Intelepciune

CĂLĂUZA RUGĂTORULUI

Cuvânt despre cugetarea la Dumnezeu sau

aducerea-aminte de Dumnezeu

Sub numele de cugetare la Dumnezeu sau aducere-aminte de Dumnezeu Sfinţii Părinţi înţeleg orice rugăciune scurtă sau chiar orice gând duhovnicesc scurt la care s-au deprins şi pe care se străduiau să îl împroprieze minţii şi amintirii în loc de orice gând.

Oare pot fi înlocuite printr-un singur gând scurt, duhovnicesc la Dumnezeu toate celelalte gânduri? Da. Sfântul Apostol Pavel spune: N-am judecat a şti ceva întru voi, fără numai pe Iisus Hristos, şi Acesta răstignit (1 Cor. 2, 2). Gândul deşert, pământesc, ocupându-l ne­contenit pe om, pricinuieşte în el o sărăcire a înţelegerii, împiedicând dobândirea de cunoştinţe folositoare şi trebuincioase: dimpotrivă, gândul la Dumnezeu, împropriindu-se creştinului, îl îmbogăţeşte cu înţelegere duhovnicească. Celui ce a dobândit în sine pe Hristos prin necontenita aducere-aminte de El i se încredinţează tainele Dumnezeieşti, ce sunt necunoscute oamenilor trupeşti şi sufleteşti, necunoscute învăţaţilor pământeşti, de neajuns pentru ei: întru Care (în Hristos) sunt ascunse toate vistieriile înţelepciunii şi ale cunoştinţei (Col. 2, 3). Stăpân al acestor comori se face omul care a dobândit în sine pe Domnul Iisus Hristos.

Cugetarea la Dumnezeu sau aducerea-aminte de Dumnezeu este rânduită (instituită) de Dumnezeu. Ea a fost poruncită de Însuşi Dumnezeu Cuvântul întrupat şi întărită (confirmată) prin trimişii Cuvântului, prin Apostoli. Privegheaţi, dar, în toată vremea rugându-vă (Lc. 23, 36), le-a spus oarecând Domnul ucenicilor Săi ce stăteau înainte-I. El ne porunceşte acest lucru şi nouă, care stăm înaintea Lui şi Îl rugăm a ne învrednici să facem voia Lui şi să fim ucenici ai Lui, creştini nu doar cu numele, ci şi cu vieţuirea. Domnul a zis cuvintele mai sus-arătate având în vedere necazurile duhovniceşti şi materiale de care va fi înconjurată călătoria pământească a fiecărui ucenic al Lui, pătimirile şi spaimele ce vor premerge morţii fiecăruia dintre noi, o vor însoţi, vor urma după ea; smintelile şi amărăciunile ce vor ajunge lumea înaintea venirii lui Antihrist şi în vremea domniei lui; în fine, cutremurul şi prefacerea lumii din vremea slăvitei şi înfricoşatei Veniri a lui Hristos. Privegheaţi, dar, în toată vremea rugându-vă, ca să vă învredniciţi a scăpa de toate cele ce vor să fie şi a sta înaintea Fiului Omului în bucuria mântuirii; a sta întru această bucurie şi după judecata particulară ce vine pentru fiecare om după despărţirea sufletului de trup, şi la judecata de obşte, la care aleşii vor fi aşezaţi de-a dreapta Judecătorului, iar cei lepădaţi de-a stânga Lui (Mt. 25, 32). Privegheaţi întru rugăciuni, grăieşte Sfântul Apostol Petru, repetând credincioşilor porunca Domnului. Fiţi treji, privegheaţi: că potrivnicul vostru, diavolul, ca un leu răcnind, umblă căutând pe cine să înghită, căruia staţi împotrivă întăriţi fiind în credinţă (1 Pt. 4,8; 5,8-9). Repetând şi întărind această atotsfântă, mântuitoare poruncă, Sfântul Apostol Pavel spune: Neîncetat rugaţi-vă(1 Tes. 5,17). De nimic să nu vă grijiţi, ci întru toate prin rugă şi rugăciune cu mulţumită cererile voastre să se arate lui Dumnezeu (Fil. 4,6). La rugăciune aşteptaţi (stăruiţi), privegheaţi întru dânsa cu mulţumită (Col. 4,2). Voiesc, dar, să se roage bărbaţii în tot locul, ridicându-şi mâinile curate, fără mânie şi fără îndoire (1 Tim. 2, 8). Iar cel ce se lipeşte de Domnul prin rugăciunea necurmată, un duh cu Domnul este (1 Cor. 6, 17). Pe cel ce se lipeşte de Domnul şi se uneşte cu Domnul prin rugăciunea necurmată, Domnul îl izbăveşte de robia şi slujirea păcatului şi diavolului: iar Dumnezeu, ne vesteşte Mântuitorul, au nu va face izbăvire aleşilor Săi, care strigă către Dânsul ziua şi noaptea, deşi îndelung rabdă pentru ei? Zic vouă, că va face izbăvirea lor curând (Lc. 18, 7).[…]

Alegerea rugăciunii lui Iisus pentru a cugeta întru ea este foarte întemeiată pentru că numele Domnului Iisus Hristos cuprinde în sine o deosebită putere Dumnezeiască, precum şi fiindcă în vremea îndeletnicirii cu rugăciunea lui Iisus pomenirea morţii, a tragerii la socoteală de către duhurile din văzduh, a rostirii hotărârii ultime de către Dumnezeu, a chinurilor veşnice, începe să vină de la sine la vremea potrivită, şi într-un chip atât de viu că îl aduce pe cel nevoitor la plâns necurmat şi îmbelşugat, la amară tânguire pentru sine ca pentru un mort deja îngropat şi împuţit, care aşteaptă să fie înviat de Atotputernicul Dumnezeu Cuvântul (In. 11, 39, 43-44). Folosul pe care îl aduce cugetarea la Dumnezeu (aducerea-aminte de Dumnezeu) este nemăsurat: el e mai presus de cuvinte, mai presus de pricepere. Nici cei ce l-au simţit nu sunt în stare să-l tâlcuiască pe deplin.

Rugăciunea neîncetată, ca poruncă a lui Dumnezeu şi dar al lui Dumnezeu, nu poate fi tâlcuită de înţelegerea omenească şi de cuvântul omenesc. Rugăciunea scurtă adună mintea, care dacă nu va fi legată de cugetarea la Dumnezeu, a zis oarecare dintre Părinţi, nu va putea să înceteze a se răspândi şi a rătăci peste tot. Rugăciunea scurtă o poate avea nevoitorul în orice loc, în orice vreme şi în orice îndeletnicire, mai ales trupească. E bine să ne îndeletnicim cu ea chiar şi în timpul slujbelor bisericeşti, nu doar când citim fără destulă luare-aminte, ci şi când citim cu multă lua­re-aminte. Ea ne ajută să citim cu luare-aminte, mai ales atunci când se înrădăcinează în suflet, intrând parcă, în firea omului. Cugetarea la Dumnezeu îndeobşte, şi mai ales rugăciunea lui Iisus, e o neîntrecută armă împotriva gândurilor păcătoase. Următoarea spusă a Sfântului Ioan Scărarul a fost repetată de mulţi sfinţi scriitori: „Cu numele lui Iisus loveşte pe ostaşii celui potrivnic: că nici în cer, nici pe pământ nu vei afla mai tare arma” Prin rugăciunea neîncetată, nevoitorul ajunge la sărăcia duhovnicească: deprinzându-se a cere fără încetare ajutorul lui Dumnezeu, el pierde treptat nădăjduirea în sine; dacă reuşeşte în ceva, vede în acel fapt nu o izbândă a sa, ci milostivirea lui Dumnezeu, pentru care el roagă necontenit pe Dumnezeu. Rugăciunea neîncetată călăuzeşte la dobândirea credinţei: fiindcă cel ce se roagă neîncetat începe a simţi treptat că Dumnezeu este de faţă. Această simţire poate să crească şi să se întărească, puţin câte puţin, până la treapta în care ochiul minţii îl va vedea mai limpede pe Dumnezeu în pronia Lui decât vede ochiul trupesc obiectele materiale ale lumii; inima va simţi că Dumnezeu este de faţă. Cel ce a văzut în acest chip pe Dumnezeu şi a simţit că El este de faţă nu poate să nu creadă în El cu credinţă vie, arătată prin fapte. Rugăciunea neîncetată nimiceşte nădejdea cea vicleană în Dumnezeu, duce la sfânta simplitate, dezvăţând mintea de gândurile cele de multe feluri, de alcătuirea de planuri cu privire la sine şi la aproapele, ţinând-o pururea în sărăcia şi smerenia gândurilor care alcătuiesc cugetarea ei. Cel ce se roagă necurmat pierde treptat obiceiul visării, împrăştierii, al grijilor deşarte şi al grijii de multe, îl pierde după măsura în care sfânta şi smerita cugetare se adânceşte în sufletul lui şi se înrădăcinează în el. În fine, el poate ajunge în starea de pruncie poruncită de Evanghelie, poate deveni nebun pentru Hristos, adică poate pierde înţelegerea cu nume mincinos a lumii şi primi de la Dumnezeu înţelegerea duhovnicească. Prin rugăciunea necurmată omul îşi pierde caracterul iscoditor, neliniştit, bănuitor. Ca atare, toţi oamenii încep să i se pară buni, iar ca urmare a acestei aşezări sufleteşti faţă de oameni, se naşte dragostea faţă de ei. Cel ce se roagă necurmat petrece necurmat în Domnul, Îl cunoaşte pe Domnul ca Domn, dobândeşte frica de Domnul, prin frică intră în curăţie, iar prin curăţie intră în dragostea Dumnezeiască. Dumnezeiasca dragoste umple templul său cu harismele Duhului.[…]

Ce se întâmplă peştelui scos din apă, acelaşi lucru se întâmplă şi minţii ieşite din aducere-aminte de Dumnezeu, ce rătăceşte în amintirile acestei lumi. Cel ce ziua şi noaptea caută pe Dumnezeu în inima sa cu râvnă arzătoare şi dezrădăcinează din ea momelile vrăjmaşului care răsar este dracilor înfricoşat, iar lui Dumnezeu şi îngerilor Lui plăcut. Fără neîncetată rugăciune este cu neputinţă a te apropia de Dumnezeu. Preacuviosul Casian Romanul notează: „Rugăciunea cu acest mic stih (e vorba de sus-pomenitul stih al psalmului 69, 1) trebuie să fie neîncetată, ca să nu ne doboare ispitele, ca atunci când propăşim să ne păzim de semeţie. Cugetarea întru acest mic stih să se învârtă, zic, neîncetat în sânurile tale. Nu înceta să-l spui, în orice lucrare sau ascultare te-ai afla, şi când eşti în călătorie. Cugetă întru el şi mergând spre somn, şi întrebuinţând mâncarea, şi împlinind cele mai înjosite nevoi trupeşti. Această îndeletnicire a inimii se va face în tine dreptar mântuitor, care nu numai că te va păzi nevătămat de orice năvălire a dracilor, ci şi, după ce te va fi curăţit de toate patimile trupeşti, te va sui la vederile nevăzute şi cereşti, te va sui la înălţimea rugăciunii cea negrăită şi cunoscută din cercare unui foarte mic număr de oameni. Acest mic stih va depărta de la tine somnul, până când, şlefuindu-te prin această îndeletnicire de netâlcuit prin cuvânt, te vei deprinde să te îndeletniceşti cu ea şi în somn. El, când ţi se va întâmpla să te deştepţi, va fi primul care îţi va veni în gând; el, când te vei scula din patul tău, va umple mintea ta până când vei începe metaniile; el va merge înaintea ta în toată osteneala şi lucrarea; el te va urma în toată vremea. Întru el să te îndeletniceşti, după porunca legiuitorului (adică a lui Moisi, legiuitorul lui Israil), când şezi în casă şi când umbli în cale, când te culci şi când te scoli; scrie-l pe pragurile şi pe uşile gurii tale; scrie-l pe zidurile casei tale şi în vistieriile cele de taină ale sânului tău, aşa încât atunci când te culci să fie pentru tine deja cântare de psalmi, iar când te scoli şi te apuci să împlineşti cele numaidecât trebuincioase pentru viaţa ta, rugăciune lesne de împlinit şi neîncetată”.[…] Un frate l-a întrebat pe Preacuviosul Filimon: „Ce înseamnă, Părinte, cugetarea de taină?” Bătrânul i-a răspuns: „Mergi, trezveşte-te în inima ta şi spune în gândul tău cu trezvie, cu frică şi cutremur: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” De ce neîncetata rugăciune sau neîncetata pomenire a Domnului sunt numite „cugetare?” Fiindcă nevoitorii asupra lucrării cărora s-a pogorât roua harului Dumnezeiesc au aflat în scurta rugăciune repetată de ei un înţeles duhovnicesc, prea adânc, nesecat, care neîncetat atrage şi sporeşte luarea-aminte a lor prin noutatea sa duhovnicească: şi pentru ei micul stih s-a făcut ştiinţă prea cuprinzătoare, ştiinţă a ştiinţelor, iar îndeletnicirea cu ea, cugetare în deplinul înţeles al cuvântului (în limba rusă cuvântul „poucenie” are înţelesul de „învăţătură”, ce nu reiese din echivalentul românesc tradiţional, n. tr.).

Acestea sunt poveţele Sfinţilor Părinţi: aceasta era lucrarea lor. Nu numai toate faptele şi cuvintele lor, ci şi toate gândurile lor erau închinate lui Dumnezeu: iată pricina îmbelşugării cu care se aflau în ei harismele Duhului. Noi, dimpotrivă, suntem nepăsători în privinţa faptelor noastre; ne purtăm nu cum o cer poruncile lui Dumnezeu, ci cum se nimereşte, după primul imbold al simţurilor. după primul gând ce ne vine în minte. De cuvinte nu ne pasă nici cât de fapte, iar la gânduri nu luăm de fel aminte; ele ne sunt împrăştiate pretutindeni, pe toate le aducem jertfă deşertăciunii. Mintea noastră, tocmai pe dos faţă de mintea apărată de cugetarea la Dumnezeu, se aseamănă unei locuinţe cu patru intrări la care toate uşile sunt deschise, în care nu e nici o pază, unde poate să intre şi din care poate să iasă oricine vrea, aducând şi scoţând tot ce îi place lui. Fraţilor! Să încetăm cu vieţuirea asta fără luare-aminte şi fără roade. Să urmăm lucrării Sfinţilor Părinţi, iar printre alte lucrări şi aducerii aminte de Dumnezeu în care ei îşi ţineau mintea necurmat. Tinere! Seamănă cu osârdie seminţele virtuţilor, deprinde-te cu răbdare şi silire de sine la toate îndeletnicirile şi nevoinţele iubite de Dumnezeu, deprinde-te şi la pomenirea lui Dumnezeu, închide mintea ta în această sfântă pomenire. De vei vedea că ea alunecă neîncetat în gânduri lăturalnice şi deşarte, nu deznădăjdui. Continuă nevoinţa cu statornicie: „străduieşte-te”, grăieşte Sfântul Ioan Scărarul, „să învârţi sau, mai bine zis, să închizi mintea în cuvintele rugăciunii. Dacă ea, din pricina prunciei sale, e smulsă (din închiderea în cuvintele rugăciunii), bag-o iarăşi (în ele). Nestatornicia îi este proprie, dar poate să îi dea statornicie Cel Ce statorniceşte toate. De vei petrece necurmat în astă nevoinţă, va veni Cel Ce pune hotare mării minţii tale în tine, şi îi va zice când te vei ruga tu: Până aici să vii şi să nu treci (Iov 38,11)”. Cugetarea la Dumnezeu este la arătare o lucrare ciudată, uscată, plictisitoare: dar în fapt este o lucrare prea îmbelşugată în roade, predanie bisericească nepreţuită, aşezământ al lui Dumnezeu, vistierie duhovnicească, moştenire a Apostolilor şi Sfinţilor Părinţi, ce au primit-o şi ne-au predanisit-o după porunca Sfântului Duh. Nici nu îţi poţi închipui bogăţiile cărora te vei face moştenitor la vremea cuvenită dacă te vei deprinde cu aducerea aminte necontenită de Dumnezeu. La mintea şi inima începătorului nu s-a suit cele ce a gătit Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe Dânsul (1 Cor. 2,9) nu doar în veacul viitor, ci şi în această viaţă (Mc. 10, 30) în care ei pregustă fericirea veacului care va să vină. „Pregăteşte-te”, a zis Sfântul Ioan Scărarul, „de ridicarea la rugăciune prin rugăciunea săvârşită necurmat în taina sufletului tău, şi vei spori degrab”. La vremea cuvenită, cugetarea la Dumnezeu va cuprinde toată fiinţa ta; te vei face din pricina ei ca un om beat, ca şi cum ai fi din această lume şi totodată nu ai fi din ea, ai fi străin de ea: fiind din ea după trup, nefiind din ea după minte şi inimă. Cel beat de vinul materialnic nu se mai simte pe sine, uită necazul, uită de rangul său, de bunul neam şi vrednicia sa: şi cel beat de cugetarea la Dumnezeu se face rece, nesimţitor faţă de poftele pământeşti, de slava pămân­tească, de toate foloasele şi întâietăţile pământeşti. Gândul lui este neîncetat la Hristos, Care lucrează prin cugetarea la Dumnezeu ca printr-o bună mireasmă sfinţită: unora ca mireasmă a morţii spre moarte, altora ca mireasmă a vieţii spre viaţă (2 Cor. 2,16). Cugetarea la Dumnezeu omoară în om împreună-simţirea faţă de lume şi de patimi, dă viaţă în el împreună-simţirii faţă de Dumnezeu, faţă de tot ce este duhovnicesc şi sfânt, faţă de veşnicia fericită. „Ce mi-este mie în cer?” întreabă cel beat de cugetarea la Dumnezeu. Nimic. „Şi de la Tine ce am voit pe pământ ? Numai să mă alipesc neîn­cetat de Tine prin rugăciune întru liniştire. Unora le e dorită bogăţia, altora slava, dar eu doresc a mă lipi de Dumnezeul meu şi a pune întru El nădejdea despătimirii mele (Ps. 72, 24, 27)”.

Cuvintele cugetării la Dumnezeu pot fi rostite la început cu limba, cu glas foarte lin, fără grabă, cu toată luarea-aminte de care e în stare rugătorul, închizând, potrivit amintitului sfat al Sfântului Ioan Scărarul, mintea în cuvintele cugetării. Puţin câte puţin, rugăciunea gurii va trece în rugăciune a minţii, iar apoi şi în rugăciune a inimii: însă pentru această trecere este nevoie de mulţi ani. Nu trebuie căutată înainte de vreme: s-o lăsăm să se săvârşească de la sine sau, mai bine zis, să o dea Dumnezeu la vremea de El ştiută, după vârsta duhovnicească a nevoitorului şi împrejurările în care se află. Nevoitorul smerit se mulţumeşte cu faptul că s-a învrednicit a-şi aminti de Dumnezeu, şi socoteşte că acest lucru este deja o mare binefacere a Ziditorului faţă către făptura jalnică şi neputincioasă, omul. El se socoate nevrednic de har, nu caută să descopere în sine lucrări ale lui, cunoscând din scrierile Sfinţilor Părinţi că o asemenea căutare are ca temei slava deşartă, din care vin înşelarea şi căderea, că această căutare este deja amăgire de sine, fiindcă oricât am căuta, primirea harului de către noi atârnă doar de Dumnezeu. El însetează să descopere în sine păcătoşenia sa şi să dobândească plânsul pentru aceasta. El se încredinţează voii Atotbunului şi Preamilostivului Dumnezeu, Care cunoaşte cui este de folos să-i dăruiască harul şi cui e de folos ca acesta să rămână la el. Mulţi, primind, au căzut în nepăsare, semeaţă cugetare şi nădăjduire în sine; harul dat lor le-a slujit, din pricina nechibzuinţei lor, doar spre mai mare osândă.[…]

Cuvânt despre rugăciunea minţii, a inimii şi a sufletului

Cui se îndeletniceşte în chip statornic şi evlavios cu rugăciunea întru luare-aminte, rostind cuvintele ei cu voce tare sau în şoaptă, după trebuinţă, şi închizându-şi mintea în cuvintele rugăciunii; cui leapădă, când se nevoieşte cu rugăciunea, toate gândurile şi visările, nu doar pe cele păcătoase şi deşarte, ci şi pe cele părut bune‚ acestuia Domnul Cel Milostiv îi dăruieşte la vremea potrivită rugăciunea minţii, a inimii şi a sufletului. Frate! Nu-ţi este de folos primirea înainte de vreme a rugăciunii inimii, a rugăciunii harice! Nu-ţi este de folos simţirea înainte de vreme a dulceţii duhovniceşti! Primindu-le înainte de vreme, nedobândind mai înainte cunoştinţa evlaviei şi băgării de seamă cu care trebuie păzit darul harului Dumnezeiesc, poţi întrebuinţa acest dar spre răul, spre vătămarea şi pierzarea sufletului tău. Apoi, a spori în sine, prin propriile sforţări, rugăciunea harică, a minţii şi a inimii, este cu neputinţă: fiindcă a uni mintea cu inima şi sufletul, ce au fost despărţite în noi de cădere, poate doar Dumnezeu. Iar de vom căuta fără dreaptă socotinţă să ne silim şi să căutăm numai prin propriile sforţări darurile ce sunt trimise numai de Dumnezeu, în deşert ne vom osteni. Bine ar fi dacă vătămarea s-ar mărgini doar la pierderea ostenelilor şi a timpului! Trufaşii căutători de stări proprii firii omeneşti înnoite se supun adesea celei mai mari nenorociri sufleteşti, pe care Sfinţii Părinţi o numesc înşelare. E logic: însuşi punctul de bază de la care pleacă lucrarea lor este mincinos; şi cum, plecân­du-se de la un început mincinos, urmarea să nu fie şi ea mincinoasă? Aceste urmări, numite înşelare, au felurite chipuri şi trepte. Înşelarea este cel mai ades ascunsă, uneori şi vădită; nu rareori îl aduce pe om într-o stare de neorânduială, caraghioasă şi totodată jalnică, nu rareori îl duce la sinucidere şi pieire sufletească defini­tivă. Dar înşelarea, pe care mulţi o înţeleg în urmările ei vădite, trebuie cercetată, pătrunsă chiar în temeiul său: în gândul mincinos, care slujeşte drept temei tuturor rătăcirilor şi stărilor sufleteşti nenorocite. În gândul mincinos al minţii fiinţează deja întreaga zidire a înşelării, precum în sămânţă fiinţează planta ce trebuie să iasă din ea după sădirea ei în pământ. Grăit-a Sfântul Isaac Sirul: „Scriptura spune: Nu va veni Împărăţia Cerurilor cu pândirea aşteptării. Cei ce s-au nevoit cu astfel de chezăşie sufletească s-au supus trufiei şi căderii; însă noi să ne statornicim inima întru faptele pocăinţei şi vieţuirea cea bineplăcută lui Dumnezeu, iar darurile Domnului vor veni de la sine, dacă biserica inimii va fi curată, şi nu spurcată. A căuta cu pândire, zic, înaltele daruri Dumnezeieşti, e lucru lepădat de Biserica lui Dumnezeu. Cei ce au întreprins acest lucru s-au supus trufiei şi căderii. Acesta nu e semn că cel cu pricina iubeşte pe Dumnezeu, ci boală a sufletului: şi cum să căutăm noi înaltele daruri Dumnezeieşti, când dumnezeiescul Pavel se laudă cu necazurile şi socoate drept darul cel mai înalt al lui Dumnezeu părtăşia la pătimirile lui Hristos![…]

Să ne întoarcem pentru început luarea-aminte asupra patimilor trupeşti, asupra întrebuinţării hranei şi acelora dintre aplecările noastre curveşti care atârnă cel mai mult de îmbuibare. Să ne străduim a rândui cu înţelepciune starea trupului nostru, dându-i atâta hrană şi somn cât să nu slăbănogească peste măsură şi să rămână în stare de nevoinţe; dându-i din ele atât de puţin cât trupul să poarte în sine omorârea, neviind pentru mişcările păcătoase. Precum bagă de seamă Părinţii, în privinţa hranei şi somnului înseamnă foarte mult deprinderea: ca atare, e foarte de folos să te deprinzi la bună vreme cu întrebuinţarea lor măsurată, cât se poate de puţină. Sfântul Isaac Sirul vorbea despre post şi priveghere precum urmează: „Cel care a iubit de-a lungul întregii sale vieţi împărtăşirea cu aceste două virtuţi, acela s-a făcut ucenic iubit al întregii înţelepciuni. Precum temeiul tuturor relelor este îndestularea pântecelui şi slăbănogirea de sine prin somn, îndestulare şi slăbănogire ce aprind patima curviei, aşijderea calea şi temelia cea dumnezeiască a tuturor virtuţilor este postul dimpreună cu privegherea şi trezvia în slujba lui Dumnezeu, trupul fiind răstignit de-a lungul întregii nopţi prin lipsirea lui de dulceaţa somnului.[...]

