind pârât că e creştin, a fost dus la cercetare. Dar pentru că n-a vrut să jertfească idolilor, a fost supus la multe chinuri. Apoi sfântul a spus împăratului că va merge la altarul idolesc să aducă jertfă; acolo însă a doborât, cu rugăciunile lui, idolii. Şi atunci a primit sfârşitul prin sabie. Tatăl lui şi mama lui l-au însoţit până la locul de osândă, fericindu-l.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Prom şi Ilarie, care de foc s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfinţirii bisericii Sfântului Mucenic Hristofor, care se află alături de biserica Sfântului Polieuct.
Tot în această zi, pomenirea Sfintei şi făcătoarei de minuni Teofana, împărăteasă, care a fost soţia preaînţeleptului împărat Leon.
Sfânta Teofana s-a născut şi a crescut în Constantinopol. Era de neam împărătesc, din vestiţii Martinachi, fata lui Constantin şi a Anei, amândoi de loc din Răsărit. Constantin şi Ana se mâhneau şi se întristau în fiecare zi că nu aveau copii, şi chemau în ajutor pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Rugăciunile lor şi le făceau în cinstita biserică a Maicii Domnului din Vascu. Şi se rugau, zicând: "Să ni se dezlege, Doamnă, stăpâna lumii, lipsa de copii, care ne topeşte pe noi, robii tăi!". Şi pentru că s-au rugat cu credinţă au primit o fetiţă. După ce a fost înţărcată şi după ce a împlinit şase ani, a învăţat Sfintele Scripturi şi se împodobea cu tot felul de virtuţi. Părinţii vedeau toate acestea şi se bucurau; se gândeau că nu-i departe ziua când vor culege roadele unui copil atât de bun. Iar când copila a crescut şi a întrecut pe cele asemenea ei, chiar pe cele mai bune dintre ele, s-a făcut căutare de către împăraţi după o copilă frumoasă şi virtuoasă, ca să fie dată soţie fiului lor, Leon împăratul. Şi au găsit împăraţii toate aceste bunătăţi la Teofana, fiica lui Constantin şi a Anei. Atunci toate s-au umplut de bucurie şi de veselie.
Dar n-a trecut multă vreme şi vicleanul diavol a semănat zâzanie în urechile împăratului Vasile, prin limba lui Santovarin, aşa că împăratul a închis pe fiul său Leon împăratul, împreună cu soţia sa, trei ani. De sfinţirea bisericii Sfântului Prooroc Ilie s-a împăcat cu fiul său, şi au ieşit împreună la slujbă.
Când împăratul Vasile l-a lăsat singur împărat pe fiul său Leon, din pricina bolii ce venise peste el, atunci cinstita împărăteasă Teofana trăia în palatele împărăteşti, dar se îngrijea de mântuirea sufletului ei. Socotea ca nimic mărirea împărătească, iar desfătările vieţii, ca pe o pânză de păianjen şi umbră, le dispreţuia; nu înceta zi şi noapte să slujească lui Dumnezeu cu psalmi, cântări şi rugăciuni şi să-L facă îndurător prin milostenii. Purta haine înflorate de porfiră, era înveşmântată pe dinafară cu toate podoabele împărăteşti, dar pe sub podoabele acestea îşi chinuia în ascuns trupul în zdrenţe. Îi plăcea vieţuirea schimnicească şi dispreţuia mesele bogate şi scumpe; se hrănea cu pâine şi cu legume. Dădea săracilor banii ce-i cădeau în mână şi podoabele, socotite de lume de preţ pentru desfătările vieţii; dădea celor lipsiţi hainele ei scumpe; îndestula cu cele de trebuinţă pe văduve şi orfani; îmbogăţea cu bani şi cu moşii locaşurile sărace ale monahilor. Se îngrijea de slugi ca de fraţi; nu chema niciodată pe nimeni pe nume, ci tuturora le spunea: "Domnule". Nu rostea jurământ cu limba ei şi nici minciună sau ocară nu ieşea de pe buzele ei. Niciodată nu a încetat să se întristeze şi să jelească pe ascuns, să ude aşternutul ei cu lacrimi. Cei din jurul ei vedeau patul ei acoperit cu aşternuturi ţesute cu aur; dar când se lăsa noaptea, împărăteasa părăsea patul şi se culca jos, pe podea, pe care aşternea o rogojină şi zdrenţe de păr. Se scula din ceas în ceas ca să înalte laude lui Dumnezeu. De aceea, din pricina vieţuirii sale prea aspre, s-a îmbolnăvit. Dar şi boala a fost pentru ea prilej de înfrânare; n-a încetat să împartă pâine la săraci, iar gura ei, obişnuită cu grăirea dumnezeieştilor cântări, nu contenea să grăiască graiurile sfinte ale lui David; nu trecea cu vederea să laude de şapte ori pe zi pe Domnul. Niciodată n-a dormit somn de odihnă fără lacrimi. O durea inima de suferinţele celorlalţi; se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi pentru ei; întindea mâna de ajutor celor osteniţi, sprijinea pe văduve, era bucurie şi mângâiere celor împresuraţi de necazuri şi nevoi.
