• Pomenirea Sfântului Apostol Acvila
Sfîntul Acvila a fost unul dintre cei
șaptezeci de apostoli mai mici. El era evreu şi a locuit mai întîi la
Roma, împreună cu soţia lui, Priscilla. Cînd împăratul Claudius a
decretat izgonirea evreilor din Roma şi din Italia, Acvila s-a dus şi
s-a sălăşluit în Corint. Acolo l-a cunoscut întîi Sfîntul Apostol Pavel,
şi a rămas în casa lui timp de un an şi jumătate, botezîndu-l atît pe
el cît şi pe soţia lui. Arzînd de rîvna pentru Sfînta Credinţă, Acvila
şi Priscilla 1-au însoţit pe Sfîntul Apostol Pavel la Efes şi i-au
slujit lui în nevoinţele apostoleşti. La Efes, Sfîntul Pavel a scris
întîia Epistolă către Corinteni, în care zice:„ Vă îmbrăţişează mult, în
Domnul, Acvila şi Priscila, împreună cu Biserica din casa lor” (I
Corinteni 16: 19). După moartea împăratului Claudius, evreilor li s-a
permis să se întoarcă la Roma, şi astfel Acvila şi Priscila s-au întors
şi ei în vechea cetate. Cînd mai tîrziu Sfîntul Apostol Pavel a scris
Epistola către Romani din Corint, el i-a salutat şi pe prietenii şi
împreună nevoitorii lui: „îmbrăţişaţi pe Priscila şi Acvila,
împreună-lucrători cu mine în Hristos Iisus, care şi-au pus grumazul lor
pentru viaţa mea şi cărora nu numai eu le mulţumesc, ci şi toate
Bisericile dintre păgîni, și Biserica din casa lor” (Romani 16: 3-4). Îl
aflăm peste un oarecare timp pe Acvila la Efes, unde se nevoieşte
împreună cu Sfîntul Timotei. Înlănţuit fiind la Roma, Pavel îi scrie lui
Timotei la Efes: „îmbrăţişează pe Priscila şi pe Acvila” (II Timotei 4:
19). Ca episcop, Sfîntul Acvila a botezat
pre mulţi şi pre mulţi a luminat cu Credinţa; el a dărîmat idoli, a
zidit biserici, a sfinţit preoţi, şi a vestit oamenilor slava Fiului lui
Dumnezeu întrupat. El a fost la sfîrşit asasinat de paginii cei
plini de toată răutatea, şi s-a strămutat la locaşurile cereşti ale
împărăţiei lui Dumnezeu.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Helius
Helius a fost un monah ce a trăit în veacul al patrulea, şi era de neam egiptean. Încă
din frageda lui tinereţe el s-a închinat vieţii nevoinţelor monahiceşti
în pustie. El uimea şi monahi şi mireni cu modul lui de viaţă şi cu
puternicele minuni pe care le lucra cu harul lui Dumnezeu. Deşi
fugea de slava oamenilor, aceştia îl căutau mereu. El s-a luptat mult cu
înşelăciunile şi vicleniile diavolilor, mai cu seamă în vremea asprelor
postiri. Uneori dracii îi puneau înainte miere, alteori mere alese, dar
Helius nu îşi îngăduia niciodată să se lase înşelat. El
vedea tainele din inimile oamenilor, le citea patimile şi gîndurile,
aceasta nu ca să dea pe faţă cunoaşterea lui cea înaltă, ci ca să
vindece greşelile oamenilor.
Viaţa Sfântului Cuvios Nicodim Aghioritul
Acest astru strălucitor al Bisericii a văzut lumina zilei în anul 1749,
în insula Naxos din arhipelagul Ciclade - Grecia. Părinţii săi,
evlavioşi şi cu frică de Dumnezeu - mama sa s-a săvârşit din viaţă ca şi
călugăriţă i-au dat la Sfântul Botez numele de Nicolae şi
l-auîncredinţat preotului satului pentru a-l învăţa să citească. De mic
copil s-a îndepărtat de jocurile gălăgioase, pentru a se dedica
stăruitor lecturii. El a fost dăruit de Dumnezeu nu numai cu o
inteligenţă vie, ci, de asemenea, şi cu o memorie excepţională, care-i
permitea să reţină şi să repete fără greşeală tot ceea ce citea. La
şcoală a avut ca dascăl pe arhimandritul Hrisant, fratele Sfântului
Cosma Etolianul.