Să ştii că toate patimile şi toate duhurile căzute se află în cea mai strânsă înrudire şi unire între ele. Această rudenie, această unire este păcatul. De te-ai supus unei patimi, prin supunerea faţă de această patimă te-ai supus şi tuturor celorlalte patimi. De ai îngăduit unui duh al răutăţii să te robească, prin împreună-vorbirea cu gândurile insuflate de către el şi aplecarea în urma acestor gânduri sau visări, te-ai făcut rob al tuturor duhurilor. După înfrângerea ta, ele te vor da de la unul la altul ca pe un prins. Asta ne învaţă Sfinţii Părinţi, asta ne învaţă cercarea însăşi. Ia aminte la tine însuţi şi vei vedea că după ce ţi-ai îngăduit să te laşi biruit de bunăvoie într-o privinţă, vei fi biruit fără să vrei şi într-o cu totul altă privinţă, în care nu ai fi voit să te laşi biruit, atâta vreme cât nu vei înnoi libertatea ta prin pocăinţă osârdnică. După ce ai pus la temelia nevoinţei de rugăciune nemânierea, dragostea şi mila de aproapele pe care ni le porunceşte Evanghelia, leapădă cu hotărâre orice împreună-vorbire cu gândurile şi orice visare. Spre a întâmpina gândurile şi visările, spune: „M-am încredinţat cu totul voii Dumnezeului meu, şi drept aceea n-am nici o nevoie să despic firul în patru, să-mi dau cu presupusul, să ghicesc că Domnul aproape este.[…]

Nevoitorul trebuie să ia aminte cu osebire la lucrarea asupra noastră a slavei deşarte, a cărei lucrare asupra sângelui e foarte anevoie a o băga de seamă şi înţelege. Slava deşartă lucrează mai întotdeauna împreună cu o patimă subţire a dulceţii şi aduce omului cea mai subţire desfătare păcătoasă. Otrava acestei desfătări este aşa subţire, că mulţi socot desfătarea cu slava deşartă şi patima dulceţii drept mângâiere a conştiinţei, chiar drept lucrare a harului Dumnezeiesc. Nevoitorul amăgit cu această desfătare vine, puţin câte puţin, în starea amăgirii de sine; socotind amăgirea de sine drept stare harică, el cade treptat în deplina stăpânire a îngerului căzut, ce ia mereu chipul unui înger de lumină: se face unealtă, apostol al duhurilor căzute. Din această stare sunt scrise cărţi întregi, lăudate de lumea ce orbecăie şi citite de oamenii necurăţiţi de patimi cu desfătare şi încântare. Această desfătare părut duhovnicească nu este altceva decât desfătare cu slavă deşartă subţire, semeaţă cugetare subţire şi patimă a dulceţii subţire. Nu desfătarea este partea păcătosului: partea lui este plânsul şi pocăinţa. Slava deşartă strică sufletul întocmai cum patima curviei strică sufletul şi trupul. Slava deşartă face sufletul neînstare de mişcări duhovniceşti, care încep atunci când tac mişcă­rile patimilor sufleteşti, fiind oprite de smerenie. […]

Din toate cele spuse mai sus se poate vedea şi vremea potrivită pentru rugăciunea minţii, a inimii. Pentru îndeletnicirea cu ea e potrivită vârsta coaptă, la care pornirile se îmblânzesc în chip firesc în om. Nu este lepădată tinereţea atunci când ea are însuşirile bătrâneţii, mai ales când are îndrumător. Copt nu îl fac pe om doar numărul anilor de la naştere sau de la intrarea în mănăstire, ci mai ales cercetare de sine îndelungă cercetare nu după voia proprie, ci după Domnul Iisus Hristos, întru lumina Evangheliei, în care e înfăţişat omul nou şi toate nuanţele neputinţelor celui vechi, şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii de Răsărit, Ortodoxe, ce ne povăţuiesc în chip nerătăcit cum să ne folosim de lumina Evangheliei. Cu cât pătrunde omul mai mult în sine, cu cât se cunoaşte mai mult pe sine, cu cât îşi cunoaşte mai mult patimile, lucrarea lor cea de multe feluri, mijloacele prin care e luptat, neputinţa sa; cu cât se străduie mai mult a nimici în sine însuşirile păcătoase altoite prin cădere şi a dobândi însuşirile arătate de Evanghelie, cu atât temelia pentru zidirea rugăciunii va fi mai trainică. Nevoitorul nu trebuie să se grăbească a termina cu punerea temeliei: dimpotrivă, este dator a se îngriji ca ea să aibă adâncime şi tărie îndestulătoare. Nu este îndeajuns a studia patimile dimpreună cu mult împletitele lor odrasle întru citirea cărţilor Părinteşti: este de trebuinţă a le citi în cartea vie a sufletului şi a dobândi cunoaşterea cea din cercare despre ele. Este învederat că e nevoie de mulţi ani pentru ca îndeletnicirea aceasta să dea roade, mai ales în vremea noastră, când primirea fără osteneală de către om a vreunei cunoştinţe duhovniceşti e rară, când trebuie să cauţi în cărţi fiecare cunoştinţă de acest fel şi apoi să cauţi tot în cărţi rânduiala, treptele cunoştinţelor, faptelor, stărilor duhovniceşti. Cei care nu s-au îngrijit destul de temeinicia temeliei au văzut în zidirea lor multe neajunsuri şi lucruri neîndemânoase, crăpături însemnate şi alte vătămări, iar adeseori au văzut şi amara nimicire a zidirii înseşi. Fraţilor! Să nu ne grăbim: urmând sfatului Evangheliei (Lc. 6, 48), să săpăm, să adâncim, să punem la temelie pietre tari, grele. Săparea şi adâncirea sunt cercetarea amănunţită a inimii, iar pietrele cele tari, întărite de vreme şi lucrarea îndelungată deprinderile întru poruncile evanghelice.

Când nevoitorul lui Hristos, după puterea sa, ajunge să-şi stăpânească mişcările sângelui şi să slăbească lucrările acestuia asupra sufletului, atunci în suflet încep să se ivească, puţin câte puţin, mişcări duhovniceşti; încep să se arate minţii înţelegeri subţiri, Dumnezeieşti, să o tragă din împrăştierea peste tot locul şi s-o adune în sine inima începe a împreună-simţi cu mintea prin zdrobire îmbelşugată. În urma lucrărilor duhovniceşti slăbesc până în sfârşit lucrările sângelui asupra sufletului: sângele intră pe făgaşul slujirii sale fireşti în alcătuirea trupului, încetând a sluji, în afara menirii sale fireşti ca unealtă a păcatului şi a dracilor. Sfântul Duh încălzeşte pe om duhovniceşte totodată înrourând şi răcorind sufletul până atunci obişnuit doar cu feluritele prinderi ale sângelui. La ivirea gânditului Soare al Dreptăţii fiarele cele gândite pleacă în culcuşurile lor, şi nevoitorul iese din întunericul şi robia în care îl ţineau păcatul şi duhurile căzute, spre lucrare şi sporire până ce vine seara vieţii pământeşti, până la strămutarea în viaţa veşnică, neînserată (Ps. 103, 23-24). În urma lucrării harice a Sfântului Duh asupra omului, dintâi începe a sufla în el o tihnă neobişnuită, apare omorârea faţă de lume, faţă de îndulcirea cu deşertăciunea şi păcătoşenia ei, faţă de slujirile în mijlocul ei. Creştinul se împacă cu toate şi cu toţi prin mijlocirea străinei, smeritei şi totodată înaltei drepte socotinţe duhovniceşti, neştiute şi neatinse de omul trupesc şi sufletesc. El începe să simtă împreună-pătimire faţă de toată omenirea şi faţă de fiecare om în parte. Împreună-pătimirea trece în dragoste, apoi începe a spori luarea-aminte la rugăciunea lui: cuvintele rugăciunii încep a pricinui o întipărire neobişnuită asupra sufletului, a-l cutremura. În sfârşit, puţin câte puţin inima şi tot sufletul se mişcă în unire cu mintea, iar în urma sufletului e tras în această unire şi însuşi trupul. Această rugăciune se numeşte: a minţii, atunci când e rostită de minte întru adâncă luare-aminte, cu împreună-simţirea inimii; a inimii, atunci când e rostită de minte şi inimă unite, inima pogorându-se parcă în inimă şi înălţând din adâncul inimii rugăciune; a sufletului, atunci când este săvârşită din tot sufletul, luând parte chiar şi trupul; când este săvârşită din toată fiinţa, toată fiinţa făcându-se ca o singură gură care rosteşte rugăciunea.[…]

Rugăciunea străină de gânduri şi de visări se numeşte curată, nerăspândită. Nevoitorul care a ajuns la rugăciunea curată începe să afierosească îndeletnicirii cu ea multă vreme, adeseori fără să îşi dea seama. Toată viaţa lui, toată lucrarea lui se întoarce în rugăciune. Calitatea rugăciunii, au zis Părinţii, negreşit duce la cantitate. Rugăciunea, după ce l-a cuprins pe om, îl preschimbă treptat, îl face duhovnicesc în urma unirii cu Sfântul Duh, precum spune Apostolul: Cel ce se lipeşte de Domnul, un duh cu Domnul este (1 Cor. 6, 17). Ucenicului iubit al Duhului i se descoperă tainele creştinismului.

Pacea harică a lui Hristos, prin care nevoitorul e băgat în rugăciunea curată, se deosebeşte desăvârşit de obişnuita stare liniştită, plăcută a oamenilor: după ce s-a sălăşluit în inimă, ea ferecă în lanţuri mişcările tulburătoare ale patimilor, înlătură frica nu prin îndepărtarea a ceea ce înfricoşează, ci prin fericita stare de vitejie întru Hristos, ce face ca ceea ce e înfricoşător să nu mai fie înfricoşător, precum a grăit Domnul: Pace las vouă, pacea Mea dau vouă: nu precum o dă lumea v-o dau Eu vouă. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se spăimânteze (In. 14, 27). În pacea lui Hristos vieţuieşte în chip ascuns asemenea putere duhovnicească, că această pace calcă prin ea orice necaz şi nenorocire pământească.[…] Lucrarea păcii lui Hristos în om e semnul rămânerii lui întru poruncile lui Hristos, în afara rătăcirii şi amăgirii de sine: dimpotrivă, tulburarea, chiar şi cea mai subţire, cu orice îndreptăţiri s-ar acoperi, este semn vrednic de crezare al abaterii de pe calea cea îngustă a lui Hristos pe calea cea lată, care duce în pierzare. Nu osândi nici pe necredincios, nici pe răufăcătorul învederat: Domnului său stă sau cade (Rom. 14, 4). Nu urî nici pe cel ce te cleveteşte, nici pe cel ce te ocărăşte, nici pe cel ce te jefuieşte, nici pe cel care te ucide: ei te răstignesc de-a dreapta Domnului, după rânduiala cea nepătrunsă a judecăţilor Dumnezeieşti, pentru ca tu, dintru recunoaşterea şi încredinţarea inimii, să poţi spune în rugăciunea ta Domnului: „vrednic de faptele mele primesc; pomeneşte-mă Doamne, întru împărăţia Ta”. Să înţelegi din necazurile îngăduite asupra ta negrăita ta bunăstare, alegerea ta de către Dumnezeu, şi roagă-te cu prea fierbinte rugăciune pentru acei binefăcători ai tăi prin a căror mijlocire se dă ţie bunăstarea aceasta, prin ale căror mâini eşti rupt de lume şi omorât faţă de ea, prin ale căror mâini eşti înălţat către Dumnezeu. Să simţi faţă de ei milostivire după asemănarea acelei milostiviri pe care o simte faţă de omenirea nefericită, înecată în păcate, Dumnezeu, Care L-a dat pe Fiul Său ca jertfă de răscumpărare Ziditorului pentru zidirea vrăjmaşă Lui, ştiind că această zidire, în cea mai mare parte a ei, va batjocori şi Această Jertfă, O va nesocoti. Milostivirea asta, ce se întinde până la dragostea de vrăjmaşi, ce se revarsă în rugăciuni cu lacrimi pentru ei, duce la cunoaşterea din cercare a Adevărului. Cunoaşterea Adevărului duce în sufletul dreptăţii Dumnezeieşti, după ce a izgonit din suflet dreptatea omenească, aflată în starea de cădere şi spurcată de păcat: dreptatea Dumnezeiască mărturiseşte intrarea sa în suflet prin pacea lui Hristos. Pacea lui Hristos face pe om şi biserică şi preot al Dumnezeului Celui Viu: în pace locul Lui (al lui Dumnezeu), şi lăcaşul Lui în Sion. Acolo au zdrobit tăriile arcelor, arma şi sabia şi războiul (Ps.75, 2-3).[…] Sfântul Isaac Sirul spune: „Nu se asemuie cei ce fac semne, minuni şi puteri în lume cu cei care se liniştesc cu înţelegere. Să iubeşti nelucrarea liniştirii mai mult decât să­turarea celor ce flămânzesc în lume şi întoarcerea multor păgâni la închinarea lui Dumnezeu. Mai bine este ţie să te dezlegi din legăturile păcatului decât să dai slobozenie robilor. Mai bine este ţie a te smeri cu sufletul tău întru unirea de cuget a treimii care este în tine, a trupului, sufletului şi duhului zic, decât a împăca prin învăţătura ta pe cei ce nu se înţeleg la cuget.[…]

În ce chip poate fi biruită mânia se poate vedea din Viaţa Sfântului Paisie cel Mare. Acesta L-a rugat pe Domnul Iisus Hristos, când i S-a arătat, să-l slobozească de mânie, şi i-a zis lui Hristos: „De vrei să biruieşti mânia şi iuţimea împreună, să nu pofteşti nimic, nici să urăşti pe cineva, nici să defaimi”. Pentru a păstra pacea sufletului, nevoitorul trebuie să depărteze de la sine trândăvia şi să se străduiască a avea duh bucuros, iar nu întristat, după cuvântul lui Sirah: „Pre mulţi i-a omorât întristarea, şi nu este folos în ea (Sir. 30, 24). Pentru păstrarea păcii sufletului, nevoitorul trebuie să fugă din răsputeri de osândirea altora. Prin neosândire şi tăcere se păstrează pacea sufletului, când omul este în atare întocmire, primeşte descoperirile Dumnezeieşti”. Împărăţia lui Dumnezeu este dreptate şi pace şi bucurie întru Duhul Sfânt: că cel ce întru acestea slujeşte lui Hristos, bineplăcut este lui Dumnezeu (Rom. 14, 17-18). Pacea lui Hristos este izvor de neîncetată rugăciune a minţii, a inimii, a sufletului, de rugăciune harică, duhovnicească - rugăciune adusă din toată fiinţa ome­nească, prin lucrarea Sfântului Duh; pacea lui Hristos este izvor nesecat al smereniei lui Hristos - smerenie harică, ce covârşeşte toată mintea. Nu va greşi cel ce va spune că rugăciunea necurmată este smerenie harică şi smerenia harică e necurmată rugăciune. Socotim că este neapărată nevoie să înfăţişăm aici legătura cea foarte strânsă a rugăciunii cu smerenia. […] În continuare, în Cuvântul despre smerenie Sfântul Ioan Scărarul, după ce înşiră feluritele semne ale smereniei ce pot fi cunoscute şi pătrunse nu doar de cel ce stăpâ­neşte această vistierie duhovnicească, ci şi de apropiaţii şi prietenii lui în Domnul, adaugă: „Pentru cel ce a dobândit această mare bogăţie (smerenia) în sufletul său sunt semne (după care el poate să îşi dea seama că a câştigat smerenia) mai mari decât toate cele arătate mai înainte: fiindcă acelea pot fi văzute de cei dinafară. Vei cunoaşte, fără să fii amăgit, că această preacuvioasă (smerenia) este în tine după mulţimea de lumină nepovestită şi negrăita dragoste de rugăciune". La întreba­rea: „Care sunt semnele aparte ale smereniei?", Sfântul Isaac Sirul a răspuns: „Precum înălţarea sufletului este împrăştiere a lui, ce îl sileşte să se răspândească (prin mijlocirea visării pricinuite de ea) şi n-o împiedică să se întraripeze cu norii gândurilor sale, de care fiind purtat înconjură zidirea toată, tot aşa smerenia adună sufletul întru liniştire; prin mijlocirea smereniei, sufletul se adună în sine însuşi. Precum sufletul este neştiut şi nevăzut de ochii trupeşti, aşa şi cel cu smerită cugetare nu este cunoscut când se află între oameni. Precum sufletul este acoperit înlăuntrul trupului de vederea oamenilor şi de împărtăşirea cu ei, aşa şi cel cu adevărat smerit cugetător nu doar că nu voieşte a fi văzut şi priceput de oameni, din pricina îndepărtării şi lepădării sale de toate; însă el ar dori să se cufunde chiar de la sine însuşi înlăuntrul său, să vieţuiască şi să petreacă în liniştire, uitând desăvârşit gândurile şi simţămintele sale dinainte, să se facă oarecum ca şi cum n-ar fiinţa, n-ar fi început a fiinţa, ca şi cum ar fi neştiut chiar de sufletul său. Unul ca acesta e tăinuit, ascuns şi despărţit de lume după măsura în care rămâne cu totul în Stăpânul său. […] La omul ce se află în starea de pace întru Hristos şi rugăciune nu au intrare nici un fel de gânduri păcătoase, acelaşi om pentru care mai înainte oricare bătălie cu păcatul era înfrângere neîndoielnică. Sufletul simte că se apropie de el vrăjmaşul: însă puterea rugăciunii, care îl umple, nu îngăduie vrăjmaşului să se apropie şi să spurce biserica lui Dumnezeu. Cel ce se roagă ştie că s-a apropiat de el vrăjmaşul; însă nu ştie cu ce gând, cu ce chip de păcat. Zis-a Sfântul Ioan Scărarul: „Pe cel rău ce se abate de la mine nu l-am cunoscut (Ps. 100, 5) nici cum a venit, nici de ce a venit, nici cum a plecat; ci când se întâmplă aşa ceva, rămân fără nici o simţire, fiind unit cu Dumnezeu acum şi pururea.[…]

Frate! De nu ai simţit încă unirea minţii, sufletului şi trupului, îndeletniceşte-te cu rugăciunea întru luare-aminte, unind-o cu mintea pe cea spusă cu gura şi uneori cu voce tare. Rămâi întru poruncile evanghelice, luptându-te cu răbdare şi îndelungă-răbdare împotriva patimilor, fără a cădea în trândăvie şi descurajare când eşti biruit de gândurile şi simţămintele păcătoase; oricum, să nu-ţi îngădui a te lăsa biruit de bunăvoie. Dacă ai căzut, scoală-te; iarăşi ai căzut, iarăşi scoală-te, până când te vei deprinde să umbli fără poticneală. Paharul neputinţei are folosul său: până la o vreme el e îngăduit nevoitorului de Pronia Dumnezeiască pentru a-l curăţi de trufie, mânie, pomenire a răului, osândire, semeaţă cugetare şi slavă deşartă. E de osebită însemnătate pentru nevoitor să vadă în el însuşi lucrarea slavei deşarte şi să o înfrâneze. Câtă vreme ea lucrează, omul nu e în stare să intre în ţara vieţuirii duhovniceşti, în care se intră prin nepătimire, ce este dăruită prin venirea păcii lui Hristos. Iar dacă ai simţit că mintea ta s-a unit cu sufletul şi trupul, că nu mai eşti dezbinat de păcat, ci alcătuieşti un tot întreg şi nedespărţit, că sfânta pace a lui Hristos a prins a adia în tine, să păzeşti cu toată osârdia de care eşti în stare darul lui Dumnezeu. Lucrarea ta de căpetenie să fie rugăciunea şi citirea cărţilor sfinte; celorlalte dă-le însemnătate de mâna a doua, iar faţă de lucrurile pământeşti fii rece, de se poate, străin de ele. Pacea sfinţită, ca adiere a Sfântului Duh, este subţire, se depărtează neîntârziat de sufletul care se poartă fără pază înaintea ei, care calcă evlavia, calcă credincioşia prin îngăduinţa faţă de păcat, care-şi îngăduie a fi nepăsător. Împreună cu pacea lui Hristos se depărtează de la sufletul nevrednic de rugăciunea harică, şi se înfig în suflet, ca nişte fiare flămânde, patimile, prinzând a sfâşia jertfa care s-a dat lor singură, lăsată de capul ei de către Dumnezeu, Care S-a depărtat de la ea (Ps. 103, 21-22). Dacă te îmbuibi, şi mai ales dacă te îmbeţi, sfânta pace va conteni a lucra în tine. Dacă te mânii, lucrarea ei va înceta pentru multă vreme. De îţi îngădui vreo obrăznicie, ea va conteni să lucreze. De vei iubi vre-un lucru pământesc, te vei molipsi de împătimire faţă de vreun lucru, vreo rucodelie oarecare, sau de aplecare aparte faţă de vreun om, sfânta pace negreşit se va depărta de la tine. De-ţi vei îngădui să te îndulceşti cu gânduri de curvie, ea te va părăsi pentru multă, foarte multă vreme, fiindcă nu suferă nici o duhoare a păcatului, mai ales a curviei şi a slavei deşarte. O vei căuta, şi nu o vei găsi. Vei plânge pentru pierderea ei, dar ea nu va lua de fel aminte la plânsul tău, ca să înveţi a preţui darul lui Dumnezeu cum se cuvine şi a-l păzi cu osârdia şi evlavia cuviincioase.

Să urăşti tot ce te trage în jos, la împrăştiere, la păcat. Răstigneşte-te pe crucea poruncilor evanghelice; să te păzeşti neîncetat pironit de dânsa. Cu bărbăţie şi trezvie să lepezi toate gândurile şi dorinţele păcătoase; să tai grijile pământeşti; să te îngrijeşti a da viaţă în tine Evangheliei prin împlinirea cu osârdie a tuturor poruncilor ei. În vremea rugăciunii răstigneşte-te din nou, răstigneşte-te pe crucea rugăciunii. Depărtează de la tine toate aducerile aminte, chiar şi cele mai însemnate, care îţi vin în vremea rugăciunii, nu le băga în seama. Nu teologhisi, nu te lăsa furat spre cercetarea unor gânduri strălucitoare, noi şi puternice, dacă ele vor începe să rodească în tine fără veste. Sfinţita tăcere adusă asupra minţii, în vremea rugăciunii, de simţământul măreţiei lui Dumnezeu, vesteşte despre Dumnezeu în chip mai înalt şi mai puternic decât orice cuvânt. „Dacă te rogi cu adevărat”, au zis Părinţii, „atunci eşti Teolog”. Ai o comoară! Văd asta nevăzuţii furi, o ghicesc din pierderea înrâuririi lor asupra ta. Ei însetează a răpi de la tine darul lui Dumnezeu! Ei sunt iscusiţi, bogaţi în cercare şi în născocirea răului. Fii cu luare-aminte şi cu pază. Să păzeşti în tine şi să sporeşti simţământul pocăinţei; nu te încânta de starea ta; priveşte-o ca pe un mijloc de a dobândi pocăinţa adevărată. Sărăcia duhovnicească va păzi în tine acest dar al harului, şi îl va îngrădi de toate cursele şi amăgirile vrăjmăşeşti: inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Ps. 50, 18) prin darea ei în stăpânirea vrăjmaşului şi lipsirea ei de mântuire şi har. Amin.