De dragul lui Hristos s-a lepădat de lume şi de toate cele din lume; a luat jugul cel bun al Domnului, a ridicat pe umerii ei crucea şi n-a fost lipsită de bunătăţile cele făgăduite. Simţind că pleacă din trup şi din lume, a chemat pe toţi să o sărute cu sărutarea cea mai de pe urmă, şi aşa şi-a dat în pace lui Dumnezeu sufletul.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Cântare de laudă la Sfântă Theofana împărăteasa
De la a tronului înălţime mai bine se vede
A lumii deşertăciune spoită.
Tronul imperial e zguduit fără milă
De intrigile ticăloase ale lumii.
Theofana adînc cu ochiul ei vede
Nebunia acestei lumi, ca un val de mare.
De aceea inima ei călită în suferinţă
Întru Unul Dumnezeu şi-o ancorează tare.
Iată regii acestei lumi!
Dar oare sînt ei regi?
Ei nu sînt decît spiţe care se-nvîrt iute.
Moartea îi numără şi îi duce pe ei,
Pe aceşti regi ai lumii, umbre trecătoare.
Theofana fecioară înţeleaptă este
Candela inimii ei arde pururi, aprinsă de Duhul.
Ea îi luminează cărarea vieţii ei,
O păzeşte de căderea-n păcate.
Ea este acum fericită în Raiul de Sus,
Cu duhovniceştile stele străluce împreună.
Theofana domneşte acolo unde schimbare nu-i,
Nici întristarea, nici suspinul.
Cugetare
Toţi sfinţii au depus mari eforturi să
îşi calce mîndria egoismului pe care o simţeau în sine şi să se înveţe
cu evlavia şi cu ascultarea desăvîrşită faţă de mai-marele lor
duhovnicesc, atunci cînd 1-au avut, iar dacă nu, direct faţă de Dumnezeu
Unul.
Mănăstirea Sfîntului Sava cel Sfinţit a fost vestită pentru disciplina ei foarte strictă, rînduiala şi ascultarea fără murmur. Cînd s-a închinoviat în ea Sfîntul loan Damaschinul, nici unul dintre părinţii duhovniceşti de acolo nu s-a încumetat să îl ia sub ascultare pe un aristocrat şi un învăţat de o asemenea talie. Atunci egumenul 1-a dat în ascultarea unui bătrîn foarte simplu şi foarte strict. Bătrînul i-a poruncit Sfîntului loan Damaschin să nu îndrăznească a intreprinde nimic fără cunoştinţa sau încuviinţarea lui, a bărînului. S-a întîmplat însă între timp că a murit un monah care avea un frate trupesc, monah şi el în Mînăstirea Sfîntului Sava. Spre a mîngîia sufletul îndurerat al fratelui, Sfîntul loan Damaschinul a alcătuit minunate stihire pentru cel adormit, cîntări vestite prin frumuseţe, care alcătuiesc astăzi Canonul ce se cîntă pentru cei adormiţi în Biserica Ortodoxă de pretutindeni. Alcătuind stihirile, Sfîntul loan a început să le intoneze minunat, după meşteşugul muzicii pe care îl stăpînea cu o înaltă artă. Auzind bătrînul cîntarea lui loan, i-a socotit-o neascultare şi 1-a alungat de la el cu mînie. Unii dintre fraţii din mînăstire, auzind de alungarea lui loan, s-au dus la bătrînul lui şi l-au rugat cu dinadinsul să îl primească înapoi, dar bătrînul a rămas neclintit. Sfîntul loan Damaschinul a plîns cu amar pentru neascultarea lui, pentru că a călcat porunca duhovnicescului lui părinte. Şi iară s-au dus fraţii la bătrînul ca să mijlocească iertarea lui loan, chiar şi punîndu-i un canon aspru. Atunci bătrînul i-a dat Sfîntului loan următorul canon: să cureţe şi să spele ieşitorile fraţilor la fiecare chilie cu propriile lui mîini, dacă voieşte să fie iertat. Fraţii, amărîţi peste poate auzind aceasta, s-au dus cu feţe triste şi i-au vestit lui loan, gîndind că el mai curînd va voi să iasă din mînăstire decît să se plece la o asemenea ascultare. Dar auzind marele Sfînt loan Damaschinul verdictul bătrînului, a săltat de bucurie şi a alergat la împlinirea ascultării întocmai. Văzînd aceasta, bătrînul a plîns, l-a îmbrăţişat pe loan şi i-a zis printre lacrimi: „O, ce fiu multpătimitor pentru Hristos mi-a dăruit mie Dumnezeu în tine! O, fiule al ascultării dăruit mie de Domnul!”.