La vârsta de 16 ani a fost trimis la Smirna, pentru a deprinde
învăţătura dascălului Ierotei. Aici s-a făcut iubit de toţi, atât de
învăţători, cât şi de elevi, pentru bunătatea şi sensibilitatea sa. în
afară de cultura laică şi studiul cărţilor sfinte, a învăţat latina şi
franceza şi a devenit iscusit cunoscător al limbii eline vechi, ceea ce
l-a învrednicit să împlinească misiunea pe care Dumnezeu i-a hărăzit-o:
să facă cunoscute poporului grec asuprit comorile tradiţiei Bisericii.
După patru ani de studii la Smirna, deoarece turcii masacrau pe grecii
din regiune, în urma campaniei ruse, el a fost nevoit să se întoarcă în
patria sa, Naxos. Acolo i-a întâlnit pe călugării Grigorie, Nifon şi
Arsenie, care fuseseră alungaţi din Sfântul Munte pentru că sprijineau
pe cei care susţineau că nu se pot face parastase duminica, deoarece
este ziua învierii Domnului. Aceştia, porecliţi de adversarii lor
„colivari", i-au aprins dragostea pentru viaţa monahală şi l-au iniţiat
în practica ascezei şi a rugăciunii inimii. Informat de către ei că la
Hydra trăia un om cu virtuţi deosebite, cunoscător adânc al Sfinţilor
Părinţi, anume Mitropolitul Macarie al Corintului, tânărul Nicolae s-a
dus la el, asemenea cerbului însetat la izvoarele apelor, şi în
apropierea acestui sfânt ierarh a înţeles nevoia urgentă de a edita şi
traduce cărţi din izvoarele Sfintei Tradiţii.
Acolo s-a întâlnit şi cu vestitul sihastru Silvestru din Cezareea, care
se nevoia într-o chilie izolată, la mică distanţă de oraş. Acest
sihastru sfânt i-a zugrăvit atât de luminos bucuriile vieţii ascetice,
încât tânărul Nicolae s-a hotărât să ia îndată jugul lui Hristos şi,
luând scrisori de recomandare de la Silvestru, s-a întors în Naxos, ca
să se pregătească de plecare înSfântul Munte.
În 1775, la vârsta de 26 de ani, a intrat în obştea Mănăstirii Dionisiu
şi, la puţin timp, a fost făcut călugăr sub numele de Nicodim. Primind
ascultarea de secretar şi citeţ, el devine curând un model pentru toţi
fraţii, atât în ascultarea care o îndeplinea cu supunere fără murmur şi
cu râvnă, cât şi în râvna pentru rugăciune şi nevoinţă. El sporea în
fiecare zi, supunând carnea duhului şi pregătindu-se pentru luptele
vieţii isihaste. După doi ani, Sfântul Macarie din Corint l-a vizitat în
Sfântul Munte şi l-a însărcinat să diortosească şi să pregătească
pentru tipar „Filocalia", acest manual ortodox al rugăciunii şi vieţii
duhovniceşti.
Tânărul călugăr s-a retras într-o chilie la Careia, pentru a săvârşi
această lucrare vrednică de cei mai înaintaţi părinţi ai isihasmului şi
care cerea o profundă cunoaştere a ştiinţei sufletului. La fel a făcut
şi pentru alte scrieri, cum sunt „Everghetinos" şi „Tratatul despre
deasa împărtăşire" redactat de Sfântul Macarie, dar pe care l-a
îmbunătăţit mult. După terminarea acestei lucrări, monahul Nicodim s-a
întors la Dionisiu, dar studierea părinţilor filocalici şi lucrarea
neîncetată a rugăciunii lui Iisus i-au deschis gustul de a se consacra
mai complet acesteia.
Auzind de Sfântul Paisie de la Neamţ, care conducea o mie de călugări
în Moldova în această sfântă lucrare a coborârii minţii în inimă,
Cuviosul Nicodim a pornit cu corabia spre Moldova, ca să-l cunoască.