Cuvânt despre Rugăciunea lui Iisus

[…]Rugăciunea lui Iisus se rosteşte astfel: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. La început, ea se rostea fără adaosul cuvântului păcătosul, care a fost adăugat mai târziu. Acest cuvânt, ce cuprinde în sine recunoaşterea şi mărturisirea căderii, bagă de seamă Preacuviosul Nil Sorski, este potrivit nouă şi bineplăcut lui Dumnezeu, Care a poruncit să înălţăm rugăciuni către El dintru recunoaşterea şi mărturisirea păcătoşeniei noastre. […]

Din Evanghelie, din Faptele şi Epistolele Apostolilor vedem nemărginita credinţă a sfinţilor Apostoli în numele Domnului Iisus şi nemărginita lor evlavie faţă de acest nume. Prin numele Domnului Iisus ei săvârşeau semne cât se poate de uimitoare. Nu este nici o împrejurare din care să putem afla în ce fel anume se rugau ei cu numele Domnului; dar negreşit se rugau cu el. Cum ar fi putut să nu se roage cu el, de vreme ce această rugăciune a fost predanisită şi poruncită de Însuşi Domnul, iar porunca a fost pecetluită şi întărită prin repetare de două ori. Dacă Scriptura trece sub tăcere felul în care se rugau cu numele Domnului, o face fiindcă această rugăciune era întrebuinţată de toţi creştinii şi nu avea nevoie să fie înfăţişată aparte în Scriptură, fiind bine ştiută şi folosită de toată lumea; iar faptul că rugăciunea lui Iisus era ştiută şi folosită de toată lumea se vede cât se poate de limpede din acea rânduială a Bisericii prin care se porunceşte analfabeţilor să înlocuiască, în ceea ce-i priveşte, toate rugăciunile prin rugăciunea lui Iisus. Vechimea acestei rânduieli este neîndoielnică. Mai apoi, ea a fost completată pe măsura ivirii unor noi rugăciuni în Biserică. Sfântul Vasile cel Mare a înfăţişat pravila de rugăciune într-o epistolă către turma sa, drept care unii pun pe seama lui însăşi rânduirea (instituirea) pravilei. Ea nu este de fel o rânduială născocită de Marele Ierarh: el n-a făcut altceva decât să înlocuiască predania prin viu grai cu predania scrisă, la fel cum a făcut şi cu rânduiala Liturghiei, rânduială care fiinţa în Cezareea din tim­purile apostolice, fără să fi fost aşternută în scris până la el, ci predanisindu-se din gură în gură, pentru a fi ferită marea lucrare sfântă a Liturghiei de profanarea păgânilor. […]

În monumentele istorice care ne-au rămas din primele veacuri ale creştinismului, despre rugăciunea cu numele Domnului nu se vorbeşte aparte, ci doar se aminteşte de ea printre alte lucruri. In Viaţa Sfântului Ignatie Teoforul, Episcopul Antiohiei, care a fost încununat la Roma cu cununa muceniciei în vremea împăratului Traian, se povestesc următoarele: „Când l-au dus să fie mâncat de fiare şi el avea neîncetat în gură numele lui Iisus Hristos, l-au întrebat necredincioşii de ce pomeneşte fără încetare acest nume. Sfântul a răspuns că el, având numele lui Iisus Hristos scris în inima sa, mărturiseşte cu gura ceea ce poartă în inimă întotdeauna. După ce Sfântul a fost mâncat de fiare, împreună cu oasele rămase i s-a păstrat, prin voia lui Dumnezeu, şi inima. Necredincioşii, aflându-o şi amintindu-şi de cuvintele Sfântului Ignatie, au tăiat inima în două jumătăţi, voind să afle dacă acesta grăise drept. Ei au aflat înăuntru, pe amândouă jumătăţile inimii, înscris cu slove de aur: Iisus Hristos. În acest chip, sfinţitul mucenic Ignatie a fost, şi cu numele, şi cu fapta, purtător de Dumnezeu, pururea purtând în a sa inimă pe Hristos Dumnezeu, scris ca şi cu un condei prin cugetarea de Dumnezeu a minţii”. Sfântul Ignatie Teoforul era ucenic al Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu şi s-a învrednicit în copilăria sa a-L vedea pe Însuşi Domnul Iisus Hristos. El este fericitul prunc de care s-a grăit în Evanghelie că Domnul l-a pus în mijlocul Apostolilor ce se sfădeau pentru întâietate, l-a îmbrăţişat şi a zis: Amin grăiesc vouă; de nu vă veţi întoarce şi să vă faceţi ca pruncii, nu veţi intra întru Împărăţia Cerurilor, că cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare întru Împărăţia Cerurilor (Mt. 18, 3-4; Mc. 9, 36). Fireşte că Sfântul Ignatie a învăţat rugăciunea lui Iisus de la Sfântul Evanghelist Ioan, şi se îndeletnicea cu ea în acele vremuri de înflorire ale creştinismului, la fel ca toţi ceilalţi creştini. Pe atunci toţi creştinii deprindeau rugăciunea lui Iisus, mai întâi din pricina marii însemnătăţi a rugăciunii acesteia, iar apoi din pricină că manuscrisele Sfintelor Cărţi erau rare şi scumpe (cea mai mare parte a Apostolilor erau analfabeţi), din pricină că rugăciunea lui Iisus este foarte lesne de făcut şi foarte îndestulătoare, fiindcă are o lucrare şi putere deosebită. […]

Mărirea numelui lui Iisus e mai presus de pătrunderea făpturilor înţelegătoare ale pământului şi cerului: pătrunderea lui cea de nepătruns este primită prin simplitatea şi credinţa pruncească. Cu aceeaşi aşezare sufletească, fără iubire de sine, trebuie să ne apropiem de rugăciunea cu numele lui Iisus şi să petrecem în această rugăciune; statornicia şi osârdia în această rugăciune trebuie să fie asemenea năzuinţei necontenite a pruncului către sânii maicii: atunci, rugăciunea cu numele lui Iisus poate fi încununată de reuşită deplină, vrăjmaşii cei nevăzuţi pot fi călcaţi în picioare, poate fi strivit de tot vrăjmaşul şi răzbunătorul. Vrăjmaşul este numit răzbunător pentru că celor care se roagă mai ales la răstimpuri, nu mereu, el se străduie să le răpească după rugăciune ceea ce ei au dobândit în tim­pul acesteia. Pentru o biruinţă hotărâtoare este nevoie să ne rugăm neîncetat şi să priveghem necurmat asu­pra noastră. Dată fiind această însemnătate a rugăciunii cu numele lui Iisus, David cheamă pe toţi creştinii la această rugăciune. Lăudaţi, tineri, pe Domnul, lăudaţi numele Domnului. Fie numele Domnului binecuvântat de acum şi până în veac; de la răsăriturile soarelui şi până la apusuri, lăudat este numele Domnului (Ps. 112, 1-3). […]

Între neajunsele, minunatele însuşiri ale numelui lui Iisus se află însuşirea şi puterea de a goni demonii. Această însuşire a fost arătată de Însuşi Domnul. El a zis că cei ce cred în El întru numele Lui draci vor scoate (Mc. 16, 17). Este neapărată nevoie să luăm aminte în chip deosebit la această însuşire, fiindcă ea are o foarte mare însemnătate pentru cei ce se îndeletnicesc cu rugăciunea lui Iisus. În primul rând, trebuie spuse câteva cuvinte despre petrecerea dracilor în oameni. Aceasta este de două feluri: unul poate fi numit „simţit”, iar celălalt, „moral”. Satana petrece în om în chip simţit atunci când se sălăşluieşte cu fiinţa sa în trupul lui şi-i chinuie şi sufletul, şi trupul. În acest chip, în om poate trăi un singur drac, pot trăi şi mai mulţi. Atunci, omul se cheamă „îndrăcit”. Din Evanghelie vedem că Domnul tămăduia pe îndrăciţi; deopotrivă îi vindecau şi ucenicii Domnului, alungând demonii din oameni cu numele Domnului. Satana petrece în om în chip moral atunci când omul se face împlinitor al voii diavolului. Astfel, în Iuda Iscarioteanul a intrat satana (In. 13, 27), adică a pus stăpânire pe înţelegerea şi voinţa lui, s-a unit cu el în duh. În această stare au fost şi sunt toţi cei ce nu cred în Hristos, precum spune şi Sfântul Apostol Pavel creştinilor trecuţi la creştinism din păgânism: Şi pe voi, care eraţi morţi cu greşalele şi cu păcatele, întru care oare, când aţi umblat după veacul lumii acesteia, după domnul stăpânirii văzduhului, a duhului celui ce acum lucrează întru fiii neascultării; între care şi noi toţi am petrecut oarecând întru voile trupului nostru, făcând voile trupului şi ale cugetelor, şi eram fii din fire ai mâniei, ca ceilalţi (Ef. 2, 1-3). În starea aceasta se află mai mult sau mai puţin, după treapta lor de păcătoşenie, toţi cei ce au fost botezaţi în Hristos, dar s-au înstrăinat de El prin păcate. Aşa înţeleg Sfinţii Părinţi cuvintele lui Hristos despre întoarcerea diavolului dimpreună cu alte şapte duhuri şi mai cumplite în biserica sufletului din care s-a îndepărtat Sfântul Duh (Mt. 12, 43-45). Duhurile intrate în acest chip sunt izgonite iarăşi prin rugăciunea lui Iisus din cel ce vieţuieşte în pocăinţă statornică şi osârduitoare. Să întreprindem această nevoinţă mântuitoare pentru noi! Să ne îngrijim a izgoni prin rugăciunea lui Iisus duhurile intrate în noi din pricina leneviei noastre. Ea are însuşirea de a da viaţă celor omorâţi prin păcat, ea are însuşirea de a scoate demonii. Eu sunt, a zis Mântuitorul, învierea şi viaţa: cel ce crede în Mine, de va şi muri, viu va fi (In. 11, 25). Şi celor ce vor crede, aceste semne vor urma: întru numele Meu draci vor scoate (Mc. 16, 17). Rugăciunea lui Iisus pe de o parte dă în vileag prezenţa dracilor în oameni, pe de alta îi şi alungă. Astfel se săvârşeşte ceva asemănător cu ceea ce s-a săvârşit la izgonirea dracului, după schimbarea la faţă a Domnului, din tânărul care se îndrăcea. Atunci când tânărul a văzut pe Domnul venind, duhul l-a scuturat pe tânăr şi, căzând la pământ, se tăvălea făcând spume. Atunci când Domnul a poruncit duhului să iasă din tânăr, acesta, din răutatea şi încrâncenarea cu care a ieşit, a strigat, l-a scuturat puternic şi prelungit pe tânăr, drept care tânărul s-a făcut ca mort (Mc. 9, 17-27). Puterea satanei, ce rămâne în om ne-băgată de seamă şi neînţeleasă când acesta duce viaţă împrăştiată, se tulbură când aude numele Domnului Iisus chemat de cei care se roagă. Ea răscoală în om toa­te patimile, prin mijlocirea lor clatină cumplit întreaga fiinţă a omului, pricinuieşte în trup felurite suferinţe ciudate. Asta are în vedere Preacuviosul Ioan Proorocul când spune: „Nouă, neputincioşilor, nu ne rămâne decât să alergăm la numele lui Iisus: fiindcă patimile, precum s-a spus, sunt draci, şi ies în urma chemării acestui nume”. Asta înseamnă că lucrarea patimilor şi cea a dracilor sunt împreunate: dracii lucrează prin mijlocirea patimilor. Când vedem, îndeletnicindu-ne cu rugăciunea lui Iisus, o deosebită învolburare şi fierbere a patimilor, să nu cădem din pricina aceasta în deznădejde şi nedumerire. Dimpotrivă: să ne îmbărbătăm şi să ne pregătim a ne nevoi rugându-ne cât se poate de osârduitor cu numele Domnului Iisus, ca unii care am primit semn vădit că rugăciunea lui Iisus a început să facă în noi lucrarea ce îi este proprie. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Pomenirea numelui Domnului nostru Iisus Hristos întărâtă la luptă pe vrăjmaş: fiindcă sufletul ce se sileşte la rugăciunea lui Iisus poate afla prin această rugăciune tot, fie în rău, fie în bine. Mai întâi, ea poate vedea răul în lăuntrul inimii sale, apoi şi binele. Această rugăciune poate pune în mişcare şarpele, şi această rugăciune poate să îl doboare. Această rugăciune poate da în vileag păcatul ce trăieşte în noi, şi această rugăciune poate să-l nimicească. Aceasta rugăciune poate pune in mişcare toata puterea vrăjmaşului din inimă, şi această rugăciune poate s-o biruie şi să o dezrădăcineze puţin câte puţin. Numele Domnului Iisus Hristos, coborând în adâncurile inimii, va smeri şarpele ce stăpâneşte păşunile ei, iar pe suflet îl va mântui şi îi va da viaţă. Neîncetat să rămâi întru numele Domnului Iisus, ca inima să înghită pe Domnul şi Domnul să înghită inima, şi să fie acestea două întru una. Totuşi, acest lucru nu se săvârşeşte într-o singură zi, nici în două zile, ci e nevoie de mulţi ani şi de multă vreme: de multă vreme şi nevoinţă e nevoie ca să fie izgonit vrăjmaşul şi să se sălăşluiască Hristos”.[…]

Noi ne luptăm pentru mân­tuirea noastră. De biruinţele sau înfrângerile noastre atârnă soarta noastră veşnică. „Atunci”, spune Preacuviosul Simeon Noul Teolog, „adică atunci când ne îndeletnicim cu rugăciunea lui Iisus, are loc o luptă; viclenii draci se oştesc cu tulburare multă, pricinuind prin lucrarea patimilor tulburare şi vifor în inimă, însă prin numele Domnului Iisus Hristos sunt nimiciţi şi se topesc ca ceara de foc. Şi iarăşi: când sunt goniţi şi pleacă din inimă, ei nu încetează a da război, ci tulbură mintea dinafară prin simţuri. Drept aceea, mintea nu începe foarte degrabă a simţi pace şi linişte în sine: fiindcă dracii, când n-au putere să tulbure mintea în adâncul ei, o tulbură dinafară prin închipuiri, şi din această pricină este cu neputinţă a scăpa cu totul de război şi a nu fi luptat de duhurile cele viclene. Aceasta se întâmplă numai celor desăvârşiţi, celor care s-au depărtat deplin de toate şi petrec statornic întru luarea-aminte a inimii”. La început, lucrarea pare că este de o neobişnuită uscăciune, că nu făgăduieşte nici un rod. Mintea, silindu-se a se uni cu inima, întâlneşte la început un întuneric nepătruns, învârtoşare şi omorâre a inimii, care nu se lasă dintr-o dată stârnită spre a împreună-simţi cu mintea. Acest fapt nu trebuie să îl aducă pe lucrător la descurajare şi puţinătate de suflet, ci este amintit aici cu scopul ca lucrătorul să fie preîntâmpinat şi pregătit. Lucrătorul răbdător şi sârguitor va afla negreşit îndestulare şi mângâiere: el se va bucura de îmbelşugarea fără margini al unor roade duhovniceşti despre care nu poate să îşi facă nici măcar o idee câtă vreme se află în starea trupească şi sufletească. Lucrarea rugăciunii lui Iisus are treptele sale: la început, ea lucrează numai asupra minţii, aducând-o în starea de linişte şi luare-aminte, apoi începe să pătrundă în inimă, deşteptând-o din somnul morţii şi însemnând învierea ei prin ivirea în ea a simţămintelor străpungerii şi a plânsului. Adâncindu-se mai departe, ea începe să lucreze, puţin câte puţin, în toate mădularele sufletului şi trupului, să alunge de peste tot păcatul, să nimicească de pretutindeni stăpânirea, înrâurirea şi otrava dracilor. Din această pricină, în vremea lucrărilor începătoare ale rugăciunii lui Iisus „are loc frângere de nespus şi durere negrăită a sufletului”, spune Preacuviosul Grigorie Sinaitul. Sufletul are dureri ca cea aflată în chinurile facerii, după cuvântul Scripturii (Sirah 48, 22): pentru că viu este Cuvântul lui Dumnezeu, şi lucrător, şi mai ascuţit decât toată sabia ascuţită de amândouă părţile, adică Iisus străbate, după mărturia Apostolului, până la despărţirea sufletului de trup şi a duhului şi a mădularelor şi a măduvei, şi e judecător cugetelor şi gândurilor inimii (Evr. 4, 12): străbate totul, dând pierzării păcătoşenia din toate părţile sufletului şi trupului. […]

Rugăciunea lui Iisus era în întrebuinţare de obşte la creştinii primelor veacuri, precum am spus deja mai sus, nici nu putea să fie altfel. Prin numele Domnului Iisus se săvârşeau semne uimitoare în faţa întregii obşti creştine, ceea ce hrănea în toată obştea creştină credinţa în puterea fără margini a numelui lui Iisus. Cei sporiţi pricepeau această putere din sporirea lor. […] Având în faţă minunile, în amintire porunca Domnu­lui, în inimă dragostea înflăcărată către Domnul, credincioşii Bisericii primelor veacuri se îndeletniceau în chip statornic, sârguitor, având râvna de foc a heruvimilor şi serafimilor, cu rugăciunea lui Iisus. Aşa e dragostea! Ea pomeneşte fără încetare pe cel iubit; ea se desfată fără încetare de numele celui iubit; ea îl păstrează în inimă, îl are în minte şi în gură. Numele Domnului e mai presus de orice nume: el e izvor al desfătării, izvor de bucurie, izvor de viaţă; el este Duh; el dă viaţă, preschimbă, topeşte, îndumnezeieşte. Pen­tru cei ce nu ştiu citi, el înlocuieşte în chip cu totul îndestulător rugăciunile din cărţi şi psalmii: cei cu ştiinţă de carte, după ce au sporit în rugăciunea lui Iisus, lasă cântarea psalmilor şi încep a se îndeletnici mai ales cu rugăciunea lui Iisus, din pricina prea îmbelşugatelor puteri şi merinde duhovniceşti ce sunt în ea. Toate acestea se văd limpede din scrierile şi rânduielile Sfinţilor Părinţi. Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit îmbie pe toţi cei ce nu ştiu citi să folosească rugăciunea lui Iisus în locul tuturor rugăciunilor din cărţi, şi această îmbiere nu e vreo născocire nouă, ci o îndeletni­cire bine ştiută în toată creştinătatea. Această rânduială, dimpreună cu celelalte predanii ale Bisericii de Răsărit, a trecut din Grecia în Rusia, şi mulţi oameni din rândul poporului simplu, puţin sau deloc ştiutori de carte, s-au hrănit cu puterea rugăciunii lui Iisus întru mântuire şi viaţă veşnică, mulţi dintre ei au ajuns la mare sporire duhovnicească. Sfântul Ioan Gură de Aur, sfătuind pe creştini, şi mai ales pe monahi, a se îndeletnici în chip sârguitor şi statornic cu rugăciunea lui Iisus, vorbeşte despre ea ca despre un lucru ştiut de toată lu­mea. „Avem noi, avem”, spune el, „descântece duhovniceşti: numele Domnului nostru Iisus Hristos şi puterea crucii. Acest descântec nu doar că-l scoate pe şarpe din găurile sale şi îl aruncă în foc, ci şi tămăduieşte rănile. Iar dacă mulţi, rostindu-l, nu s-au tămăduit, asta s-a întâmplat din pricina puţinei lor credinţe, nu datorită neputinţei celor rostite: fiindcă şi pe Iisus mulţi Îl împingeau şi Îl înghesuiau fără a se folosi cu nimic, în vreme ce femeia ce curgere de sânge nici măcar de trupul Lui nu s-a atins, ci doar de marginea hainei, a oprit izvoarele cele de mulţi ani ale sângelui. Acest nume este înfricoşat şi dracilor, şi patimilor, şi bolilor. Cu acesta, dar, să ne împodobim, cu acesta să ne îngrădim. Aşa a devenit mare şi Pavel, cu toate că era de aceeaşi fire cu noi” […]

Dintre bineplăcuţii lui Dumnezeu pomeniţi în acest cuvânt care s-au îndeletnicit cu rugăciunea lui Iisus ori au şi scris despre ea, amintim: Sfântul Ignatie Teoforul a trăit în Antiohia, s-a săvârşit la Roma; Sfântul mucenic Calistrat s-a născut şi a trăit în Cartagina; Preacuviosul Pahomie cel Mare a trăit în Egiptul de Sus; monahii schetici şi nitrici, ca şi Preacuviosul Isaia, în Egiptul de Jos; Sfântul Ioan Gură de Aur a vieţuit în Antiohia şi în Constantinopol; Sfântul Vasile cel Mare, în jumătatea de răsărit a Asiei Mici, în Capadocia; Sfântul Varsanufie cel Mare, în împrejurimile Ierusalimului; Sfântul Ioan Scărarul, în muntele Sinai şi, oarecare vreme, în Egiptul de Jos, în apropierea Alexandriei. De aici se vede că ruga cu numele Domnului Iisus era întrebuinţată pretutindeni şi la toţi în Biserica universală. Afară de Părinţii pomeniţi mai înainte, despre rugăciunea lui Iisus au scris următorii: Preacuviosul Isihie, presviter ierusalimitean, ucenic al Sfântului Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, scriitor din veacul al 5-lea, care deja se plânge că monahii au părăsit îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus şi trezvia; Preacuvioşii: Filotei Sinaitul, Simeon Noul Teolog, Grigorie Sinaitul, Teolipt al Filadelfiei, Grigorie Palama, Calist şi Ignatie Xanthopulos, precum şi mulţi alţii. Scrierile lor se află, în cea mai mare parte, în marea culegere de scrieri ascetice numită Dobrotoliubie (Filocalia). Dintre Părinţii ruşi, au scrieri despre această rugăciune Preacuviosul Nil Sorski, ieromonahul Dorotei, ieromonahul Serafim din Sarov, dintre cei români, arhimandritul Paisie Velicikovski, şi schimonahul Vasile de la Poiana Mărului. Toate scrierile sus-pomenite ale Părinţilor sunt vrednice de adâncă cinstire pentru belşugul harului şi înţelegerii duhovniceşti care trăiesc în ele şi respiră din ele; dar scrierile Părinţilor ruşi şi români, datorită deosebitei limpezimi şi simplităţi a expunerii, a apropierii mai mari în timp faţă de noi, ne sunt mai accesibile decât scrierile luminătorilor greci. Mai ales scrierile stareţului Vasile pot şi trebuie să fie socotite drept prima carte pe care trebuie s-o întrebuinţeze cel ce doreşte a se îndeletnici cu rugăciunea lui Iisus şi a reuşi în aceasta. Asta şi e menirea ei. Stareţul şi-a numit scrierile „predoslovii”: citire care pregăteşte pentru citirea Părinţilor greci. Minunată e cartea Preacuviosului Nil Sorski. Prin citirea ei poate fi pregătită citirea Părinţilor greci, pentru că ea face neîncetat trimitere la ele şi, tâlcuindu-le, pregăteşte pentru citirea şi înţelegerea nerătăcită a acestor învăţători cu gândire adâncă, sfinţi, nu rareori ritori, filosofi, poeţi. Toate scrierile îndeobşte despre viaţa monahală, şi mai ales despre rugăciunea lui Iisus, ale Sfinţilor Părinţi alcătuiesc pentru noi, monahii vremurilor din urmă, o comoară nepreţuită. În vremurile Preacuviosului Nil Sorski, cu trei veacuri înainte de noi, vasele vii ale harului Dumnezeiesc erau foarte rare, se împuţinaseră foarte, după cum spune el: acum ele sunt atât de rare încât se poate spune fără şovăire şi fără a greşi: nu mai sunt. Se socoate o deosebită milă a lui Dumnezeu dacă cineva, după ce s-a istovit cu sufletul şi trupul în vieţuirea monahală, către sfârşitul acestei vieţuiri află, undeva în pustie, un vas ales de Nepărtinitorul Dumnezeu, nimicnic în ochii oamenilor, însă preamărit şi preaînălţat de Dumnezeu. Astfel, Zosima a aflat în pustia nelocuită de dincolo de Iordan, dincolo de orice aşteptare, pe marea Maria. Din pricina acestei împuţinări a povăţuitorilor purtători de Duh, cărţile Părinţilor alcătuiesc singurul izvor de care se poate folosi sufletul chinuit de foamete şi sete pentru a dobândi cunoştinţele de neapărată trebuinţă în nevoinţa duhovnicească. Aceste cărţi sunt cea mai preţioasă moştenire lăsată de Sfinţii Părinţi pentru urmaşii lor monahi: pentru noi, cei săraci. Aceste cărţi sunt fărâmituri căzute la noi, care alcătuiesc partea noastră, fărâmituri de la trapeza duhovni­cească a Părinţilor, celor bogaţi în daruri duhovniceşti. Merită băgat de seamă faptul că vremea scrierii unui mare număr de cărţi despre lucrarea mintii e vremea deosebitei împuţinări a lucrării minţii în monahism. Preacuviosul Grigorie Sinaitul, ce a trăit în al 14-lea veac, când a mers în muntele Athos a aflat acolo, între mii de monahi, doar trei care aveau ceva idee despre lucrarea mintii. Cea mai mare parte a scrierilor despre rugăciunea lui Iisus sunt legate de veacurile 14 şi 15. „Mişcaţi de tainica insuflare Dumnezeiască”, spune Paisie Velicikovski, „mulţi Părinţi au înfăţişat în cărţi sfânta învăţătură, plină de înţelepciunea Sfântului Duh, despre această Dumnezeiască rugăciune a minţii, pe temeiul Dumnezeieştilor Scripturi ale Vechiului şi Noului Legământ. Aceasta s-a rânduit potrivit unei osebite pronii a lui Dumnezeu, ca lucrarea Dumnezeiască să nu fie uitată cu desăvârşire. Multe dintre aceste cărţi au fost, pentru păcatele noastre, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, nimicite de mahomedani, care au robit împărăţia grecească; dar unele, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au păstrat până în vremea noastră”. Preaînalta lucrare a minţii e neobişnuit de simplă; ea are nevoie, pentru a fi primită, de simplitate şi credinţă copilărească: însă noi ne-am făcut atât de complicaţi, încât această simplitate este cu neputinţă de urmat, cu neputinţă de atins pentru noi. Noi vrem să fim mintoşi, vrem să dăm viaţă eu-lui nostru nu suferim lepădarea de sine, nu vrem să lucrăm prin credinţă. Din această pricină, avem nevoie de povăţuitor care să ne scoată din încâlceala noastră lăuntrică, din viclenia noastră, din şmecheriile noastre, din slava noastră deşartă şi părerea noastră de sine, întru lărgimea şi simplitatea credinţei. Din această pricină se întâmplă ca în arena lucrării minţii un prunc să ajungă la o sporire neobişnuită, iar un înţelept să se abată din cale şi să cadă în prăpastia întunecată a înşelării. „În vremurile de demult”, spune Paisie Velicikovski, „atotsfânta lucrare a rugăciunii minţii strălucea în multe locuri, unde petreceau Sfinţii Părinţi, şi atunci erau mulţi povăţuitori în această nevoinţă duhovnicească: din această pricină şi Sfinţii Părinţi ai acelor vremuri, scriind despre ea, arătau doar negrăitul folos duhovnicesc care vine din ea, neavând, presupun eu, nevoie a scrie despre partea din lucrare ce se cuvine începătorilor. Ei scriau în parte şi despre aceasta (lucrare a minţii), ceea ce este foarte limpede pentru cei ce au cunoaşterea din cercare a nevoinţei; dar pentru cei ce nu o au, ea rămâne ascunsă. Când oarecare din Părinţi a văzut că adevăraţii şi neînşelaţii povăţuitori ai acestei lucrări au început să se împuţineze foarte, atunci, fiind mişcaţi de Duhul Cel Dumnezeiesc, ca să nu piară adevărata învăţătură despre începutul acestei rugăciuni gândite, au înfăţişat în scris cele privitoare la începutul însuşi şi la mijloacele pe care trebuie să le deprindă începătorii spre a intra cu mintea în tărâmul inimii şi a săvârşi acolo cu mintea rugăciune în chip adevărat şi fără înşelare”.