Luare aminte
Să luăm aminte la generozitatea lui Avraam (Facerea 13, 14):
- La cum Avraam nu a voit să se certe cu Lot din pricina neînţelegerilor dintre ciobanii lor, ci mai degrabă s-a oferit să îşi mute el turmele mai încolo;
- La cum, mai înainte de a face aceasta, 1-a lăsat pe Lot să îşi aleagă el mai întîi ţinutul pe care vrea să îl stăpînească, iar el să plece în partea cealaltă;
- La cum Avraam, biruindu-1 pe Regele Sodomei, a refuzat toate darurile lui, nevoind să primească de la el nici măcar o aţă sau o curea de încălţăminte.
Predică
Despre Moise - „Moise însă era omul cel mai blînd dintre toţi oamenii de pe pămînt” (Numerii 12: 3).
Acest bărbat ales, acest mare făcător de
minuni, acest tip al Domnului lisus Hristos prin minunile pe care le-a
făcut, acest biruitor al Egiptului, acest biruitor al pustiei, acest
conducător al unui popor cîtă frunză şi iarbă – cum a putut oare acest
bărbat slăvit să fie liber de trufie? Dar dacă s-ar fi trufit pentru
acestea, Moise nu ar mai fi ajuns să fie tot ceea ce a fost.
Se trufesc doar aceia care cred că izbînzile lor în această lume şi le datorează loruşi, iar nu lui Dumnezeu, şi care gîndesc că a lor este puterea cu care fac ceea ce fac, iar nu a lui Dumnezeu.
Marele Moise însă a ştiut că el nu este
decît împlinitorul lucrărilor lui Dumnezeu şi că puterea care lucrează
toate este a lui Dumnezeu, iar nu a lui. De aceea nu s-a trufit el de
minunile înfricoşate care prin mîna lui s-au săvîrşit sau de izbînzile
dincolo de orice închipuire pe care le-a obţinut sau de legile înţelepte
pe care le-a adus poporului. „Tăria mea şi mărirea mea este Domnul”
(Ieşirea 15: 2), cântă Moise. Din toată adunarea israeliţilor ieşiţi din
pămîntul Egiptului, nici unul nu a fost mai conştient decît el de
propria lui slăbiciune, el care era cel mai mai mare dintre ei şi
întîiul. În orice lucrare pe care trebuia să o facă, în orice timp şi în
orice loc, el nu aştepta ajutor decît de la Domnul. „Ce voi face?”,
striga el către Dumnezeu, aşteptînd cuvîntul Lui şi aşteptînd arătarea
puterii Lui ziua şi noaptea. Mai blînd decît toţi oamenii de pe pămînt.
Aceasta deoarece ceilalţi oameni de pe pămînt se socoteau pe ei înşişi ca fiind ceva mare, se încredinţau în ei înşişi ca şi cînd ar fi avut prin ei vreo putere, pe cînd Moise nu se socotea nimic şi nu îşi punea nădejdea în puterea lui.
El nu îşi punea nădejdea şi puterea decît
întru Unul Dumnezeu, întru Care petrecea absorbit cu duhul, cu inimă
înfiinţa şi smerită înaintea Lui. Dacă
poporul cerea cu cârtire de mîncat şi de băut, Moise cădea cu faţa la
Dumnezeu; dacă trebuia să bată război cu duşmanii lui, Moise îşi ridica
mîinile către Dumnezeu; dacă trebuia să potolească răscoala
nelegiuiţilor din rîndurile poporului lui, Moise striga cu rugăciune
către Dumnezeu. O, blîndul şi atotblîndul Moise! Dar Dumnezeu 1-a
răsplătit pe robul Lui cel credincios cu slavă mare şi 1-a învrednicit
să stea alături de El pe Muntele Thabor, alături de slăvitul Ilie.
O, Stăpîne Doamne Dumnezeul nostru,
Cela Ce eşti Domnul blînzilor şi Păstorul Cel Bun, dăruieşte-ne şi nouă
să ne asemănăm slăvitului Moise şi slăviţilor Tăi Apostoli întru
blîndeţe! Căci noi numai Ţie ne închinăm şi numai pre Tine Te slăvim în
veci, Amin!