Dar, prin providenţa dumnezeiască, o furtună l-a împiedicat să-şi
atingă acest scop.
Întorcându-se la Athos şi arzând de dorinţa de a se dărui total
rugăciunii în linişte, nu s-a mai dus la Mănăstirea Dionisiu, ci s-a
retras la o chilie aproape de Careia, apoi la schitul Capsala, care
ţinea de Mănăstirea Pantocrator, într-o sihăstrie închinată Sfântului
Atanasie, unde copia manuscrise pentru a-şi câştiga cele de trebuinţă.
Acolo putând să se consacre zi şi noapte neîncetatei rugăciuni şi
cugetării la scrierile Sfinţilor Părinţi, el a urcat repede treptele
scării duhovniceşti. După puţin timp, Cuviosul Arsenie din Peloponez, pe
care-l cunoscuse la Naxos, a putut să se reîntoarcă în Muntele Athos şi
s-a aşezat în schitul Capsala. Nicodim a renunţat atunci de bună voie
la singurătatea sa, pentrua profita de binefacerile ascultării, şi i-a
devenit ucenic bătrânului. însă abia au terminat construcţia unei chilii
când, tulburaţi în liniştea lor, au hotărât să se retragă în insula
pustie şi aridă Skyropoula, în faţa Eubeii, în anul 1782.
Acolo, la cererea vărului său, Episcopul Ierotei din Euripos, Sfântul
Nicodim a scris capodopera operelor sale - "Manualul sfaturilor bune"
sau "Paza celor cinci simţiri", despre păzirea simţurilor şi a
gândurilor şi despre activitatea minţii. În vârstă de numai 32 de ani,
lipsit de cărţi şi notiţe, neavând ca resurse decât bogăţia imensei sale
memorii şi dialogul continuu cu Dumnezeu, el expune în această operă o
sinteză a întregii învăţături duhovniceşti a Sfinţilor Părinţi,
ilustrată printr-un mare număr de citate însoţite de referinţe exacte.
El învaţă cum se poate dezrobi mintea de înlănţuirea plăcerilor
simţurilor, pentru a-i permite înălţarea prin rugăciunea inimii la
cugetările duhovniceşti ale contemplaţiei. In timpul petrecut în această
insulă, sfântul a înfruntat atacurile puternice ale demonilor care
căutau să-l alunge; dar el îşi păzea mintea şi nu-şi ridica capul din
cartea sa, decât pentru a râde de încercările lor neputincioase.
După un an petrecut în Skyropoula, el s-a reîntors în Athos, unde a
primit marea schimă şi s-a aşezat în chilia Sfântului Teonas
dinCapsala.Aacceptat să aibă un ucenic, pe Ierotei, şi s-a dăruit mai
mult ca oricând scrierii şi cercetării fraţilor care veneau să se
stabilească în împrejurimi, pentru a se folosi de înţelepciunea sa. Cu
prilejul unei noi şederi în Sfântul Munte, Sfântul Macarie i-a
încredinţat grija traducerii şi editării operelor complete ale Sfântului
Simeon Noul Teolog. în introducerea acestei opere, care conţine analize
atât de profunde asupra contemplaţiei, Sfântul Nicodim precizează că
astfel de cărţi nu sunt scrise doar pentru călugări, ci şi pentru laici,
pentru că toţi creştinii sunt chemaţi să trăiască desăvârşirea
evanghelică.
El a redactat apoi un "Manual al duhovnicului" care este cel mai
folosit în Biserica Greacă de azi şi a adunat într-o culegere unică,
corespunzând celor opt glasuri şi fiecărei zile a săptămânii, "Canoanele
Maicii Domnului" cântate la sfârşitul Vecerniei sau la Pavecerniţe în
mănăstiri. în afara altor numeroase cântări liturgice, el a publicat, de
asemenea, două opere adaptate după faimoase cărţi duhovniceşti din
Apus: "Războiul nevăzut" de Lorenzo Scuppoli şi "Deprinderile
duhovniceşti" de J.P.Pinamonti. Departe de a fi simple traduceri, aceste
lucrări au fost cu totul refăcute şi transformate de sfântul isihast,
care prezintă în ele o învăţătură desăvârşită despre pocăinţă, asceză şi
rugăciunea lui Iisus.