Am văzut că Sfântul Prooroc David cheamă pe tot poporul lui Dumnezeu, până la unul, să se roage cu numele Domnului, şi că prin rânduială a sfintei Biserici se legiuieşte tuturor celor care nu ştiu a scrie şi nu cunosc Sfânta Scriptură pe dinafară să înlocuiască rugăciunile şi cântările de psalmi prin rugăciunea lui Iisus. Sfântul Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului, porunceşte şi sfătuieşte pe toţi arhiereii şi preoţii, pe toţi monahii şi mirenii, să rostească în toată vremea şi ceasul această sfinţită rugăciune, având-o ca pe o suflare de viaţă; la tunderea în monahism, când celui nou-tuns i se dau mătăniile, cel ce îl tunde spune: „Primeşte, frate, sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu, pe care purtându-l pe buzele, în mintea şi în inima ta, spune neîncetat: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Însă Preacuviosul Nil Sorski învaţă că „pomenirea lui Dumnezeu, adică rugăciunea minţii, e mai presus decât toate lucrările, capul virtuţilor, ca dragoste Dumnezeiască. Cel care fără de ruşine şi cu obrăznicie va voi să intre către Dumnezeu şi să stea de vorbă cu Dânsul în chip curat, cel ce se va sili să Îl dobândească în sine, acela va fi lesne omorât de draci, dacă Dumnezeu va îngădui, ca unul ce a căutat să ajungă la aceea cu obrăznicie şi trufie, mai presus de vrednicia şi întocmirea lui sufletească”. La o privire superficială, învăţătura Preacuviosului Nil pare a fi potrivnică legiuirii Sfintei Scripturi, Sfinţilor Părinţi şi predaniei Bisericii. De fapt, nu este vorba de nici o contradicţie: aici se vorbeşte de rugăciunea lui Iisus în treapta ei cea mai înaltă. Toţi creştinii pot şi sunt datori a se îndeletnici cu rugăciunea lui Iisus cu scopul de a se pocăi şi a-L chema pe Domnul în ajutor, a se îndeletnici cu frică de Dumnezeu şi cu credinţă, cu cea mai mare luare-aminte la gândul şi cuvintele rugăciunii, cu duh înfrânt; însă nu tuturor Ii se îngăduie să se apropie de sfinţita lucrare a rugăciunii cu mintea în cămara inimii. În primul fel pot şi trebuie să se roage cu rugăciunea lui Iisus nu doar monahii care trăiesc în mănăstiri şi sunt prinşi cu ascultări, ci şi mirenii. Astfel de rugăciune cu luare-aminte poate fi numită şi rugăciune a minţii, şi rugăciune a inimii, fiind adesea săvârşită numai cu mintea, iar în lucrătorii osârdnici întotdeauna şi cu împărtăşirea inimii, ce se arată prin simţământul plânsului şi lacrimilor pe care le pricinuieşte străpungerea. Sfinţita lucrare a rugăciunii minţii în inimă cere îndeletnicire pregătitoare cu primul fel al rugăciunii şi sporire îndestulătoare în acest fel de rugăciune. Harul Dumnezeiesc îl trece el singur pe nevoitorul rugăciunii, la vremea de el ştiută, după buna sa voire, de la primul fel de rugăciune la cel de-al doilea. Dacă lui Dumnezeu îi place să-l lase pe nevoitor la rugăciunea de pocăinţă, acesta să rămână întru ea, să nu caute stare mai înaltă: să nu o caute, având încredinţarea neclintită că ea nu se dobândeşte prin sforţări omeneşti, ci este dăruită de către Dumnezeu. Rămânerea întru pocăinţă este zălogul mântuirii. Să ne mulţumim cu această stare; să nu căutăm stare mai înaltă. O asemenea căutare este semn de trufie şi părere de sine; o asemenea căutare duce nu la sporire, ci la poticniri şi pieire. Sfântul Nil, întemeindu-se pe învăţătura tuturor Sfinţilor Părinţi, ne opreşte să năzuim înainte de vreme la coborârea mintii în inimă, la liniştirea cea dinafară şi lăuntrică, la simţirea dulceţii şi celelalte stări înalte de rugăciune, ce se descoperă atunci când va fi primită de Dumnezeu rugăciunea pocăinţei, prin care vrăjmaşii se vor depărta de la suflet. Zis-a Psalmistul: Depărtaţi-vă de la mine, toţi lucrătorii fărădelegii, că a auzit Domnul glasul plângerii mele. Auzit-a Domnul cererea mea, Domnul rugăciunea mea a primit (Ps. 6, 8-9). Mângâierea, bucuria, desfătarea, darurile duhovniceşti sunt urmările împăcării cu Dumnezeu. Căutarea lor mai înainte de această împăcare este o întreprindere plină de nechibzuinţă. […]

Dacă monahii sunt opriţi a năzui înainte de vreme la aducerea prinosului de rugăciune cu mintea în biserica inimii, cu atât mai mult sunt opriţi de la aceasta mirenii. Au avut prea-adâncă rugăciune a inimii Sfântul Andrei, nebunul pentru Hristos, şi alţi câţiva mireni, foarte puţini la număr: aceasta este o excepţie şi un lucru cât se poate de rar, care nu poate sluji nicicum drept regulă pentru toţi. A te socoti pe sine în rândul acestor personalităţi de excepţie nu este altceva decât amăgire de sine prin părerea de sine, înşelare ascunsă înaintea înşelării vădite. Paisie Velicikovski, în scrisoarea către stareţul Teodosie, grăieşte: „Cărţile Părinteşti, mai ales cele care învaţă la adevărata ascultare, trezvia minţii şi Iiniştire, la luarea-aminte şi rugăciunea minţii, adică rugăciunea care se săvârşeşte cu mintea în inimă, se potrivesc numai cinului călugăresc, iar nu tuturor creştinilor dreptslăvitori îndeobşte. Purtătorii de Dumnezeu Părinţi, înfăţişând învăţătura despre această rugăciune, spun că începutul şi neclintita ei temelie este adevărata ascultare, din care se naşte adevărata smerenie‚ iar smerenia păzeşte pe cel ce se nevoieşte întru rugăciune de toate înşelările ce urmăresc pe cei cu rânduială de sine (idioritmici). Adevărata ascultare călugărească şi desăvârşita tăiere întru toate a voii şi înţelegerii proprii nu poate fi dobândită de mireni. Şi cum să fie cu putinţă mirenilor, fără ascultare, întru rânduială de sine, căreia îi urmează înşelarea, a se sili la un lucru atât de grozav şi înfricoşat, adică la rugăciunea minţii, fără nici o povăţuire? Cum să fugă ei de înşelările vrăjmăşeşti cele de multe feluri şl cu multe chipuri, pornite cu viclenie asupra acestei rugăciuni şi a lucrătorilor ei? Atât de înfricoşat este acest lucru, adică rugăciunea, rugăciunea nu doar a minţii, adică săvârşită cu mintea în chip ne măiestru, ci rugăciunea lucrată în chip măiestru cu mintea în inimă, că şi adevăraţii ascultători, nu doar cei care şi-au tăiat, ci şi cei care şi-au omorât desăvârşit voia şi socotinţa lor înaintea părinţilor lor, se află totdeauna în frică şi cutremur, temându-se şi tremurând ca nu cumva să pătimească în această rugăciune vreo înşelare, chiar dacă Dumnezeu îi şi păzeşte totdeauna de aceasta pentru smerenia lor cea adevărată, pe care au dobândit-o, cu harul lui Dumnezeu, prin mijlocirea ascultării lor celei adevărate. Cu atât mai mult mirenii, care trăiesc fără ascultare, dacă se vor sili la rugăciune doar din citirea unor asemenea cărţi, îi pândeşte primejdia de a cădea în vreo înşelare din cele care se întâmplă celor ce încep de capul lor nevoinţa acestei rugăciuni. Această rugăciune a fost numită de către sfinţi măiestrie a măiestriilor: cine, dar, poate să o înveţe fără meşter, adică fără povăţuitor încercat? Această rugăciune este sabie duhovnicească, dăruită de Dumnezeu pentru junghierea vrăjmaşului sufletelor noastre. Rugăciunea aceasta a strălucit ca soarele numai printre monahi, mai ales în ţinuturile Egiptului, precum şi în ţinuturile Ierusalimului, în munţii Sinaiului şi Nitriei, în numeroase locuri ale Palestinei şi în multe alte locuri, însă nu pretutindeni, precum se şi vede limpede din Viaţa Sfântului Grigorie Sinaitul. Acesta a înconjurat tot Sfântul Munte şi, după ce a cercetat cu osârdie pe lucrătorii acestei rugăciuni, nu a aflat pe nimeni care să aibă habar cât de puţin de această rugăciune. De aici se vede Iimpede că dacă într-un loc sfânt ca acela Preacuviosul Grigorie nu a aflat nici un lucrător al rugăciunii, înseamnă că şi în multe alte locuri lucrarea acestei rugăciuni era necunoscută printre monahi; iar unde se îndeletniceau cu ea, unde ea strălucea între monahi ca soarele, acolo era păzită lucrarea acestei rugăciuni ca o taină mare şi negrăită, ştiută doar lui Dumnezeu şi lucrătorilor ei. Poporului mirean, lucrarea acestei rugăciuni îi era cu totul necunoscută. Acum însă, după tipărirea cărţilor Părinteşti, vor afla despre ea nu doar călugării, ci şi creştinii toţi. Din această pricină mă tem şi mă cutremur ca nu cumva din pricina sus-zisă, adică a intrării de capul propriu, fără povăţuitor, în nevoinţa acestei rugăciuni, unii ca aceştia să nu cadă în înşelare, de care Hristos Mântuitorul să izbăvească prin harul Său pe toţi cei ce vor să se mântuiască”. […] În cuvântul despre ascultare, Sfântul Ioan grăieşte: „Luptă-te necontenit cu gândul, întorcându-l în sine atunci când zboară: Dumnezeu nu cere rugăciune fără împrăştiere de la ascultători. Nu te necăji atunci când eşti furat, ci fii senin, întorcându-ţi în chip statornic mintea la sine”. Aici este predanisit mijlocul de a ne ruga cu luare-aminte, atât cu glasul cât şi numai cu mintea. În rugăciunea cu luare-aminte nu este cu putinţă să nu ia parte şi inima, precum a zis Preacuviosul Marcu. „Mintea care se roagă fără împrăştiere strâmtorează inima”. Astfel, cine ce se va ruga după metoda propusă de Sfântul Ioan Scărarul, acela se va ruga şi cu gura, şi cu mintea, şi cu inima; acela, sporind în rugăciune, va dobândi rugăciunea minţii şi a inimii, va atrage la sine harul Dumnezeiesc, precum se vede din cuvintele sus-pomenite ale marelui povăţuitor al monahilor. Ce ne putem dori mai mult? Nimic. La ce fel de înşelare poate să ducă îndeletnicirea cu acest chip de rugăciune? La nici unul. Singura primejdie este împrăştierea, de care rugătorul îşi dă limpede seama, de care începătorii suferă totdeauna şi care poate fi neîntârziat tămăduită prin închiderea gândului în cuvintele rugăciunii, nimicită prin milostivirea şi ajutorul lui Dumnezeu, la vremea potrivită, în urma unei nevoinţe statornice. […]

Foarte bun mijloc spre a deprinde rugăciunea lui Iisus e cel cu care ne îmbie ieromonahul Dorotei, nevoitor şi scriitor ascetic rus. „Cine se roagă cu gura”, spune acest ieromonah, „iar de suflet nu-i pasă şi inima nu şi-o păzeşte, unul ca acesta se roagă văzduhului, iar nu lui Dumnezeu, şi în deşert se osteneşte: fiindcă Dumnezeu ia aminte la minte şi la râvnă, iar nu la multa grăire. Omul trebuie să se roage cu toată osârdia sa: din sufletul său, şi din mintea sa, şi din inima sa, cu frică de Dumnezeu, din toată puterea sa. Rugăciunea minţii nu îngăduie intrarea în cămara cea lăuntrică nici răspândirii, nici gândurilor spurcate. Vrei să deprinzi lucrarea rugăciunii minţii şi inimii? O să te învăţ. Ia aminte cu râvnă şi cu înţelegere, ascultă-mă, iubitul meu. La început trebuie să faci rugăciunea lui Iisus cu glasul, altfel spus cu gura, cu limba şi cu graiul, fără să te audă altcineva decât tu însuţi. Când gura, limba şi simţurile se vor sătura de rugăciunea rostită cu glas tare, atunci aceasta se va curma şi va începe să fie spusă în şoaptă. După aceea, trebuie a o cugeta cu mintea, a pătrunde şi a lua aminte totdeauna la simţirea .gâtlejului. Atunci, rugăciunea minţii şi inimii va începe la poruncă (adică prin lucrarea harului Dumnezeiesc), de la sine, neîncetat, a răsări, a se purta şi lucra, în toată vremea, în orice lucrare, în tot locul”. Fericitul stareţ, ieromonahul Serafim de Sarov, predaniseşte începătorului, potrivit obiceiului de obşte care era de mai înainte în mănăstirea Sarovului, să facă neîncetat rugăciunea: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. „La rugăciune”, povăţuieşte stareţul, „ia aminte la tine însuţi, adică adună-ţi mintea şi uneşte-o cu sufletul. La început, o zi, două şi mai mult, fă această rugăciune numai cu mintea, pe bucăţi, luând aminte la fiecare cuvânt în parte. Când Domnul va încălzi inima ta cu căldura harului Său şi te va uni într-un singur duh, atunci rugăciunea aceasta va curge în tine fără încetare şi va fi pururea cu tine, desfătându-te şi hrănindu-te. […]

Este învederat că mijloacele cu care îmbie ieromonahul Dorotei şi stareţul Serafim sunt totuna cu mijlocul cu care îmbie Sfântul Ioan Scărarul: însă Sfântul Ioan a înfăţişat mijlocul său cu deosebită limpezime. Acest Părinte face parte dintre cei mai vechi şi mai vestiţi povăţuitori ai monahismului, recunoscut ca atare de Biserica Universală; sfinţii scriitori de mai târziu fac trimitere la el ca la un dascăl vrednic de crezare, ca la un vas viu al Sfântului Duh. Pe acest temei, noi propunem cu toată nădejdea cea bună mijlocul lui, spre întrebuinţare de obşte, iubiţilor părinţi şi fraţi, nu doar celor ce vieţuiesc în mănăstiri, ci şi celor ce vieţuiesc în lume având dorinţa nefăţarnică de a se ruga fără prefăcătorie, cu spor şi în chip bineplăcut lui Dumnezeu. Acest mijloc nu poate fi înlăturat: înlăturarea lui din rugăciune ar însemna înlăturarea din ea a luării-aminte, iar fără luare-aminte rugăciunea nu este rugăciune. Ea este moartă! Ea este grăire în deşert nefolositoare, de suflet vătămătoare, jignitoare faţă de Dumnezeu! Cel ce se roagă cu luare-aminte se roagă negreşit, mai mult sau mai puţin, folosind acest mijloc. Dacă luarea-aminte la rugăciune se va înmulţi şi întări, negreşit se va arăta chipul de rugăciune cu care îmbie Dumnezeiescul Ioan. „Cere prin plâns”, spune el, „caută prin ascultare, bate prin îndelungă răbdare: că cel ce cere astfel va primi, şi cel ce caută va afla, şi celui ce bate i se va deschide (Mt. 7, 8)”.

Cercarea nu va întârzia să arate că atunci când se întrebuinţează acest mijloc, mai cu seamă la început, cuvintele trebuie rostite foarte rar, ca mintea să izbutească a intra în cuvinte ca în nişte forme; la aceasta nu se poate ajunge când citirea e grabnică. Mijlocul Sfântului Ioan este cel mai la îndemână şi când ne îndeletnicim cu rugăciunea lui Iisus, şi când citim alte rugăciuni în chilie, chiar când citim Scriptura şi cărţile Părinţilor. Nevoitorul trebuie să-l deprindă spunând cuvintele rugăciunii rar ca şi cum ar silabisi. Cel care s-a deprins cu acest mijloc a dobândit rugăciunea gurii, a minţii şi a inimii, proprie oricui duce viaţă făptuitoare. Preasfinţitul Calist, patriarhul Constantinopolului, cugetă astfel despre rugăciune: „Rugăciunea neîncetată stă în necurmata chemare a numelui Iui Dumnezeu. Fie că stă cineva de vorbă, fie că şade, fie că umblă, lucrează ceva, mănâncă sau cu vreun alt lucru se îndeletniceşte, este dator a chema numele lui Dumnezeu în toată vremea şi în tot locul, după porunca Scripturii: Neîncetat rugaţi-vă (Tes. 5, 17). În acest chip sunt nimicite toate încercările vrăjmaşului. Trebuie să ne rugăm cu inima; trebuie să ne rugăm şi cu gura, atunci când suntem singuri; iar de se află cineva în târg, sau în tovărăşia altora, acela nu trebuie să se roage cu gura, ci doar cu gândul. Trebuie păzită privirea, şi se cuvine a căuta totdeauna în jos, pentru a ne păzi de împrăştiere şi de cursele vrăjmaşului. Desăvârşirea rugăciunii stă în a fi rostită aceasta către Dumnezeu fără abaterea minţii spre împrăştiere, când toate gândurile şi simţămintele omului se adună într-o singură rugăciune. Rugăciunea şi cântarea psalmilor trebuie săvârşite nu doar cu mintea, ci şi cu gura, după cuvântul Prorocului David: Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va grăi lauda Ta (Ps. 50, 16). Şi Apostolul, arătând că e de trebuinţă şi gura, a grăit: Să aducem lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică roada buzelor ce se mărturisesc numelui Lui (Evr. 13, 15)”. Preacuviosul Varsanufie cel Mare i-a răspuns unui ieromonah care îl întreba cum se cuvine să se roage: „Trebuie să te îndeletniceşti câtva timp cu cântarea psalmilor, trebuie să te rogi câtva timp şi cu gura; este de trebuinţă vreme şi pentru a-ţi cerceta, şi păzi gândurile. Cine are la prânz multe mâncăruri felurite mănâncă mult şi cu plăcere, iar cel care în fiecare zi întrebuinţează una şi aceeaşi mâncare nu doar că o mănâncă fără plăcere, ci uneori simte, poate, chiar greaţă faţă de ea. Aşa se întâmplă şi în privinţa tagmei noastre. În cântarea de psalmi şi în rugăciunea cu gura nu te lega, ci fă cât îţi va da ţie Domnul. Nu părăsi nici citirea, nici rugăciunea lăuntrică. Puţin dintr-una, puţin din cealaltă, şi aşa vei trece ziua bine plăcând lui Dumnezeu. Părinţii noştri cei desăvârşiţi nu aveau pravilă anume, ci de-a lungul întregii zile împlineau pravila lor: se îndeletniceau câtva timp cu cântarea psalmilor, câtva timp spunea rugăciuni cu gura, îşi cercetau câtva timp şi gândurile; se îngrijeau puţin, dar o făceau şi de mâncare: iar toate acestea le făceau cu frică de Dumnezeu”. Aşa cugeta şi povăţuia pe fratele Preacuviosul Părinte, ce se afla în mare sporire cât priveşte rugăciunea. Cercarea învaţă pe tot cel ce se îndeletniceşte cu rugăciunea că rostirea întrucâtva auzită a rugăciunii lui Iisus şi, îndeobşte, a tuturor rugăciunilor, ajută ca mintea să nu fie răpită de împrăştiere. De se întâmplă vreo năvălire puternică a vrăjmaşului, când se face simţită o slăbire a voinţei şi întunecare a minţii, rugăciunea cu glas este neapărat trebuincioasă. Rugăciunea glasului întru luare-aminte e, totodată, şi a minţii şi a inimii. […]

Darul se dă celui ce s-a smerit şi s-a urgisit pe sine în faţa măreţiei darului; darul se dă celui care s-a lepădat de voia sa şi s-a încredinţat voii lui Dumnezeu; darul se dă celui ce îmblânzeşte şi omoară în sine trupul şi sângele, ce îmblânzeşte şi omoară în sine cugetarea trupească prin poruncile Evangheliei. Viaţa răsare potrivit cu treapta acestei omorâri. Venind pe neaşteptate, numai după bunăvoinţa sa, ea împlineşte şi desăvârşeşte omorârea începută de bunăvoia omului. Cei nechibzuiţi, încăpăţânaţi, mânaţi de părerea de sine şi rânduiala de sine, căutătorii stării înalte de rugăciune, sunt totdeauna pecetluiţi cu pecetea lepădării, potrivit hotărârii legii duhovniceşti (Mt. 22, 12-13). Îndepărtarea acestei peceţi este foarte anevoioasă, în cea mai mare parte cu neputintă. Care-i pricina? Iat-o: trufia şi părerea de sine, care duc în amăgirea de sine, în părtăşia cu dracii şi în robia lor, nu lasă pe om să vadă cât de greşită şi de primejdioasă e starea sa, nu îl lasă să vadă nici amara părtăşie cu dracii, nici jalnica, omorâtoarea lor robie. „Îmbracă-te întâi cu frunze, şi apoi, când va porunci Dumnezeu, vei aduce şi roade”, au zis Părinţii. La început să dobândeşti rugăciune cu luare-aminte: celui curăţit şi pregătit prin rugăciunea cu luare-aminte, şlefuit, întărit de poruncile Evangheliei, întemeiat pe ele, Dumnezeu, Atotmilostivul Dumnezeu, îi dă la vremea potrivită rugăciunea harică. […]

Cel ce a priceput că în vremurile de acum comoara mântuirii şi a desăvârşirii creştine este ascunsă în cuvintele grăite de către Duhul Sfânt ori sub înrâurirea Lui, adică în Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi, să se bucure duhovniceşte pentru aflarea unei cunoştinţe ce are un folos de căpătâi, să se ascundă cu totul de lume în viaţa cea cucernică, să meargă şi, vânzând toate câte le are, să cumpere ţarina în care e ascunsă mântuirea şi desăvârşirea (Mt. 13, 44). Pentru studierea temeinică a Scripturii, avându-se cuvenita făptuire, este nevoie de vreme îndelungată. După studierea temeinică a Scrip­turii, nevoitorul se poate atinge, cu cea mai mare fereală, cerând mereu ajutorul lui Dumnezeu prin rugăciune şi plâns, din sărăcia duhului, şi de acele lucrări care duc la desăvârşire. Un oarecare sfânt monah povestea despre sine că de-a lungul a doisprezece ani a studiat scrierile Sfinţilor Părinţi, ducând viaţa obişnuită, a unui călugăr de chinovie (obşte nn); după scurgerea acestui răstimp, s-a hotărât a face cunoştinţă în chip lucrător cu adânca lucrare monahală a cărei cunoaştere teoretică o dobândise prin citire şi, pesemne, după felul acelei vremi, din împreună-vorbiri cu Părinţii sporiţi. Sporirea monahală merge neasemuit mai încet sub călăuzirea prin citire decât sub călăuzirea unui povăţuitor duhovnicesc.

Ceea ce a scris fiecare sfânt scriitor este scris din aşezarea lui harică şi din lucrarea lui, potrivit aşezării şi lucrării lui: trebuie luat aminte cu osebire la acest lucru! Să nu ne lăsăm atraşi şi extaziaţi de o carte ce parcă este scrisă cu foc, care povesteşte despre stări şi lucrări înalte, care nu ne sunt proprii. Citirea unei astfel de cărţi, înfierbântând închipuirea, ne poate vătăma, împărtăşindu-ne cunoştinţa şi dorinţa unor nevoinţe care vin pentru noi înainte de vreme şi ne sunt cu neputinţă de săvârşit. Să folosim cartea unui Părinte care, prin sporirea sa mai măsurată, este cel mai aproape de starea noastră. Astfel privind cărţile Părinteşti, pentru cele dintâi lecturi ale unui monah care doreşte a face cunoştinţă cu nevoinţa lăuntrică a rugăciunii, pot fi recomandate poveţele lui Serafim de Sarov, lucrările lui Paisie de la Neamţ şi ale prietenului acestuia, schimonahul Vasile. Sfinţenia acestor oameni şi corectitudinea învăţăturii lor sunt neîndoielnice. După studierea acestor scrieri se poate trece la cartea Preacuviosului Nil Sorski. Mică este această carte la arătare, însă cuprinderea ei duhovnicească este de o mărime neobişnuită. Este greu să găsim o problemă legată de lucrarea minţii, care să nu fie dezlegată în ea. Totul este înfăţişat cu o neobişnuită simplitate, limpezime şi cât se poate de mulţumitor. Astfel este înfăţişat şi mijlocul îndeletnicirii cu rugăciunea lui Iisus. Totuşi, atât mijlocul cât şi întreaga carte sunt menite monahilor ce sunt deja în stare să se liniştească. Preacuviosul Nil îndeamnă pe nevoitor a tăcea cu gândul, neîngăduindu-i să cugete nu doar vreun lucru păcătos şi deşert, ci chiar folositor, la arătare, şi duhovnicesc. În loc de orice gând, el porunceşte ca nevoitorul să privească neîncetat în adâncul inimii şi să grăiască: Doamne Iisuse Hristoase, FiuI lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Nevoitorul poate să se roage şi stând, şi şezând, şi culcat; cei tari cu sănătatea şi puterile se roagă şezând şi stând, neputincioşii pot să se roage şi culcaţi, fiindcă în această rugăciune domneşte nu nevoinţa trupului, ci nevoinţa duhului. […]

„Orice lucrare trupească‚şi duhovnicească”, spune Preacuviosul Grigorie, „ce nu are durere sau osteneală nu va aduce niciodată roadă celui care o duce, fiindcă Împărăţia Cerurilor se ia cu sila, şi silitorii o răpesc pe ea (Mt. 11, 12). Prin silă să înţelegi simţirea trupească întru totul îndurerată. Mulţi, vreme de mulţi ani, au lucrat sau lucrează, dar întrucât se trudesc fără durere şi osârdie fierbinte a inimii, rămân neîmpărtăşiţi de curăţie şi de Sfântul Duh, ca unii care leapădă asprimea durerilor. Cei ce săvârşesc lucrarea în nepăsare şi moleşeală se ostenesc mult, după a lor părere; însă nu culeg roadă din pricina lipsei de durere, fiind în tot chipul neîndureraţi. Martor este cel care spune: „Chiar dacă vieţuirea noastră ar fi înaltă în tot chipul, de nu avem inimă îndurerată ea este mincinoasă şi zadarnică”. Dă mărturie şi marele Efrem, grăind: „Ostenindu-te, osteneşte-te cu durerea să depărtezi de la tine durerile ostenelilor zadarnice”. Dacă, potrivit Prorocului, nu va slăbi mijlocul nostru din osteneala postului şi nu ne vor cuprinde dureri ca ale celei care naşte (Is. 21, 3), prin străpungerea cu durere a inimii, nu vom naşte Duhul mântuirii în pământul inimii, precum ai auzit, ci numai ne vom lăuda (lucru vrednic de jale şi de râs), socotindu-ne a fi ceva din pricina nefolositoarei noastre pustnicii şi a slăbănogitei noastre liniştiri. În vremea ieşirii din această viaţă, toţi vom cunoaşte, neîndoielnic, toată roada noas­tră”. Învăţătura Preacuviosului Sinait despre îndurerarea ce însoţeşte adevărata lucrare a rugăciunii minţii isihastului a putut părea ciudată, precum a şi părut, pentru înţelegerea trupească şi sufletească, aflată în neştiinţă de experienţele vieţii monahale. Poftind pe unii ca aceştia să ia aminte la mărturiile date de cercare, mărturisim ca nu numai lucrarea rugăciunii minţii, ci şi citirea cu luare-aminte a adâncilor scrieri Părinteşti privitoare la ea pricinuieşte dureri de cap. Străpungerea inimii din pricina păcătoşeniei date în vileag de rugăciune, a robiei şi a morţii, este atâta de puternică încât pricinuieşte în trup pătimiri şi dureri, de care cel ce nu cunoaşte nevoinţa rugăciunii, nu are habar că sunt şi că pot fi.[…] Înaintea darului rugăciunii cu luare-aminte merg de obicei deosebite necazuri şi cutremure sufleteşti, care pogoară duhul nostru în adâncul sărăciei şi nimicniciei sale. Darul Dumnezeiesc este atras de smerenie şi credincioşia faţă de Dumnezeu, arătată prin lepădarea osârdnică a tuturor gândurilor păcătoase chiar din clipa în care ele se arată. Credincioşia este pricina curăţiei. Curăţiei şi smereniei i se înmânează darurile Duhului.[…]

Socotim că este nevoie să repetăm iubiţilor noştri părinţi şi fraţi preîntâmpinarea: să nu se avânte la citirea cărţilor Părinteşti despre lucrările şi stările de rugăciune înalte, chiar dacă la această citire îi împinge curiozitatea, chiar dacă această citire pricinuieşte desfătare, entuziasm. Libertatea noastră, potrivit caracterului vremii, trebuie să fie foarte mărginită. Când existau povăţuitori harici, abaterile începătorilor erau lesne băgate de seamă şi vindecate: acum însă nu are nici cine să vindece, nici cine să bage de seamă abaterile. Adeseori o abatere pierzătoare e socotită de povăţuitorii necercaţi drept sporire mare; cel care se abate e îmboldit să se abată şi mai mult. Abaterea, lucrând asupra monahului şi nefiind băgată de seamă, continuă să lucreze, să îl abată din ce în ce mai mult de la direcţia adevărată. Se poate spune fără a greşi: cei mai mulţi se află în felurite chipuri de abatere; cei ce au lepădat abaterea lor şi abaterea îndeobşte sunt foarte puţini, nevoitori care să nu se fi abătut nu există.

Din această pricină, atunci când cărţile părinteşti ne-au rămas ca singur mijloc de călăuzire, trebuie să le citim cu deosebită fereală, alegându-le cu mare grijă, ca nu cumva să preschimbăm singurul mijloc de călăuzire în mijloc ce duce la lucrare greşită şi la neorânduiala ce vine din aceasta. „Să căutăm”, spune Sfântul Ioan Scărarul despre alegerea povăţuitorului, „nu înainte-văzători, nu străvăzători, ci mai presus de toate adevăraţi smeriţi cugetători şi care se potrivesc cel mai mult neputinţei ce ne-a cuprins, după năravul nostru şi locul vieţuirii”. Acelaşi lucru trebuie spus şi despre cărţi, precum s-a zis deja mai sus: trebuie să alegem din ele nicidecum pe cele mai înalte, ci pe cele mai apropiate de starea noastră, care înfăţişează lucrarea ce ne e potrivită. „Mare rău”, grăieşte Sfântul Isaac Sirul, „e a predanisi vreo învăţătură înaltă celui care se află încă în tagma începătorilor şi este prunc cu vârsta duhovni­cească”. Omul trupesc şi sufletesc, auzind cuvânt duhovnicesc, îl pricepe după starea sa, îl schimonoseşte, îl strâmbă şi, urmându-l după înţelesul cel strâmbat, dobândeşte îndreptare mincinoasă, se ţine de această îndreptare cu îndărătnicie, ca de o îndreptare dată de cuvântul sfânt. Un oarecare stareţ a ajuns la desăvârşirea creştină, după o deosebită iconomie a lui Dumnezeu, intrând în liniştire, împotriva regulilor, din tinereţile sale. La început s-a liniştit în Rusia într-un codru, trăind într-un bordei, iar apoi în Muntele Athos; după întoarcerea în Rusia, el s-a sălăşluit într-o chinovie. Mulţi dintre fraţi, văzând în bătrân semnele neîndoielnice ale sfinţeniei, cereau de la el sfat. Bătrânul dădea poveţe din aşezarea sa, şi vătăma sufletele fraţilor. Un oarecare monah, binecunoscut bătrânului, i-a zis: „Părinte! Tu le vorbeşti fraţilor despre lucrări şi stări de neajuns pentru înţelegerea şi aşezarea lor sufletească, iar ei, tâlcuindu-şi spusele tale după mintea lor, îşi aduc vătămare”. Bătrânul a răspuns cu sfântă simplitate: „Văd şi eu! Dar ce să fac? Eu îi socot pe toţi mai presus decât mine, şi când mă întreabă le răspund din starea mea”. Bătrânului îi era necunoscută calea monahală de obşte. Nu doar păcatul e pierzător pentru noi, ci este pierzător chiar şi binele când îl facem nu la vremea cuvenită şi nu în măsura cuvenită, precum pierzătoare nu este doar foametea, ci şi prisosul de mâncare şi calitatea mâncării nepotrivită vârstei şi alcătuirii trupeşti. […]

Dată fiind lucrarea mântuitoare de suflet a rugăciunii îndeobşte şi mai ales a pomenirii lui Dumnezeu sau rugăciunii lui Iisus, ca mijloc de rămânere în unire neîncetată cu Dumnezeu şi neîncetată respingere a năvălirilor vrăjmaşului, îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus este deosebit de urâtă diavolului. Cei ce se roagă în chip statornic cu numele lui Iisus sunt supuşi unor deosebite prigoane ale diavolului. „Toată lupta şi toată râvna potrivnicului nostru”, spune Preacuviosul Macarie cel Mare, „stă în a întoarce cugetul nostru de la pomenirea lui Dumnezeu şi de la dragostea către Dânsul; pentru aceasta el întrebuinţează amăgirile lumii şi abate de la binele cel adevărat către bunătăţile cele părute, lipsite de fiinţă”. Din această pricină, cel care s-a afierosit a sluji cu adevărat lui Dumnezeu prin neîncetata rugăciune a lui Iisus este dator să se păzească ne­contenit de răspândirea gândurilor, să nu-şi îngăduie nicidecum a grăi în deşert cu gândul, ci, lăsând nebăgate în seamă gândurile şi nălucirile ce apar, să se întoarcă fără încetare la ruga cu numele lui Iisus ca la un liman, crezând că Iisus Se îngrijeşte necontenit de acel rob al Său care se va afla fără curmare lângă El prin neadormita Lui pomenire. „Viclenii draci”, spune Preacuviosul Nil Sinaitul, „noaptea se străduie să-l tulbure pe lucrătorul duhovnicesc prin ei înşişi, iar ziua prin oameni, împresurându-l cu clevetiri, necazuri şi restrişti”. Această rânduială a războiului drăcesc va fi văzută grabnic, din cercare, de orice lucrător al rugă­ciunii. Dracii ispitesc prin gânduri, prin nălucirile gândite, prin aducerea aminte de lucrurile cele mai trebuincioase, prin felurite temeri şi alte vădiri ale necredinţei. În toate războaiele de multe feluri ale dracilor, simţământul tulburării este întotdeauna semn vrednic de crezare al apropierii duhurilor căzute, chiar dacă lucrarea pricinuită de acestea ar avea înfăţişarea dreptăţii. Nevoitorilor care se roagă însinguraţi şi cu putere, dracii li se arată în chip de monştri, în chip de lucruri smintitoare, câteodată în chip de îngeri luminaţi, de mucenici, de cuvioşi şi chiar în chipul lui Hristos: de ameninţările drăceşti nu trebuie să ne temem, ci trebuie să fim foarte neîncrezători către toate arătările îndeobşte în astfel de împrejurări, ce nu sunt totuşi foarte dese, cea dintâi datorie a noastră este să alergăm la Dumnezeu, încredinţându-ne cu totul voii Lui şi cerând ajutorul Lui: la arătări să nu luăm aminte şi să nu intrăm în legătură şi împreună-vorbire cu ele, socotindu-ne prea slabi pentru a lua legătura cu duhurile căzute, prea nevrednici pentru a lua legătura cu cele sfinte.

Nevoitorul adevărat, bineplăcut lui Dumnezeu, este supus unor deosebite necazuri şi prigoane din partea fraţilor săi, oamenii. Şi în aceasta, precum am spus deja, lucrătorii de căpetenie sunt dracii: ei întrebuinţează ca unelte ale lor atât oamenii care şi-au îmbinat lucrarea lor cu lucrarea dracilor, cât şi pe cei care nu înţeleg războaiele drăceşti, şi ca atare se fac lesne unelte dracilor, chiar şi pe cei care, înţelegând viclenia vrăjmaşului, n-au îndestulă luare-aminte la ei înşişi şi destulă fereală, şi ca atare se lasă amăgiţi. Cea mai izbitoare şi înfricoşătoare pildă a cumplitei uri faţă de Dumnezeu, faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, faţă de Duhul lui Dumnezeu, de care se pot molipsi oamenii care şi-au îmbinat aşezarea duhului lor cu aşezarea dracilor, o vedem în arhiereii, bătrânii, cărturarii şi fariseii iudei, care au săvârşit cea mai mare nelegiuire între nelegiuirile omeneşti, uciderea de Dumnezeu. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că din insuflarea dracilor, monahii care duc viaţă făţarnică zavistuiesc pe adevăraţii nevoitori ai bunei credinţe, întrebuinţând toate mijloacele pentru a-i strica ori pentru a-i goni din mănăsti­re. Chiar călugării voitori de bine, dar care duc vieţuire de arătare şi n-au idee de vieţuirea duhovnicească, se smintesc de lucrătorii duhovniceşti, găsesc purtarea lor ciudată, îi osândesc şi îi vorbesc de rău, le fac felurite jigniri şi strâmtorări. […] Cântarea de psalmi săvârşită cu glasul şi gura fără luare-aminte, în răspândirea însemnată ce e nedespărţită de lucrătorii trupeşti, care se lenevesc în privinţa minţii, are asupra sufletului lucrare foarte slabă, superficială, aduce roade pe potriva lucrării. Foarte ades, atunci când ea este săvârşită cu mare statornicie şi în cantitate însemnată, naşte părerea de sine şi urmările acesteia. „Mulţi”, spune schimonahul Vasile, ‚„neştiind din cercare lucrarea minţii, judecă în chip greşit că lucrarea minţii e potrivită numai bărbaţilor nepătimaşi şi sfinţi. Din această pricină, ţinându-se, după obiceiul cel dinafară, doar de cântarea psalmilor, de tropare şi de canoane, se odihnesc doar în această rugăciune dinafară. Ei nu pricep că această rugăciune cântată ne-au predanisit-o Părinţii până la o vreme, pentru neputinţa şi pruncia minţii noastre, ca, deprinzându-ne cu încetul, să urcăm la treapta lucrării minţii, nu să petrecem până la sfârşitul vieţii noastre în cântarea de psalmi. Ce este mai pruncesc decât atunci când rostind cu gura rugăciunea noastră cea dinafară, ne lăsăm ademeniţi de o părere plină de bucurie despre noi înşine, socotind, că facem vreun lucru mare, mângâindu-ne numai cu cantitatea şi hrănind prin acesta fariseul lăuntric. […]

Pune-ţi ca scop al vieţii împlinirea voii lui Iisus în toată împrejurarea, oricât ar fi aceasta de însemnată sau neînsemnată la arătare; străduieşte-te să faci doar faptele bineplăcu­te lui Iisus, şi toate faptele tale vor fi deopotrivă vrednice de cer. Să iubeşti voia lui Iisus mai mult decât poftele trupului tău, mai mult decât tihna şi înlesnirile tale, mai mult decât viaţa, mai mult decât sufletul tău. Să citeşti cât poţi de ades Evanghelia, să înveţi din ea voia Domnului şi Mântuitorului tău. Să nu laşi nebăgată în seamă nici cea mai mică trăsătură din Evanghelie, nici o poruncă, oricât ar fi de măruntă la arătare. Să înfrânezi şi să omori toate mişcările tale proprii, nu doar pe cele păcătoase, ci şi pe cele ce par bune, dar care ţin de firea omenească în starea de cădere şi care sunt adesea foarte îmbelşugate la păgâni şi eretici, dar care sunt departe de virtuţile evanghelice precum sunt răsăriturile de la apusuri. Să tacă în tine tot ce e vechi! Să lucreze în tine numai Iisus prin preasfintele Lui porunci, prin gândurile şi simţămintele izvorâte din aceste porunci. Dacă vei vieţui într-acest chip, negreşit va înflori în tine rugăciunea lui Iisus, fără să aibă însemnătate faptul că vieţuieşti în adâncul pustiei sau în mijlocul zarvei dintr-o chinovie: fiindcă locul sălăşluirii şi odihnei acestei rugăciuni sunt mintea şi inima înnoite prin cunoaşterea, gustarea, împlinirea voii lui Dumnezeu celei bune şi plăcute şi desăvârşite (Rom. 12, 2). Vieţuirea după poruncile evanghelice e singurul şi adevăratul izvor al sporirii duhovniceşti, la care poate ajunge oricine voieşte cu adevărat să sporească, în orice, poziţie exterioară ar fi pus de nepătrunsa Pronie a lui Dumnezeu. Îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus cere, prin însăşi firea acestei îndeletniciri, neîncetată priveghere a omului asupra sa. […] Pentru toţi şi pentru fiecare este de un folos esenţial a începe deprinderea rugii cu numele Domnului Iisus prin săvârşirea rugăciunii lui Iisus cu gura, închizându-se mintea în cuvintele rugăciunii. Prin închiderea minţii în cuvintele rugăciunii ia naştere o luare-aminte foarte strictă faţă de aceste cuvinte, luare-aminte fără de care rugăciunea se aseamănă unui trup fără suflet. Să lăsăm în seama Domnului Însuşi prefacerea rugă­ciunii cu gura întru luare-aminte în rugăciune a minţii, a inimii şi a sufletului. El va săvârşi negreşit aceasta când îi va vedea cât de cât curăţiţi, educaţi, maturizaţi pregătiţi prin lucrarea poruncilor evanghelice.

Părintele înţelept nu dă o sabie ascuţită fiului său prunc. Pruncul nu e în stare să întrebuinţeze sabia împotriva vrăjmaşului: el se va juca cu sabia cumplită, degrabă şi uşor se va străpunge cu ea. Cel prunc cu vârsta duhov­nicească nu e în stare să poarte harisme duhovniceşti: el le va întrebuinţa nu spre slava lui Dumnezeu, nu spre folosul său şi al aproapelui, nu spre lovirea vrăj­maşilor nevăzuţi, le va întrebuinţa pentru a se lovi pe sine însuşi închipuindu-şi lucruri semeţe despre sine, umplându-se de trufia cea pierzătoare, de dispreţul cel pierzător faţă de aproapele. Şi străini fiind de harismele duhovniceşti, plin de patimi puturoase, ne mândrim şi ne mărim, nu încetăm a osândi şi defăima pe aproapele care în toate privinţele este mai bun ca noi! Ce ar fi dacă ni s-ar încredinţa oarece bogăţie duhovnicească, oarece harismă duhovnicească ce osebeşte pe cel ce o are de fraţii lui, ce dă mărturie despre el că este un ales al lui Dumnezeu? Nu ni s-ar face aceasta pricină de cumplită nenorocire sufletească? Să sârguim a ne desăvârşi întru smerenie, care stă într-o osebită aşezare fericită a inimii şi se arată în inimă în urma împlinirii poruncilor evanghelice. Smerenia este acel singur jertfelnic pe care legea duhovnicească ne îngăduie să aducem jertfa rugăciunii, pe care jertfa rugăciunii, odată adusă, urcă la Dumnezeu, se arată feţei Lui. Smerenia este acel singur vas în care sunt turnate de către degetul lui Dumnezeu harismele duhovniceşti. Să ne îndeletnicim cu rugăciunea lui Iisus fără iubire de sine, cu hotărâre simplă şi lipsită de viclenie, cu scopul pocăinţei, cu credinţă în Dumnezeu, cu desăvârşită încredinţare în voia lui Dumnezeu, cu nădejde în înţelepciunea, bunătatea, atotputernicia acestei sfinte voi. În alegerea mijloacelor mecanice de rugăciune să ne străduim a ne purta cu toată prevederea şi înţelepciunea, nelăsându-ne traşi de curiozitatea deşartă, de râvna orbească, râvnă care celor necercaţi li se pare virtute şi pe care Sfinţii Părinţi au numit-o „îndrăzneală trufaşă”, „aprindere nebunească”. Să folosim mai ales mijloacele cele mai simple şi smerite, ca fiind cele mai neprimej­dioase. Repetăm: toate mijloacele mecanice trebuie socotite nimic altceva decât nişte mijloace, care ni s-au făcut folositoare din pricina neputinţei noastre. Să nu punem nădejdea noastră nici în ele, nici în mulţimea lucrării noastre, ca să nu ne fie răpită în acest chip nădejdea în Domnul, ca să nu ne arătăm în fapt nădăjduitori în noi înşine sau în vreun alt lucru materialnic şi deşert. Să nu căutăm plăceri, vedenii: suntem nişte păcătoşi, nevrednici de plăcerile şi de vedeniile duhovniceşti, neînstare de ele din pricina învechirii noastre. Prin rugăciune cu luare-aminte să căutăm a întoarce privirile minţii asupra ei înşişi, ca să descoperim în noi păcătoşenia noastră. Când o vom descoperi, să stăm în chip gândit înaintea Domnului nostru Iisus Hristos în ceata leproşilor, orbilor, surzilor, şchiopilor, slăbănogilor, îndrăciţilor; să începem înaintea Lui, din sărăcia duhului nostru, din inimă înfrântă de durere pentru păcătoşenia noastră, strigătul plângerii de rugăciune. Acest strigăt să fie nemărginit de îmbelşugat! Toată multa grăire şi toată felurimea de cuvinte să se arate neînstare a îl cuprinde. Potrivit îmbelşugării şi necu­prinderii sale, să se îmbrace fără încetare, să se îmbrace în rugăciunea de puţine cuvinte, însă de largă însem­nătate: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Amin. […]

Dacă cineva, auzind din gură de păcătos cuvânt mare despre lucrările Duhului, va fi clătinat de necredinţă, tulburat de cuget, presupunând că lucrarea vestită este lucrare a înşelării diavoleşti, acela să lepede gândul hulitor. Nu, nu! Nu astfel e lucrarea, nu astfel sunt însu­şirile înşelării! Spune: este în obiceiul diavolului, vrăj­maşului, ucigaşului de oameni, a se face doctor al lor? Este în obiceiul diavolului a uni mădularele şi puterile dezbinate de păcat ale omului, a le scoate din robia pă­catului la slobozenie, a le scoate din starea de împotrivă-lucrare, de luptă între ele, la starea de sfinţită pace în Domnul? Este în obiceiul diavolului a scoate din adânca prăpastie a necunoştinţei de Dumnezeu şi a da cunoştinţa de Dumnezeu cea vie, din cercare, care nu mai are nevoie de nici o dovadă dinafară? Este în obiceiul diavolului a propovădui şi tâlcui amănunţit pe Răscumpărătorul, a propovădui şi tâlcui apropierea prin pocăinţă de Răscumpărătorul? Este în obiceiul diavolului a reface în om chipul căzut, a pune în rânduială asemănarea căzută în neorânduială? Este în obiceiul diavolului să aducă gustarea sărăciei duhovniceşti, şi totodată a învierii, a înnoirii, a unirii cu Dumnezeu? Este în obiceiul diavolului a ridica la înălţimea Teologiei, la care omul este ca nimic, fără gând, fără dorinţă, cufundat cu totul în tăcere de minune? Tăcerea acesta este secare a tuturor puterilor fiinţei omeneşti care tind către Dumnezeu şi, ca să zic aşa, pier înaintea nesfârşitei măreţii a lui Dumnezeu (Iov 42, 6). Într-un fel lucrează înşelarea şi altfel Dumnezeu, Stăpânul Cel Nemărginit al oamenilor, Care a fost şi este şi acum Ziditorul lor. Cel Care a zidit şi rezidit nu rămâne, oare, Ziditor? Ascultă, deci, preaiubite frate, prin ce se deosebeşte lucrarea înşelării de lucrarea Dumnezeiască! Înşelarea, când se apropie de om fie prin gând, fie prin visare, fie prin părere subţire, fie prin oarecare văzută cu ochii cei trupeşti, fie prin glas din cele de sub cer, auzit cu urechile trupului, se apropie totdeauna nu ca o stăpână neîngrădită, ci ca o amăgitoare, ce caută în om învoire şi din această învoire primeşte stăpânire asupra lui. Întotdeauna lucrarea ei, fie că este dinlăuntrul sau dinafara omului, este lucrare străină; omul poate s-o lepede. La început, înşelarea este întâmpinată totdeauna de oarecare îndoială a inimii; de ea nu se îndoiesc cei pe care a pus stăpânire în chip hotărâtor. Nicicând nu uneşte înşelarea omul dezbinat de păcat, nu opreşte mişcările sângelui, nu povăţuieşte nevoitorul la pocăinţă, nu-l micşorează înaintea lui înşişi; dimpotrivă, stârneşte în el visarea, pune sângele în mişcare, îi aduce o anumită plăcere fără gust, otrăvită, îl linguşeşte în chip subţire, îi insuflă părere de sine, statorniceşte în suflet idolul eu.

Lucrarea lui Dumnezeu este nematerialnică: nu se vede, nu se aude, nu este aşteptată, este de neînchipuit, de netâlcuit prin vreo asemuire luată din acest veac; vine, lucrează în chip tainic. La început arată omului păcatului lui, face să crească în ochii omului păcatul lui, necurmat ţine păcatul cel grozav înaintea ochilor lui, aduce sufletul la osândirea de sine, îi arată căderea noastră această înfricoşată, întunecată, adâncă prăpastie a pierzării în care a căzut neamul nostru prin păca­tul protopărintelui; după aceea, puţin câte puţin, dăruieşte îndoită luare-aminte şi străpungere a inimii la rugăciune. După ce a pregătit în acest chip vasul, se atinge fără de veste, pe neaşteptate, în chip nematerialnic de părţile dezbinate, şi ele se unesc într-un singur tot. […]

Şi tocmai păcatul atrage pe Sfântul Duh spre om! Îi atrage păcatul nu înfăptuit prin săvârşire, ci văzut de om în sine, recunoscut, deplâns! Cu cât cercetează omul mai în adâncime păcatul său, cu atât este mai plăcut, mai lesne de ajuns pentru Duhul Sfânt, Care, ca un doctor, se apropie numai de cei care se recunosc bolnavi şi, dimpotrivă, se întoarce de la cei care se îmbogăţesc cu deşarta lor părere de sine (Lc. 1, 53). Priveşte şi te cercetează în adâncime păcatul tău! Leapădă-te de tine însuţi, să nu ai sufletul tău cinstit înaintea ta (Fapte 20, 24)! Dă-te cu totul vederii păcatu­lui tău, plângerii pentru el! Atunci, la vremea potrivită, vei vedea rezidirea ta ca lucrare neurmată, cu atât mai mult netâlcuită, a Sfântului Duh. El va veni la tine atunci când nu-L aştepţi, va lucra în tine atunci când te vei socoti cu totul nevrednic de El! Dar dacă în tine se ascunde aşteptarea harului, ia seama: te afli într-o stare primejdioasă! O asemenea aşteptare dă mărturie că într-ascuns te socoţi vrednic, iar faptul că te socoţi vrednic dă mărturie despre părerea de sine tăinuită, întru care este trufia. Trufiei îi urmează lesne, de ea se alipeşte lesne înşelarea. Înşelarea este abaterea de la Adevăr şi Sfântul Duh, împreună-lucrătorul Adevărului, abaterea spre minciună şi duhurile lepădate, împreună-lucrătoarele minciunii. Înşelarea se află deja în părerea de sine, se află în învrednicirea de sine, în însăşi aşteptarea harului. Acestea sunt chipurile ei începătoare, precum mugurele, floarea, fătul sunt chipurile începătoare ale rodului pârguit. Din concepţiile mincinoase apar simţămintele mincinoase. La lucrarea amăgirii de sine se adaugă lucrarea amăgitoare a dracilor. Dracii sunt mai-mari şi căpetenii în tărâmul minciunii: cel care s-a supus de voie dracilor intră sub înrâurirea lor silnică. Ca un întunecat şi amăgit de minciună, pe care o socoate drept adevăr, el se lipseşte de stăpânirea asupra sa, fără a băga de seamă acest lucru. Această stare este stare de înşelare. În ea intrăm, în ea suntem surpaţi pentru trufia şi iubirea noastră de sine. Cel ce iubeşte sufletul său pierde-l-va pe el, şi cel ce îşi urăşte sufletul său în lumea aceasta, în viaţa veşnică îl va păzi pe el (In. 12, 25). Amin.

Cuvânt despre mântuire

şi despre desăvârşirea creştină

[…]Pentru a şti în ce constă mântuirea noastră se cuvine a şti mai înainte în ce constă pieirea noastră, fiindcă mântuirea este de trebuinţă doar pentru cei pieriţi. Cel ce caută mântuire prin însuşi acest fapt se recunoaşte pierit: altfel de ce să caute mântuire? Pieirea noastră s-a săvârşit prin nimicirea împărtăşirii noastre cu Dumnezeu şi prin intrarea în împărtăşire cu duhurile căzute şi lepădate. Mântuirea noastră stă în ruperea împărtăşirii cu satana şi refacerea împărtăşirii cu Dumnezeu.

Partea întâi

Tot neamul omenesc se află în pieire, în cădere. Ne-am lipsit de împărtăşirea cu Dumnezeu chiar în rădăcina şi în izvorul nostru: în protopărinţii noştri, prin păcatul lor cel de bună voie. Ei au fost făcuţi fără de prihană, neîmpărtăşiţi păcatului şi stricăciunii; chiar de la facerea lor au fost făcuţi părtaşi Sfântului Duh; primind fiinţare firească după omenitate, au primit totodată şi fiinţare suprafirească din unirea cu Firea Dumnezeiască. Lepădând de bună voie supunerea faţă de Dumnezeu, intrând de bună voie în supunere faţă de diavol, ei au pierdut împărtăşirea cu Dumnezeu, libertatea şi vrednicia lor, s-au dat în supunere şi robie duhului căzut. Ei de bunăvoie au lepădat viaţa, au chemat asupra lor moartea; ei de bună voie au stricat întregimea binelui dăruit lor atunci când au fost făcuţi, s-au otrăvit pe sine prin păcat. Ca începători ai neamului omenesc, ei au împărtăşit şi nu contenesc a împărtăşi boala lor, pieirea lor, moartea lor întregii omeniri. Adam, făcut după atotsfântul Chip şi atotsfânta Asemănare a lui Dumnezeu, care era dator să nască urmaşi pe măsură, a spurcat Chipul, a nimicit Asemănarea a dat naştere unor urmaşi pe măsura chipului spurcat şi asemănării nimicite. Sfânta Scriptură, care dă mărturie că omul este făcut după Chipul lui Dumnezeu (Fac. 1, 27), lipseşte de această mărturie pe fiii lui Adam. Scriptura spune despre ei că s-au născut după chipul lui Adam (Fac. 5, 3), adică aşa cum s-a făcut Adam după cădere. Din pricina pierderii asemănării, chipul s-a făcut netrebnic. În numele fiecărui om ce intră în fiin­ţarea căderi, Scriptura aduce amara mărturisire: Întru fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a născut maica mea (Ps. 50, 6). Oamenii s-au făcut vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, ai Făcătorului lor (Rom. 5, 10). Dumnezeu, din negrăita Sa milostivire, a chemat din nou neamul omenesc la împărtăşirea cu Dânsul. El a săvârşit asta printr-un mijloc cum nu se poate mai mi­nunat, mai neurmat. Printr-una din Cele Trei Feţe ale Sale, prin Cuvântul Cel Atotsfânt, El a primit omenitatea, zămislindu-se în pântecele Preasfintei Fecioare prin lucrarea Atotsfântului Duh, înlăturând de la Sine obişnuita zămislire omenească din sămânţă bărbătească, zămislire ce a împărtăşit tuturor oamenilor molima păcatului. Astfel, în neamul omenesc S-a arătat un Om fără de prihană, aşa cum a fost zidit strămoşul Adam. Acest Om fără de prihană era părtaş al Dumnezeieştii Firi, asemenea celui întâi-zidit, dar în măsură neasemuit mai mare: cel întâi-zidit era om sfânt prin har, iar Dumnezeu înomenit s-a făcut Dumnezeu-Om. El a luat asupra Sa toate păcatele omeneşti. El a putut să facă asta, deoarece, fiind om, era totodată şi Dumnezeu Atotputernic, Atotdesăvârşit. Luând toate păcatele omeneşti asupra Sa, El S-a adus pe Sine dreptăţii Dumnezeieşti ca jertfă a tot răscumpărătoare pentru omenirea păcătoasă. El a săvârşit răscumpărarea, fiindcă putea s-o facă. În chip nemărginit şi nesfârşit, El a răscumpărat prin pătimirile şi moartea Sa numeroasele, însă mărginitele ca număr, păcate ale omenirii, şi Sfânta Scriptură mărturiseşte cu toată dreptatea despre El: Iată Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii (In. 1, 29). Dumnezeu-Omul înlocuieşte înaintea lui Dumnezeu prin Sine atât întreaga lume, cât şi pe fiecare om în parte. Virtuţile, atât de obşte cât şi aparte, care îşi au izvorul în firea căzută, şi-au pierdut însemnătatea după înomenirea lui Dumnezeu: ele sunt înlocuite de marea lucrare Dumnezeiască: cred în Cel pe Care L-a trimis Dumnezeu (ln. 6, 29). În această mare lucrare Dumnezeiască e cuprinsă şi mântuirea, aşa cum a mărturisit Mântuitorul Însuşi: Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu Adevărat, şi pe Cel pe Care L-ai trimis, Iisus Hristos (In. 17, 3). Virtuţile creştinului trebuie să izvorască din Hristos, din firea omenească cea înnoită de El, nu din firea căzută. Întrucât căderea noastră stă nu în nimicirea binelui din firea noastră, aceasta este însuşirea căderii îngerilor lepă­daţi, ci în amestecarea binelui nostru firesc, cu răul care nu ne e firesc, firea noastră căzută are faptele bune şi virtuţile sale proprii. Pe acestea le săvârşesc păgânii, mahomedanii şi toţi cei străini de Hristos. Faptele bune şi virtuţile lor, fiind spurcate de amestecul răului, sunt nevrednice de Dumnezeu, împiedică împărtăşirea cu El, lucrează împotriva mântuirii noastre. Să lepădăm acest bine părut, sau, mai bine zis, cât se poate de mare rău! Să lepădăm lucrarea firii căzute! Să ne încredinţăm trezviei pe care ne-o porunceşte Credinţa în Hristos! Să încetăm a ne duce viaţa aşa cum ne arată înţelegerea noastră căzută, aşa cum ne trage inima noastră căzută! Să începem a ne duce viaţa aşa cum ne arată poruncile evanghelice, aşa cum cere voia lui Dumnezeu. Vieţuind astfel, ne vom mântui.

Cei care dau faptelor bune ale firii căzute un preţ mare pe care acestea nu îl merită cad în cât se poate de mare păcătoşenie sufletească. Ei cad, fără să o priceapă, în defăimarea şi lepădarea lui Hristos. Adesea se aude din partea lor întrebarea: „De ce să nu se mântuiască păgânii, mahomedanii, luteranii şi toţi cei asemenea lor, vrăjmaşii pe faţă sau ascunşi ai creştinismului? Printre ei sunt mulţi oameni dintre cei mai împodobiţi cu virtuţile”. Este limpede că această întrebare şi obiecţie apar din desăvârşita necunoaştere a ceea ce alcătuieşte pierzania şi mântuirea omului. Este limpede că prin această întrebare şi obiecţie e desfiinţat Hristos, este exprimată ideea că Răscumpărarea şi Răscumpărătorul nu sunt ceva neapărat trebuincios pentru oameni, că pentru mântuirea lor oamenii pot face îndeajuns cu propriile mijloace. Pe scurt: prin această întrebare şi obiecţie este lepădat creştinismul. Virtuţile firii omeneşti căzute şi-au avut preţul lor, la fel ca rânduielile Vechiului Legământ, mai înainte de venirea lui Hristos; ele l-au adus pe om în stare de a-L pri­mi pe Mântuitorul. Lumină am venit în lume, a spus Dumnezeu-Omul despre venirea Sa la oameni, şi au iubit oamenii mai mult întunericul decât Lumina, că erau faptele lor rele: că tot cela ce face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, ca să nu se vădească lucrurile lui; iar cel ce face adevărul vine la Lumină, ca să se arate lucrurile lui că întru Dumnezeu sunt lucrate (In. 3, 19-21). Celor care au îndrăgit păcatul le este propriu să Îl lepede pe Hristos, fiindcă Hristos porunceşte părăsirea păcatului îndrăgit de păcătoşi. Celor care iubesc virtutea le este propriu să alerge la Hristos şi să se lipească de El, fiindcă plinirea (deplinătatea) binelui iubit de ei, Hristos este.

Nu la faţă caută Dumnezeu, ci în tot neamul cel ce se teme de El şi face dreptate primit este la Dânsul (Fapte 10, 34-35). Aceste cuvinte le-a rostit Sfântul Apostol Petru cu prilejul chemării la Credinţă de către Dumnezeu a unui om din neamuri: Cornelie sutaşul. Năzuinţa către virtutea cea adevărată l-a pregătit şi l-a făcut pe Cornelie în stare să primească mântuirea. Aşa trebuie să înţelegem cuvântul primit, după tâlcuirea marelui învăţător al Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur aşa e lămurit acest cuvânt şi de însăşi istorisirea înfăţişată în Faptele Apostolilor de către Sfântul Evanghelist Luca. Cornelie, deşi era din neamuri, însă, părăsind idolii, se ruga cu osârdie numai Dumnezeului Celui Adevărat si dădea milostenie îmbelşugată. O dată, în vreme ce el se ruga, i s-a înfăţişat îngerul lui Dumnezeu şi i-a grăit: Cornelie! Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit întru pomenire înaintea lui Dumnezeu. Şi acum, trimite în Iopi bărbaţi, şi cheamă pe oarecare Simon, ce se numeşte Petru (Apostolul): acesta îţi va spune ce trebuie să faci (Fapte 10, 3-6). Rugăciunile şi milosteniile lui Cornelie erau atât de puternice că Milostivul Dumnezeu a căutat la ele; însă nu ele în sine i-au adus mântuirea lui Cornelie. Ele l-au făcut în stare să creadă în Hristos, iar credinţa în Hristos i-a adus mântuirea. Iată adevăratul preţ al binelui firii căzute ! Acest bine are preţ atunci când duce la Hristos; iar atunci când el, mulţumindu-se cu sine însuşi, se desparte de Hristos, devine un foarte mare rău, răpindu-ne mântuirea pe care Hristos o dăruieşte, mântuirea pe care acest bine nu poate să o dea nicidecum de la sine.

Asemenea lucrării binelui firesc este lucrarea Vechiului Testament. Înainte de venirea lui Hristos, abaterea de la el devenea înstrăinare de Dumnezeu (Gal. 5, 4). Vechiul Legământ era slujitor al mântuirii, pregătind oamenii pentru Credinţa în Hristos, prin care este dăruită mântuirea; însă pentru iudei, care au vrut să rămână pentru totdeauna în Legământul Vechi, el s-a făcut mijlocitor, unealtă a pierzaniei. Păcătoşenia pierzătoare de suflet a iudeilor stă în aceea că ei, din lucrarea trufiei şi părerii de sine, au dat Legământului dat lor de Dumnezeu altă însemnătate decât îi dăduse lui Dumnezeu, şi pentru Vechiul Legământ, care era o umbră frumoasă a Adevărului, a Legământului celui Nou, au lepădat Legământul cel Nou; de dragul umbrei, ei au lepădat ceea ce umbra preînchipuia; de dragul călăuzei vremelnice către mântuire, au lepădat mântuirea însăşi, au lepădat Răscumpărarea şi pe Răscumpărătorul.

Deopotrivă pierzătoare de suflet este păcătoşenia celor care, orbiţi de trufie şi părere de sine, dau faptelor bune pe care ei le fac, faptelor firii căzute, un preţ ce nu le este propriu. „Tâlhar şi răpitor”, spune Preacuviosul Macarie cel Mare, „e cel care nu intră pe uşă, ci sare pe aiurea” (In. 10, 1): aşa este şi cel ce se îndreptează pe sine fără Hristos, Cel Care îndreptează. Toţi sfinţii, părăsind dreptatea lor, căutau dreptatea lui Dumnezeu, şi în ea au găsit (sfânta) dragoste, cea ascunsă de fire, de firea pe care a stricat-o căderea. Firea, fiind stricată prin cădere, are stricată şi dreptatea. Am rătăcit, spune Proorocul, şi ne-am făcut ca nişte necuraţi toţi, şi ca o cârpă lepădată toată dreptatea noastră (Is. 64, 6). De la picioare până la cap nu e în el, în omul căzut, loc întreg (Is. 1, 6). Răul ce ne-a lovit, tâlcuiesc Părinţii cuvintele Prorocului, nu este rău din parte, ci în întregul trup, a cuprins întreg sufletul, a pus stăpânire pe toate puterile lui. Nu a rămas în firea noastră nici o părticică nevătămată, nemolipsită de păcat; nici o lucrare a noastră nu poate scăpa neamestecată cu răul. Atunci când apa e amestecată cu vin sau oţet, fiecare picătură din ea va fi amestec; aşa şi firea noastră, amestecată fiind cu răul, are amestecul răului în fiece vădire a lucrării sale. Întreaga moştenire şi vrednicie a noastră este în Răscumpărăto­rul. Omul se îndreptează doar prin credinţa lui Iisus Hristos (Gal. 2, 16). Pentru a ne împropria Răscumpărătorului prin credinţa vie în El, este nevoie să ne lepădăm din plin de sufletul nostru (Lc. 14, 26), adică nu numai de păcătoşenia, ci şi de dreptatea firii căzute. Năzuinţa de a ne păstra dreptatea cea spurcată de păcat a firii căzute este lepădare cu lucrul de Răscumpărătorul. Cei ce vreţi să vă îndreptaţi prin Lege, Legea lui Moisi sau legea firească (naturală), v-aţi înstrăinat de Hristos, aţi căzut din har (Gal. 5, 4), spune Apostolul. Că de este prin Lege dreptatea, Hristos în zadar a murit (Gal. 2, 21). Asta înseamnă că în felul de a gândi ce recunoaşte că dreptatea omenească are vreun preţ înaintea lui Dumnezeu după ivirea creştinismului e, fără îndoială, o concepţie hulitoare care dospeşte tot acest fel de a gândi, concepţie care crede că Hristos este facultativ pentru mântuire, concepţie de aceeaşi greutate cu lepădarea de Hristos. Domnul le-a zis fariseilor ce se sileau să-şi păstreze dreptatea proprie: Ziceţi: „Vedem”, pentru aceasta, păcatul vostru rămâne (In. 9, 41). N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Mt. 9, 13). Asta în­seamnă că cei ce nu-şi socotesc păcatele drept păcate, iar dreptatea proprie drept zdreanţă netrebnică, spur­cată şi sfâşiată prin părtăşia cu păcatul şi cu satana, se înstrăinează de Răscumpărătorul, mărturisindu-L, poate, cu gura, prin lucrarea lor şi în duhul lor se leapă­dă de El. Sfântul Apostol Pavel, care fusese neprihănit după Legea lui Moisi şi după legea firii, socotea dreptatea sa pagubă a fi pentru covârşirea cunoştinţei lui Hristos Iisus, Domnul. El s-a lepădat de dreptatea sa, socotind-o gunoi, ca pe Hristos să dobândesc, precum spune Marele Pavel, neavând dreptatea mea cea din Lege, ci pe ceea ce este prin credinţa lui Hristos, care e de la Dumnezeu dreptate întru credinţă (Fil. 3, 4-9). Iar căutând să ne îndreptăm întru Hristos, ne-am aflat şi singuri păcătoşi (Gal. 2, 17): fiindcă nu este cu putinţă a ne apropia de Hristos şi a ne împropria Lui fără a te fi recunoscut pe tine însuşi, fără făţărnicie, drept păcătos, păcătos pierit, ce n-are nici o îndreptare proprie, nici o vrednicie proprie. Din faptele Legii nu se va îndrepta nici un trup înaintea Lui: că prin Lege este cunoştinţa păcatului. Iar acum, afară de Lege s-a arătat dreptatea lui Dumnezeu, fiind mărturisită de Lege şi prooroci; iar dreptatea lui Dumnezeu e, prin credinţa lui Hristos, la toţi şi peste toţi cei ce cred: că nu e osebire, pentru că toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu, îndreptându-se în dar cu harul Lui prin răscumpărarea cea întru Hristos Iisus (Rom. 3, 20-24).

Potrivit legii nestrămutate a nevoinţei, recunoaşterea şi simţirea îmbelşugată a păcătoşeniei noastre, recunoaştere şi simţire dăruită de harul Dumnezeiesc, premerge tuturor celorlalte daruri harice. Ea pregăteşte sufletul pentru primirea acestor daruri. Sufletul nu-i în stare să le primească pe acestea dacă nu vine mai înainte în starea fericitei sărăcii a duhului. „Când mintea vede păcatele sale, care-s asemenea la număr cu nisipul mării, asta slujeşte drept semn al începutului luminării sufletului, semn al însănătoşirii lui”. Ajungând în această stare, Ierarhul Tihon al Voronejului a zis: „Cunoaştem păcatele noastre: iată, acesta e începutul pocăinţei... Ne pocăim, recunoaştem că nu suntem vrednici de nimic. Cu cât ei (bineplăcuţii lui Dumne­zeu) se socot pe sine mai nevrednici, cu atât Dumne­zeu, ca un Bun şi Milostiv, îi învredniceşte mai mult... Ce e al nostru propriu? Neputinţa, stricăciunea, întunericul, răutatea, păcatele”. Să ne ferim de rătăcire, care aduce moarte! Să ne temem de lepădarea de Hristos, care este împreunată cu rătăcirea! Să ne temem de pierderea neîndoielnică a mântuirii, care urmează gândului mincinos, potrivnic Adevărului! Prevederea e cu atât mai trebuincioasă în vremurile noastre cu cât acum e răspândită cu deosebite strădanii propovăduirea „înaltelor virtuţi şi reuşite” ale omenirii căzute, cu scopul mărturisit de a-i atrage pe toţi în arena acestor virtuţi şi acestei sporiri. Batjocorind atotsfântul bine al creştinismului, această propovăduire se străduie să insufle dispreţ şi ură faţă de el.

Faptele mântuirii sunt faptele Credinţei, faptele Legământului celui Nou. Prin aceste fapte e împlinită nu înţelegerea omenească, nu voia omenească, ci voia Atosfântului Dumnezeu, descoperită nouă în poruncile Evangheliei. Creştinul ce doreşte să moştenească mântuirea este dator a săvârşi următoarele fapte: 1) A crede în Hristos aşa cum porunceşte Dumnezeu să credem în El, adică să primească învăţătura despre Dumnezeu cea descoperită (revelată) de Dumnezeu, să primească creştinismul păzit în toată curăţia şi plinătatea în sânul Bisericii Ortodoxe celei sădite de Dumnezeu-Omul în Răsărit, răspândite din Răsărit în lume, şi care până acum numai în Răsărit a rămas întreagă şi ţine Învăţătura creştină cea predanisită de Dumnezeu nesmintită, fără s-o schimbe şi fără să amestece în ea învăţături omeneşti şi drăceşti. Cel ce se apropie de Dum­nezeu, spune Apostolul, trebuie să creadă cum că El este, şi că celor ce-L caută pe Dânsul e Dătător de plată (Evr. 11, 6). […]

2) Cel ce a crezut este dator să aducă prinos de pocăinţă pentru viaţa sa cea de bunăvoie păcătoasă dinainte şi să aibă hotărâre neclintită de a duce viaţă plăcută lui Dumnezeu. După Sfântul Ce v-a chemat pe voi, porunceşte creştinilor Sfântul Apostol Petru, şi voi fiţi sfinţi întru toată petrecerea, ca fii ai ascultării, nepotrivindu-vă poftelor de mai înainte ale necunoştinţei voastre (1 Pt. 1, 15, 14). Nu este cu putinţă nici a ne împropria lui Dumnezeu, nici a rămâne în această stare, dacă rămânem şi petrecem cu statornicie în viaţa păcătoasă. […]

3) Cei ce au crezut în Dumnezeu, care au lepădat viaţa păcătoasă pentru a intra în împărtăşire cu Dumnezeu, intră în această împărtăşire prin mijlocirea tainei creştineşti începătoare: Sfântul Botez. Botezul este naştere în viaţa Dumnezeiască. Este cu neputinţă a intra în fiinţarea cea după fire fără a te naşte după legea firii; este cu neputinţă a intra în împărtăşire cu Dumnezeu, împărtăşire în care stă adevărata noastră viaţă sau altfel spus mântuirea noastră, fără a intra în creştinism prin mijlocirea Sfântului Botez. Aşa a rânduit Dumnezeu. Prin botez, intrăm în cea de-a doua fiinţare (Tit 3, 5), adică în aceea sfântă fiinţare care i-a fost dăruită lui Adam la facerea lui, pe care el a pierdut-o atunci când a căzut şi care ne-a fost înapoiată de către Domnul nostru Iisus Hristos. Dacă nu se va naşte cineva de sus, a grăit Domnul, nu va putea vedea Împărăţia lui Dumnezeu. De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre întru Împărăţia lui Dumnezeu (In. 3, 3, 5). […] Sfântul Botez este pecetluit de altă taină, ce îi urmează în chip nemijlocit: Sfânta Mirungere. Pe bună dreptate este numită această taină pecete, la fel cum Sfântul Botez pe bună dreptate poate fi numit legământ între Dumnezeu şi om. Pecetea ce pecetluieşte legământul acesta este Sfânta Mirungere.

4) Rămânerea întru înfierea de către Dumnezeu pe care ne-o aduce Sfântul Botez este sprijinită de vieţuirea după poruncile evanghelice; rămânerea întru această înfiere este pierdută prin abaterea de la vieţuirea după poruncile evanghelice. Amândouă aceste lucruri au fost mărturisite de Domnul Însuşi: Dacă veţi păzi poruncile Mele, a grăit El, veţi rămânea întru Mine. De nu rămâne cineva întru Mine, e scos afară ca viţa şi se usucă: şi o adună pe ea, şi în foc o aruncă, şi o arde (In. 15, 10, 6). Pentru mântuire e de neapărată trebuinţă ca cel botezat întru Hristos să vieţuiască după aşezământul de lege al lui Hristos.

5) Dumnezeu-Omul, după ce ne-a născut întru mântuire prin Sfântul Botez, ne aduce în cea mai strânsă împărtăşire cu Sine prin altă mare şi nepătrunsă taină: taina Euharistiei, prin mijlocirea căreia unim şi amestecăm trupul şi sângele nostru cu trupul şi sângele Dumnezeu-Omului. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, a grăit Domnul, petrece întru Mine şi Eu în el. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică. De nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi (ln. 6, 56, 54, 53). […]

6) Pentru sprijinirea neputinţei noastre, pentru tămăduirea rănilor pricinuite nouă de păcatele pe care le-am săvârşit după Botez, pentru păstrarea în întregime a sfinţeniei cu care am fost pecetluiţi prin Sfântul Botez, Dumnezeu ne-a dăruit taina Mărturisirii. Prin taina aceasta e înnoită şi refăcută starea dobândită prin Sfântul Botez. La taina Mărturisirii trebuie să aler­găm cât se poate de des: sufletul omului ce are obiceiul de a-şi mărturisi păcatele adesea este oprit de la păcate de gândul la spovedania care îl aşteaptă; dimpotrivă, păcatele nemărturisite se înnoiesc lesne, ca şi cum ar fi săvârşit în loc întunecos ori în vremea nopţii.

Partea a doua

[…]Aşijderea şi fiecare creştin dreptslăvitor, de vrea să treacă de la viaţa uşuratică la viaţa cu luare-aminte, de vrea a se îndeletnici cu mântuirea sa, este dator, în primul rând, să îşi întoarcă luarea-aminte asupra legăturilor sale cu aproapele. În aceste legături, el este dator să îndrepte tot ce poate îndrepta, să aducă pocăinţă nefăţarnică înaintea lui Dumnezeu pentru tot ce nu mai are cum să îndrepte şi să se hotărască la lucrarea bineplăcută lui Dumnezeu. lată, I-a zis Domnului vameşul Zaheu, jumătate din avuţia mea dau săracilor, şi de am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. El a auzit veselitoarea hotărâre a Atotbunului şi Atotputernicului Domn, Care rămâne şi acum tot atât de Bun şi tot atât de Atotputernic: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi acesta fiu al lui Avraam este: că a venit Fiul Omului să caute şi să mântu­iască pe cel pierdut (Lc. 19, 8-10). Urmaşul lui Avraam după trup a fost recunoscut de Dumnezeu ca urmaş al lui Avraam atunci când s-a hotărât să vieţuiască în chip bineplăcut lui Dumnezeu: de aici reiese că înainte vreme nu era recunoscut ca atare, în ciuda dreptului naşterii după trup. Şi creştinul, atâta vreme cât duce viaţa păcătoasă, potrivnică poruncilor evanghelice, nu este socotit creştin, chiar dacă are dreptul la acest nume în urma adăugării la sfânta seminţie creştinească prin Botez. Ce folos că mărturiseşti cu vorbele, dacă te lepezi cu faptele? Domnul a făgăduit: Voi mărturisi lor, celor ce nu le pasă de plinirea poruncilor evanghelice, că „niciodată nu v-am ştiut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine, cei ce lucraţi fărădelegea!” (Mt. 7, 23). Pentru mântuire este nepărat trebuincioasă împlinirea tuturor aşezămintelor evanghelice, păstrate în cuvenita neştirbire numai de Sfânta Biserică Ortodoxă. […]

Desăvârşirea creştină este dar al lui Dumnezeu, nu rod al ostenelii şi nevoinţei omeneşti; prin nevoinţă doar se arată că dorinţa de a primi darul este adevărată şi nefăţarnică; prin nevoinţă, ce înfrânează şi domoleşte patimile, firea omenească se face în stare şi se pregăteşte de primirea darului. De om atârnă a se curăţi şi a găti, şi asta cu ajutorul lui Dumnezeu, sălaş în sine pentru Dumnezeu; venirea lui Dumnezeu în acest sălaş atârnă numai de buna voie a lui Dumnezeu (In. 14, 32). Neagonisirea şi lepădarea de lume e o condiţie neapărat trebuincioasă pentru atingerea desăvârşirii. Mintea şi inima trebuie să fie în întregime îndreptate spre Dumnezeu; toate piedicile, toate pricinile de împrăştiere trebuie îndepărtate; oricine dintre voi care nu se leapădă de toate avuţiile sale, a grăit Domnul, nu poate să fie ucenic al Meu (Lc. 14, 33). Nădăjduirea în avuţia stricăcioasă trebuie înlocuită cu nădăjduirea în Dumnezeu, iar avuţia însăşi, cu făgăduinţa lui Dumnezeu, Care a zis: Nu vă grijiţi zicând: Ce vom mânca?, sau: Cu ce ne vom îmbrăca? Că acestea toate neamurile le caută; că ştie Tatăl vostru Cel Ceresc că trebuinţă aveţi de acestea toa­te; ci căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi acestea toate se vor adăuga vouă (Mt. 6, 31-33). […]

După povaţa Apostolului Pavel, necazurile îngăduite de către Pronie trebuie primite de noi cu cea mi mare supunere faţă de Dumnezeu, aşa cum şi Apostolul primea ispitele îngăduite să vină asupra lui: Binevoiesc, spunea el, întru neputinţe, întru defăimări, în nevoi, în prigoane, în strâmtorări, pentru Hristos (2 Cor. 12, 10). După povaţa Sfântului Apostol Petru, când vin necazurile asupra noastră se cuvine să ne încredinţăm atotsfintei voi a lui Dumnezeu şi cu deosebită tărie, cu neclintire să ţinem Poruncile Dumnezeieşti, de care vrăjmaşul se străduie în vremea necazului să ne rupă prin gânduri de întristare, deznădejde, cârtire, mânie, hulă. Toată grija noastră s-o aruncăm spre Dânsul, că El Se îngrijeşte pentru noi (1 Pt. 5, 7). Cuvine-se nouă a avea toată bucuria, adică cea mai mare bucurie, când în multe feluri de ispite cădem (Iac. 1, 2): ispitele sunt semnul chemării noastre de către Dumnezeu, semnul alegerii, semnul înfierii. Din mijlocul lor să înălţăm slavoslovie către Dumnezeu precum a înălţat dreptul, mult pătimitorul Iov, din mijlocul feluritelor necazuri ce îl împresurau din toate părţile (Iov 1, 21; 2, 10). Din mijlocul lor să aducem mulţumită lui Dumnezeu, mulţumită ce umple inima celui mulţumitor de mângâiere duhovnicească şi putere spre a răbda, mulţumită poruncită de Însuşi Dumnezeu. Pentru toate mulţumiţi, căci aceasta este voia lui Dumnezeu întru Hristos Iisus spre voi (1 Tes. 5, 18). Grăieşte Sfântul Petru Damaschin: „Precum părinţii iubitori de fii, fiind mânaţi de dragoste, prin ameninţări întorc la o purtare înţeleaptă pe fiii lor ce şi-au îngăduit a se purta nechibzuit, aşa şi Dumnezeu îngăduie ispitele ca pe un toiag care abate pe cei vrednici de la relele sfaturi ale diavolului. Cel ce cruţă toiagul, urăşte pe fiul său, iar cela ce-l iubeşte îl ceartă cu osârdie (Pilde 13, 25). Mai bine a alerga la Dumnezeu prin răbdarea ispitelor ce se întâmplă, decât de frica necazurilor să te supui căderii, să cazi în mâinile diavolului şi să atragi asupra ta căderea şi chinul veşnic dimpreună cu el. Înaintea noastră stă, negreşit, o alegere din două: fie răbdăm necazurile dintâi, ce sunt vremelnice, fie pe cele din urmă, care sunt veşnice. De drepţi nu se ating nici primele nenorociri, nici cele din urmă: fiindcă ei, iubind întâmplările ce nouă ni se par nefericiri, se bucură de ele, primind cu drag ispitele ca pe nişte prilejuri de a agonisi avuţie duhovnicească, rămân nerăniţi. […]

Domnul a făgăduit necazuri următorilor Săi pentru toată vremea pribegiei lor pământeşti, le-a făgăduit o viaţă pământească asemenea vieţii Lui pământeşti, petrecute în lipsuri şi prigoane: dar tot-odată le-a poruncit să aibă bărbăţie şi bună nădejde. De vă urăşte pre voi lumea, le-a grăit El, ştiţi că pre Mine mai înainte decât pre voi M-a urât. De aţi fi din lume, lumea ar iubi ceea ce e al său; iar pentru că din lume nu sunteţi, ci Eu v-am ales pre voi din lume, pentru aceasta vă urăşte pre voi lumea (In. 15, 18-19). „În lume necazuri veţi avea, ci îndrăzniţi: Eu am biruit lumea (In. 16, 33): nici un necaz, nici o ispită nu vor putea nici să vă biruie, nici să vă strivească dacă veţi crede întru Mine şi veţi rămâne întru Mine prin plinirea poruncilor Mele”. Credincios este Dumnezeu, spunea Apostolul, Care nu va lăsa pre voi să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci împreună cu ispita va face şi sfârşitul, ca s-o puteţi suferi (1 Cor. 10, 13). De asemenea, şi într-un alt loc al Scripturii dă mărturie Sfântul Duh: Multe sunt necazurile drepţilor, şi din acelea toate îi va izbăvi pre ei Domnul. Păzeşte Domnul toate oasele lor, nici unul dintr-însele nu se va zdrobi (Ps. 33, 18-19). Să credem făgăduinţei lui Dumnezeu, să nu ne spăimântăm de marea ce se înviforează a necazurilor şi o vom trece cu bine, ţinuţi de nevăzuta, însă atotputer­nica dreaptă a lui Dumnezeu. […] Este neaparat, trebuincioasă pentru nevoitorul lui Hristos răstignirea trupului! E de neapărată trebuinţă să se supună jugului celui bun al nevoinţelor pentru a înfrâna năzuinţele dobitoceşti ale trupului, iar nu pentru a se lipsi de sănătate şi puteri, care sunt de neapărată trebuinţă pentru nevoinţa însăşi. „Noi am învăţat să fim ucigaşi de patimi, nu ucigaşi de trupuri”, spune Pimen cel Mare. Chiar pentru cei neputincioşi cu trupul şi bolnavi este foarte vătămătoare călcarea înfrânării, care nu dă putere, ci întăreşte boala în loc să întremeze pe cel slab şi bolnav. Măsura înţeleaptă este foarte în stare a sprijini şi a păstra puterile şi sănătatea trupului, atât în oamenii zdraveni cât şi în cei slabi şi bolnăvicioşi. […]

Vrednică de adâncă cercetare şi minunare este legătura dintre trupul şi sufletul omenesc. Felul de a gândi al omului, simţămintele inimii lui atârnă mult de starea în care se găseşte trupul lui. „Când pântecele este strâmtorat”, a băgat de seamă Sfântul Ioan Scărarul, „inima se smereşte; iar atunci când pântecele este îndestulat, gândurile se umplu de trufie”. Sufletul nu poate veni întru smerenie, a spus Pimen cel Mare, decât prin micşorarea hranei pentru trup. Un întâi-stătător de chinovie l-a întrebat pe sfânt: „De ce nu simt în mine frica lui Dumnezeu?” „Cum să simţi frica lui Dumnezeu”, i-a răspuns Pimen cel Mare, „când pântecele tău este umplut cu prăjituri şi brânzeturi?”. Când trupul e sătul, inima noastră nu poate să nu nască simţăminte de curvie, iar mintea, gânduri şi visări de curvie, care prin puterea şi chipul lor atrăgător sunt în stare să schimbe şi cea mai hotărâtă voinţă bună, să o aplece spre îndulcirea de păcat; tocmai de aceea Sfântul Ioan Scărarul a zis: „Cel ce face pe placul pântecelui şi tot-odată voieşte a birui dracul curviei se aseamănă celui ce stinge focul cu untdelemn”. Sfântul Isaac Sirul grăieşte: „Să iubeşti hainele umile, ca să nimiceşti gân­durile ce odrăslesc în tine, vreau să zic semeaţa cugetare a inimii. Cel ce iubeşte strălucirea lumească nu poate dobândi gânduri smerite, fiindcă inima se întipăreşte lăuntric potrivit chipului dinafară”. Sfântul Apostol Pavel, înşirând faptele trupeşti, a numit printre ele vrajbele, sfezile, zavistiile, mâniile, gâlcevile, dezbinările, eresurile (Gal. 5, 20), neajunsuri proprii duhului omenesc. Din ce pricină? Din pricina că aceste feluri de păcate dau în vileag cugetarea trupească a omului, iar cugetarea trupească dă în vileag vieţuirea trupească, lepădarea crucii lui Hristos. Din istoria bisericească vedem ca astfel au fost toţi ereziarhii.[…]

Este neapărată, neapărată nevoie pentru toţi creştinii îndeobşte să împlinească neştirbit poruncile Mântuitorului, Care a zis: Cine va vrea să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde, iar cine îşi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui pe el (Mc. 8, 35). Cel ce îşi iubeşte sufletul său îl va pierde, şi cel ce îşi urăşte sufletul său în lumea aceasta îl va păzi pe el în viaţa veşnică (In. 12, 25). Ce înseamnă a iubi sufletul tău? Înseamnă a iubi firea ta căzută, însuşirile ei cele spurcate de păcat, ştiinţa ei cea cu nume mincinos, poftele şi înclinările ei, dreptatea ei. Ce înseamnă a mântui sufletul tău în această lume? Înseamnă a dezvolta însuşirile firii tale căzute, a urma socotinţelor tale şi voii tale, a zidi dreptatea ta din părutele fapte bune ale firii căzute. Ce înseamnă a-ţi pierde sufletul pentru Hristos şi pentru Evanghelie, ce înseamnă a urî sufletul tău? Înseamnă a cunoaşte şi recunoaşte căderea şi neorânduiala aduse în fire de păcat; înseamnă a urî starea pricinuită în noi de către cădere şi a o omorî prin lepădarea purtării după socotinţele proprii, după voia proprie, după înclinările proprii: înseamnă a altoi cu sila pe firea proprie înţelegerea şi voia firii înnoite de Hristos, şi a-ţi orândui purtarea după atotsfânta învăţătură a lui Dumnezeu şi după atotsfânta voie a lui Dumnezeu, care ni s-au descoperit de către Fiul lui Dumnezeu în Evanghelie. Firea noastră căzută este vrăjmaşă lui Dumnezeu: urmarea socotinţelor şi înclinărilor firii căzute e năzuinţă către pieire neîndoielnică şi veşnică. […]

Să urmăm, fraţilor, învăţăturii lui Hristos! Să urmăm vieţuirii, purtării, felului de a gândi al sfinţilor bineplăcuţi ai lui Dumnezeu! Să nu ne dăm în lături a ne lepăda, pentru mântuirea noastră, de firea noastră căzută! Pentru adevărata iubire de sine, să lepădăm dragostea, amăgitoare de sine, egoismul nostru! Pentru lucrarea cea mântuitoare după dreptarul poruncilor Evangheliei, să lepădăm de la noi lucrarea după dreptarul legilor firii căzute, ce sunt iubite lumii şi vrăjmaşe lui Dumnezeu! Să urâm părutele fapte bune ce răsar din raţiunea cu nume mincinos, din mişcările sângelui, din simţămintele inimii, oricât ne-ar părea de înalte, neprihănite, sfinte simţămintele şi gândurile noastre. Aceste fapte sunt în stare doar să dezvolte în noi părerea de sine, trufia, amăgirea de sine, care duc în pierzare. Ele nu luminează ochii sufletului aşa cum îi luminează porunca Domnului (Ps. 18, 9); dimpotrivă, ele întăresc orbirea sufletului, fac această orbire de netămăduit. Cei ce le săvârşesc vor merge în muncile cele veşnice, ca unii care fac binele firii căzute, bine întotdeauna amestecat cu răul, bine spurcat, de la care Domnul Îşi întoarce, ca de la o urâciune. satanicească, privirile Sale sfinte. Pentru a săvârşi binele firii căzute nu e nevoie să fii creştin: ele sunt ale întregii omeniri căzute. Unde se săvârşesc faptele bune ale firii căzute în laudele tunătoare ale lumii, Mântuitorul lumii e scos afară, lepădat. Faptele credinţei, faptele mântuirii, sau, ceea ce e acelaşi lucru, împlinirea poruncilor evanghelice, sunt doar ale creştinilor. „Binele”, a spus despre adevăratul bine Preacuviosul Marcu Ascetul, „nu poate fi crezut sau lucrat decât în Hristos Iisus şi în Sfântul Duh”. Împlinirea poruncilor evanghelice îl aduce pe om întru adevărata cunoştinţă de Dumnezeu şi cunoştinţă de sine, în ade­vărata iubire de sine, de aproapele, de Dumnezeu, în părtăşia cu Dumnezeu, care se dezvoltă cu atât mai îmbelşugat cu cât sunt împlinite mai cu râvnă şi mai neabătut poruncile evanghelice. Părtăşia cu Dumnezeu, dăruită creştinului încă din vremea călătoriei pământeşti, e chezăşia fericirii cereşti şi veşnice. Această chezăşie dă mărturie de la sine că e nemincinoasă, o mărturiseşte atât de limpede şi de puternic că mulţi, pentru a o păstra, s-au hotărât să se supună celor mai mari necazuri, au pus-o înaintea vieţii pământeşti. Jalnică, amarnică este orbirea cu care lumea trufaşă priveşte dispreţuitor la faptele Credinţei Creştineşti, cu care ea rosteşte asupra lor o judecată nebunească şi o osândă ucigaşă pentru lume. Cât de nimicnice par lumii faptele Credinţei faţă de faptele răsunătoare şi strălucitoare ale lumii! Ce faptă bună e, la arătare, conştiinţa propriei păcătoşenii, pentru care asupra vameşului s-a revărsat mila lui Dumnezeu (Lc. 18, 10-14)? Ce faptă bună e, la arătare, pocăinţa, prin mijlocirea căreia păcătoşi cât se poate de mari s-au împăcat cu Dumnezeu şi au moştenit fericirea veşnică? Ce faptă bună e, la arătare, măr­turisirea lui Hristos, mărturisire înfăţişată în cuvinte puţine, simple, şi de cine? De un tâlhar dat morţii pentru fărădelegi. Acele cuvinte puţine şi prea simple l-au băgat pe tâlhar în rai, au săvârşit ceea ce n-au putut şi nu pot săvârşi toate virtuţile strălucitoare ale întregii omeniri. Cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie, într-atât de fără noimă li se pare şi făptuirea după Evanghelie. Nouă, celor care ne mântuim, atât cuvântul Crucii cât şi făptuirea după poruncile evanghelice puterea lui Dumnezeu sunt (1 Cor. 1, 18), care tămăduieşte şi mântuieşte sufletele noastre (Lc. 6, 19).

Sfinţii Părinţi din toate timpurile şi-au înfăţişat raportul lor cu învăţătura revelată de Dumnezeu prin cuvântul: cred. În societatea contemporană, care în cea mai mare parte se laudă că e civilizată şi creştină, răsună fără contenire expresia raportului inimii faţă de Revelaţia Dumnezeiască în spusa: mi se pare. De unde au apărut acest raport şi acest cuvânt? Din necunoaşterea creştinismului. Amară privelişte este când un fiu al Bisericii de Răsărit face judecăţi despre Credinţa creştinească în afara învăţăturii Bisericii sale, împotriva învăţăturii ei Dumnezeieşti, face judecăţi în chip samavolnic, neştiutor, hulitor. O asemenea faptă nu este, oare, lepădare de Biserică, lepădare de creştinism? Să ne înfricoşăm de neştiinţa noastră, care ne trage în pieirea veşnică; să învăţăm creştinismul; să iubim ascultarea faţă de Sfânta Biserică, ce e iubită tuturor care au cunoaşterea Credinţei creştineşti. Să ne facem lucrători osârdnici ai poruncilor evanghelice; să le plinim ca nişte robi netrebnici (Lc. 18, 10), ce trebuie să împlinească datoria lor, care greşesc neîncetat în împlinirea ei sau o împlinesc în chip foarte neîndestulător. Să ne călăuzească la faptele bune Evanghelia, iar nu mişcarea sângelui şi a nervilor. Să ne deprindem a săvârşi virtuţile cu smerenie, nu cu înfierbântare, pe care negreşit o însoţesc şi cu care negreşit lucrează împreună slava deşartă şi semeaţa cugetare, adică trufia. Când Domnul va vărsa în noi sfânta răcoare a smereniei şi în urma lucrării ei se vor opri valurile simţămintelor inimii, atunci vom cunoaşte că înfierbântarea, ce săvârşeşte înaltele şi răsunătoarele virtuţi omeneşti, este trup şi sânge, care nu pot să moştenească Împărăţia Cerurilor (1 Cor. 15, 50).

Mântuiţi-vă, iubiţi fraţi, mântuiţi-vă! Mântuiţi-vă de acest neam îndărătnic (Fapte 2, 40), le spunea Sfântul Apostol Petru iudeilor din vremea sa care din mijlocul poporului vrăjmaş creştinilor înclinau spre primirea creştinismului. Cel ce se mântuieşte va mântui sufletul său, spuneau vechii monahi mari despre adevăraţi creştini ai vremii de pe urmă. Asta înseamnă că mântuirea va fi foarte greu de dobândit pentru ei din pricina înmulţirii smintelilor şi din pricina înclinării întregii omeniri spre păcat. Pentru mântuire va fi nevoie de strădanii deosebite, de râvnă deosebită, de fereală şi pază de sine deosebită, de înţelepciune deosebită, de răbdare deosebită: însă Atotputernicul nostru Călăuzitor şi Povăţuitor, Viaţa noastră, Puterea noastră, Mân­tuirea noastră, Domnul Iisus Hristos, care ne-a preîn­tâmpinat că în lume necazuri vom avea, ne şi îmbărbătează totodată: Îndrăzniţi, zice El, Eu am biruit lumea (In. 16, 33). Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin (Mt. 28, 20).

Cuvânt despre feluritele stări ale firii omeneşti în privinţa binelui şi a răului

[…] „În îndoit chip, şi cu două feluri de legături”, spune Sfântul Macarie cel Mare, „s-a arătat omul legat după călcarea poruncii şi după izgonirea lui din rai: (s-a arătat legat) în lumea aceasta prin lucrurile lumii şi dragostea de lume, adică de poftele şi patimile trupeşti, de bogăţie şi de slavă, precum şi de dragostea faţă de făpturi, femeie şi copii, rudenii, patrie, locuri, veşminte, mai pe scurt, de dragostea faţă de toate lucrurile văzute, de care Cuvântul lui Dumnezeu îi porunceşte să se lepede de bună voie (fiindcă omul de bună voie se înrobeşte tuturor celor văzute), aşa încât, desfăcându-se şi slobozindu-se de toate acestea, să poată împlini voia lui Dumnezeu în chip desăvârşit. Iar înlăuntrul său, sufletul e legat, închis, înconjurat de ziduri şi ferecat cu legăturile întunericului de către duhurile răutăţii într-aşa măsură, că nu poate, oricât ar vrea, să-L iubească pe Dumnezeu, să creadă în El şi să-L cinstească”. În continuarea acestei omilii, marele bineplăcut al lui Dumnezeu şi povăţuitor al monahilor ne învaţă că numai cei ce au aruncat de pe ei legăturile lumii şi s-au dat spre a sluji cu adevărat numai lui Dumnezeu pot să descopere în ei înşişi robia lor, moartea lor veşnică. Dimpotrivă, cel ce nu s-a îngrijit mai înainte a rupe legăturile puse asupra lui de către materie, adică de lumea cea văzută şi de viaţa vremelnică de pe pământ cu situaţia şi rela­ţiile ei, nu va cunoaşte niciodată, nu va băga de seamă robia sa şi nu va vedea duhurile răutăţii ce lucrează în el. El rămâne pentru totdeauna străin de sine însuşi: nutrind în sine patimi ascunse, nu numai că nu le cunoaşte, ci foarte adesea socoteşte imboldurile lor ca imbolduri ale dreptăţii şi lucrarea lor ca lucrare a harului Dumnezeiesc sau ca mângâiere a conştiinţei. În viaţa monahală, nevoinţa trupească, oricât ar fi de mare, nu poate descoperi de la sine lanţurile lăuntrice şi starea jalnică dinlăuntru: pentru asta e de neapărată trebuinţă nevoinţa sufletească. Nevoinţa trupească neînsoţită de cea sufletească este mai mult vătămătoare decât folositoare; ea slujeşte drept pricină a unei întăriri neobişnuite a patimilor sufleteşti: slava deşartă, făţărnicia, viclenia, trufia, ura, zavistia, părerea de sine. „Dacă lucrarea cea lăuntrică după Dumnezeu nu ajută omului”, a spus marele Varsanufie, „degeaba se oste­neşte el în cele dinafară”. […]

Pricina pentru care Dumnezeu îngăduie ca nevoitorul să fie ispitit de duhurile răutăţi şi de păcat stă în aceea că omul are neapărată trebuinţă să cunoască întocmai şi în amănunt căderea sa, cunoaştere fără de care nu poate să-L recunoască şi să-L primească aşa cum se cuvine pe Răscumpărătorul. El are neapărată trebuinţă să îşi cunoască firea căzută, înclinările ei, lucrarea ce îi este proprie, ca mai apoi, după ce primeş­te harul Sfântului Duh, dat de Răscumpărătorul, să nu pună lucrările lui pe seama sa, ci să fie vrednic vas şi organ al lui. Spune Sfântul Grigorie Sinaitul: „Dacă omul nu va fi părăsit şi biruit şi stăpânit, robit de toată patima şi gândul, şi biruit cu duhul, neaflând nici un ajutor nici de la fapte, nici de la Dumnezeu, nici de la altcineva, lucru care aproape că îl duce la deznădejde, fiind el ispitit din toate părţile, nu va putea să ajungă la străpungerea duhului, să se socoată mai mic decât toţi, cel mai de pe urmă şi robul tuturor, mai netrebnic chiar decât dracii, ca unul muncit şi biruit de ei. Acesta e lucru îngăduit de Pronie din iconomie şi smerenie înţelepţitoare, în urma căreia e dăruită de către Dumnezeu a doua smerenie, cea mai înaltă, care e putere Dumnezeiască ce lucrează prin Dumnezeu şi săvârşeşte prin El toate; (omul) o vede în sine ca pe o unealtă, şi prin această unealtă săvârşeşte Minunile lui Dumnezeu”. Aşa se lămureşte minunata privelişte pe care o înfăţişează prin sine Sfinţii lui Dumnezeu: ei, fiind vase ale Duhului Sfânt, în acelaşi timp se vedeau, se socoteau, se mărturiseau drept cei mai mari păcătoşi, vrednici de pedepsele vremelnice şi veşnice. Ei au studiat şi au cunoscut în chip temeinic firea lor căzută, în care nu-i nimic neîntinat, şi ca atare tot binele care prin mijlocirea lor se săvârşea de către harul lui Dumnezeu sălăşluit în ei îl puneau cu deplină încredinţarea pe seama Lui, şi tremurau neîncetat ca nu cumva să răsară din firea căzută vreun gând sau vreun simţământ jignitor pentru Duhul Sfânt. […]

Libertatea duhovnicească se pierde cu desăvârşire şi atunci când omul botezat îşi îngăduie să îşi petreacă viaţa după înţelegerea şi voia firii căzute: fiindcă cel botezat s-a lepădat de firea sa şi s-a îndatorat ca în toate faptele, cuvintele, gândurile şi simţămintele sale să arate doar firea cea înnoită de Dumnezeu-Omul, adică să vieze doar după voia şi înţelegerea Domnului Iisus Hristos, altfel spus, după poruncile evanghelice şi după învăţătura evanghelică. A urma firii noastre căzute, a urma înţelegerii şi voii ei, înseamnă a ne lepăda cu lucrul de Hristos şi de libertatea pe care El ne-a dăruit-o la Botez. Să dăm viaţă în noi înşine firii căzute înseamnă să ne întoarcem la moartea veşnică, să o sălăşluim şi să o cultivăm în noi înşine. De ce au pierit şi pier iudeii şi elinii? Din dragostea de firea căzută. Unii vor să păstreze ca valoare dreptatea firii căzute, alţii, binele ei, iar alţii, raţiunea ei: şi unii şi ceilalţi se fac străini de Hristos, de această Singură Dreptate. această Singură Vistierie a înţelegerii (Col. 2, 3; Rom. 5, l9). Cel care nu s-a lepădat de firea căzută, care nu a recunoscut că ea, din pricina căderii, este netrebnică şi spurcată în toate privinţele, nu se poate apropia de Hristos şi impropria Lui, sau, dacă s-a împropriat Lui, să rămână întru această stare. […] Păcatul şi starea de cădere ni s-au împropriat în aşa măsură încât lepădarea de ele s-a făcut lepădare de sine, pierdere a sufletului. Pentru mântuirea sufletului a devenit de neapărată trebuinţă lepădarea de sine, de propriul „eu” căzut, care nu recunoaşte căderea sa. Câtă vreme fiinţează acest „eu”, Hristos nu ne poate aduce nici un folos. Oricine nu urăşte sufletul său, nu poate fi ucenic al Meu (Lc. 14, 26). Cel ce nu va lua crucea sa şi să vină după Mine, nu este Mie vrednic. Cela ce şi-a aflat sufletul său, pierde-l-va pe el, şi cel ce şi-a pierdut sufletul său pentru Mine îl va afla pe el (Mt. 10, 38-39), a dat mărturie Domnul. El a poruncit să ne pierdem sufletul nu numai pentru El, ci şi pentru Evanghelie, lămurind prima poruncă prin cea din urmă. Pierderea sufletului pentru Domnul e lepădarea de înţelegerea, dreptatea, voia firii căzute pentru a împlini voia şi dreptatea lui Dumnezeu, care sunt înfăţişate în Evanghelie, pentru a urma înţelegerii lui Dumnezeu, care străluceşte din Evanghelie. Toţi cei ce s-au silit a împlini învăţătura evanghelică ştiu din cercare cât de potrivnice şi duşmănoase sunt faţă de Evanghelie înţelegerea, dreptatea şi voia firii căzute. Împăcarea şi conglăsuirea lor sunt cu neputinţă. Lepădarea de firea căzută este o trebuinţă de neocolit, palpabilă, a mântuirii. Săvârşeşte această le­pădare cel ce neîncetat cugetă întru Evanghelie şi se si­leşte a-i da viaţă în el însuşi prin întreaga sa lucrare. Evanghelia este învăţătura lui Hristos. Învăţătura lui Hristos, ca învăţătură Dumnezeiască, e lege. Împlinirea neştirbită a legii rostite de Dumnezeu, Făcătorul şi Răscumpărătorul, e datorie de neînlăturat a făpturilor răscumpărate. Nepăsarea faţă de învăţarea şi împlinirea legii e lepădare de Legiuitor. […]

Ce folos poate fi de la Botez atunci când noi, primindu-l în pruncie, rămânem mai apoi în desăvârşită necunoştinţă de ceea ce am primit? Iar de primit am primit un Dar nepreţuit, am luat asupra noastră o datorie înfricoşătoare; răspunderea pentru această datorie este la fel de nemăsurată şi nesfârşită precum este nemăsurat şi nesfârşit Darul. Ce folos poate fi de la Botez atunci când nu pricepem căderea noastră, nici măcar nu socotim că firea noastră se află în starea căderii celei mai amare? Când socotim drept bine ales şi bineplăcut lui Dumnezeu binele netrebnic al firii căzute? când năzuim cu încăpăţânare să facem acest bine, neluând în seamă faptul că el nu face altceva decât să hrănească şi să crească în noi iubirea noastră de sine, să ne îndepărteze din ce în ce mai mult de Dumnezeu, să facă mai temeinică, să pecetluiască a noastră cădere şi apostazie? Ce folos poate fi de la Botez atunci când noi nu socotim păcate, nici păcatele de moarte, de pildă preacurvia: cu toate vlăstarele ei, ci le numim „plăceri ale vieţii?” Când nu ştim că firea noastră a fost înnoită prin Botez? Când suntem nepăsători cu totul către lucrarea după legile firii înnoite, acoperindu-o cu hule şi batjocuri?

Ioan, Înaintemergătorul Domnului, al cărui botez a fost numai botez aducător la pocăinţă, iar nu botez aducător al Împărăţiei Cerurilor, cerea de la cei ce veneau la dânsul să se boteze mărturisirea păcatelor, fără să aibă el însuşi nevoie de această mărturisire, precum bagă de seamă Ioan Scărarul, ci îngrijindu-se de folosul sufletesc al celor ce se botezau la el. În fapt: cum poate omul să intre în stadia (arena) pocăinţei fără să fi mărturisit păcatele sale? Cum va cunoaşte el însemnăta­tea feluritelor păcate şi mijlocul de a face pocăinţă pentru ele, dacă nu îi va spune şi una şi cealaltă un povă­ţuitor încercat, duhovnicesc? Cum va face el, fără povăţuitor, cunoştinţă cu armele duhovniceşti, cu întrebuinţarea lor împotriva gândurilor şi simţămintelor păcătoase, împotriva deprinderilor păcătoase, împotriva patimilor înrădăcinate prin trecerea vremii? Mărturisirea păcatelor este neapărat trebuincioasă şi pentru a ne pocăi cum se cuvine de păcatele făcute mai înainte, şi pentru a ne păzi pe viitor de căderile în păcat. Mărturisirea păcatelor a fost dintotdeauna socotită în Biserica lui Hristos o însuşire nedespărţită a pocăinţei. Ea se cerea de la toţi cei ce voiau a se boteza, cu scopul ca Sfântul Botez să fie primit şi păzit de ei aşa cum se cuvine a fi primită şi păzită o taină mare, care a doua oară nu se mai săvârşeşte. În sfârşit, pocăinţa e rânduială a lui Dumnezeu şi Dar al lui Dumnezeu pentru omenirea căzută. […]

Şi asupra păstorilor din vremurile noastre stă sfinţita, cu neputinţă de înlăturat îndatorire de a da o înţelegere nerătăcită şi amănunţită despre Sfântul Botez celor ce au primit taina în pruncie, şi ca atare n-au despre taină nici o cunoaştere din cercare. Darul a fost primit de ei: răspunsul pentru întrebuinţarea Darului este de neînlăturat. Pregătirea din timp pentru acest răspuns este trebuincioasă, cât se poate de trebuincioasă! Stăpânirea Darului întru nepăsare şi neştiinţă atrage după sine urmările cele mai nefericite. Celui ce nu va întrebuinţa Darul după dorinţa şi porunca Dăruitorului, celui care nu va spori în sine harul Botezului prin lucrarea după poruncile evanghelice, ci va ascunde în pământ talantul încredinţat lui, adică va îngropa harul Botezului, va nimici în sine orice lucrare a lui, dedându-se cu totul grijilor şi plăcerilor lumeşti, i se va lua harul Botezului la judecata lui Hristos. Cel ce l-a stăpânit cu nevrednicie va fi aruncat în întunericul cel mai din afară: acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor (Mt. 25, 30). Pentru a avea înţelegerea cuvenită despre marea însemnătate a Sfântului Botez, trebuie să ducem viaţă plăcută lui Dumnezeu, evanghelică: numai ea descoperă omului, în chip îndestul de limpede şi mulţumitor, tainele creştinismului. […]

Caracterul creştinului care se pocăieşte trebuie să fie alcătuit de simţirea plină de suferinţă a plânsului. Părăsirea plânsului este semn al amăgirii de sine şi rătăcirii. Numai smerenia următoare lui Hristos îl poate linişti pe cel ce plânge; numai dragostea în Hristos poate să-l mângâie, poate să şteargă lacrimile lui, poate să lumineze cu lumina cereştii bucurii faţa şi inima lui. Jertfele şi arderile de tot din partea firii căzute nu sunt primite; o singură jertfă din partea acestei firi este plăcută lui Dumnezeu: duhul umilit (Ps. 50, 17-18). […]

Din pricina nepăsării noastre faţă de păzirea preţiosului Dar dăruit nouă prin Botez, din pricina lucrării după nelegiuita lege a firii căzute, stăpânirea păcatului se furişează în noi nebăgată de sea­mă: fără să ne dăm seama, ne pierdem libertatea du­hovnicească. Această robie, care e cea mai grea, rămâne pentru mulţi ascunsă de privirile lor, e socotită drept libertate cât se poate de îndestulătoare. Starea noastră de robie ni se descoperă doar atunci când purcedem la împlinirea poruncilor evanghelice: atunci, înţelegerea noastră se răscoală cu îndârjire împotriva înţelegerii lui Hristos, iar inima sălbatică şi duşmănoasă priveşte plinirea voii lui Hristos ca pe moartea şi uciderea sa; atunci cunoaştem din cercare amara pierdere a libertăţii noastre, căderea noastră cea cumplită; atunci vedem tot adâncul acestei căderi ce ne doboară până în prăpăstiile iadului. Nu trebuie să cădem în deznădejde şi slăbănogire în urma priveliştii acesteia: trebuie să ne încredinţăm cu bărbăţie şi hotărâre pocăinţei, ca unui doctor atotputernic, ce are poruncă şi stăpânire de la Dumnezeu să doftoricească şi să vindece toate păcatele, fie acestea cât de mari şi de numeroase, oricât de învechită şi înrădăcinată ar fi deprinderea de a păcătui. […]

Rânduiala prin care cel ce se pocăieşte urcă prin mijlocirea pocăinţei la sfinţenie este înfăţişată de Preacuviosul Macarie cel Mare: „Cel ce voieşte a se apropia de Domnul şi a se învrednici de viaţa veşnică, a se face casă a lui Dumnezeu şi a se învrednici de Sfântul Duh, pentru a primi putinţa de a aduce în chip curat şi fără de prihană roadele Duhului după poruncile Domnului, trebuie să înceapă în următorul chip: în primul rând, trebuie să creadă nestrămutat în Domnul, să se dea pe sine în întregime poruncilor Lui, să se lepede de lume întru totul, ca mintea să nu fie prinsă cu nimic din lucrurile văzute; să petreacă fără clintire în rugăciuni, să nu cadă în trândăvie daca cercetarea şi ajutorul de la Domnul întârzie; să aibă în toată vremea mintea îndreptată necontenit către Dumnezeu. Apoi, trebuie să se silească mereu la tot lucrul bun şi la toate poruncile Domnului, chiar dacă inima nu ar dori aceasta din pricina păcatului care viază în ea; trebuie să se silească a se smeri înaintea tuturor oamenilor, să se socoată mai prejos şi mai rău decât toţi; trebuie să nu caute cinste, sau slavă, sau laude din partea cuiva, aşa cum scrie în Evanghelie, ci totdeauna să aibă înaintea ochilor doar pe Domnul şi poruncile Lui, silindu-se a bine plăcea numai Lui. Trebuie să se silească, de asemenea, la blândeţe, chiar dacă inima s-ar împotrivi la aceasta, după cuvântul Domnului: învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre (Mt. 11, 29). Deopotrivă este dator să fie milostiv, îngăduitor, împreună-pătimitor, bun, silindu-se la aceasta, cum a zis Domnul: Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv (Lc. 6, 36); şi iarăşi: De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele (In. 14, 15); şi încă: Siliţi-vă, fiindcă silitorii răpesc Împărăţia Cerurilor (Mt. 11, 12); şi: Nevoiţi-vă a intra prin uşa cea strâmtă (Lc. 13, 24). El trebuie să aibă pururea înaintea ochilor smerenia Domnului, viaţa Lui, purtarea Lui, să le păstreze neîncetat în amintire ca pe o pildă, neîngăduind să îi fie răpite de uitare. El trebuie, pe cât îi stă în putere, să se silească a petrece neîncetat în rugă­ciuni, cerând în chip statornic, cu credinţă neslăbită, ca Domnul să vină şi să îl facă sălaş al Lui (In. 14, 23), să îl povăţuiască la toate poruncile Lui, să-l întărească în ele, ca să se facă sufletul lui casă a lui Iisus Hristos. Când va face astfel, silindu-se pe sine, în ciuda împotrivirii inimii, deprinzându-se la tot lucrul bun, la aducerea aminte necurmată de Domnul, la aşteptarea Lui întotdeauna întru multă bunătate şi dragoste, atunci Domnul, văzând această aşezare sufletească a lui şi osârdia cea bună cu care el se sileşte pe sine totdeauna la aducerea aminte de Domnul şi la tot lucrul bun, la smerita cugetare, blândeţe şi dragoste, văzând cum îşi închină Lui inima sa care se împotriveşte la aceasta, cum şi-o sileşte la tot lucrul bun, atunci, zic, Domnul revarsă asupra lui mila Sa (la vremea potrivită), îl izbăveşte de vrăjmaşii lui şi de păcatul ce viază în el, umplându-l de Sfântul Duh. Astfel, el va împlini cu adevărat, fără nici o osteneală şi silinţă din partea lui, poruncile Domnului în întregime şi întotdeauna; sau, mai bine zis, Domnul Însuşi va săvârşi în el poruncile Sale şi va arăta roadele duhovniceşti, iar omul le va rodi pe ele întru curăţie. Dar înainte se cuvine oricui vine la Domnul (precum s-a zis mai sus) să se silească la lucrul bun, neluând seamă la împotrivirea inimii, întru aşteptare neîncetată, cu credinţă neîndoită, a milostivirii lui Dumnezeu; se cuvine lui să se silească pe sine a fi milostiv către toţi, a avea inimă iubitoare de oameni, a se smeri înaintea tuturor, a fi îndelung răbdător în toate, a nu se necăji cu sufletul în prigoane şi necinstiri, a nu se plânge, precum s-a spus: nerăzbunându-vă pe voi înşivă, iubiţilor a se sili pe sine şi la rugăciune, câtă vreme n-a primit darul ei de la Sfântul Duh. Când Dumnezeu vede pe cineva care astfel se nevoieşte şi se sileşte la lucrul bun, aceluia îi dă adevărata rugăciune a lui Hristos, rărunchi de milostivire, iubire de oameni adevărată, pe scurt: îi dă toate roadele duhovniceşti. […]

Bibliografie: Sfântul Ignatie Briancianinov, Călăuza rugătorului. (Izbăvirea de durerile ostenelilor zadarnice, Experienţe ascetice vol 4) Editura Sofia, Bucureşti, 2001

CITIŢI CU LUARE AMINTE, DE MAI MULTE ORI, CUVINTELE SFÂNTULUI IGNATIE BRIANCIANINOV, LUAŢI AMINTE LA CE NE SFĂTUIEŞTE, ŞI PU0NEŢI-LE ÎN FAPTĂ!