Ieromonahul Agapie din Peloponez a venit la Muntele Athos pentru a-i
propune Sfântului Nicodim să reia şi să traducă o antologie a Sfintelor
Canoane pe care o pregătise, îmbogăţind-o cu comentarii. Sfântul, pentru
care viaţa şi disciplina Bisericii erau mai preţioase decât propria sa
viaţă, s-a apucat de muncă cu sârguinţă, adunând patru caligrafi pentru a
termina la timp această operă foarte necesară Bisericii, pe care a
numit-o "Pidalion", adică "Cârma". El a muncit zi şi noapte, timp de
peste doi ani, compilând şi corectând textele denaturate sau
contradictorii, comparând canoanele Sfintelor Sinoade cu cele ale
Sfinţilor Părinţi şi cu decretele legislaţiei bizantine, şi îmbogăţind
lucrarea cu un număr mare de note, care oferă criterii sigure pentru
aplicarea canoanelor în viaţa Bisericii. Odată terminată şi trimisă la
Constantinopol, lucrarea a aşteptat multă vreme binecuvântarea
patriarhală, apoi a fost trimisă ieromonahului grec Teodoret, care se
găsea în România, pentru a fi editată cu ajutorul unei subscripţii a
tuturor călugărilor atoniţi. Dar acesta din urmă, adversar al
„colivazilor" şi al împărtăşirii dese, a introdus în Pidalion corecţi
născocite de el însuşi, trădând astfel concepţia autorului şi tradiţia
Bisericii. Când cartea, apărută la Leipzig în anul l800, a ajuns la
cunoştinţa sfântului, el a fost profund îndurerat şi a scris: „Era mai
bine să mă fi lovit direct în inimă cu o sabie, decât să se adauge sau
să se retragă ceva din această carte".
Cam în aceeaşi vreme a fost înştiinţat că manuscrisul operelor complete
ale Sfântului Grigorie Palama - pe care, la cererea Sfântului Atanasie
din Păros şi a mitropolitului Leon al Eliopolei, Sfântul Nicodim le
adunase cu multă trudă şi le adnotase a fost reţinut la tipograful său
din Viena şi a fost distrus de austrieci, aflaţi în căutarea mesajelor
de propagandă revoluţionară adresate grecilor de Napoleon Bonaparte.
Această veste a contribuit la suferinţa sa şi l-a făcut să verse izvoare
de lacrimi, nu numai pentru timpul irosit cu această lucrare de
neînlocuit, dar şi pentru pierderea unei astfel de comori.
După ce a rămas pentru o vreme în chilia Sfântului Vasile, unde
vieţuise odinioară Sfântul Teofil izvorâtorul de mir, Cuviosul Nicodim
şi a reluat viaţa de pustnic şi şi-a continuat lucrarea sa apostolică.
îmbrăcat în zdrenţe şi încălţat cu saboţi grosolani, el se considera cel
mai de pe urmă decât toţi. Se hrănea mai mult cu orez fiert, cu miere
dreasă cu apă, la care adăuga câteva măsline şi fasole înmuiată. Când
era apăsat de foame, se ducea la vecini să mănânce, dar cel mai adesea,
fiind prins în discuţii, cuviosul uita să mănânce. Nu cunoştea decât
două activităţi: rugăciunea şi studiul. La orice oră din zi sau din
noapte îl găseai deasupra unei cărţi sau scriind, sau stătea cu bărbia
în piept, pentru a face ca mintea să se coboare cât mai profund în inima
sa, chemând neîncetat numele cel sfânt al lui Iisus. El a devenit
astfel în întregime rugăciune şi prin această unire cu Hristos, harul
dumnezeiesc a pus în inima sa întreaga comoară a Bisericii.
Când scria, era aşa de absorbit, încât nu simţea nimic în jurul lui.
într-o zi, un călugăr venind la el şi găsindu-l lucrând, i-a pus o
bucată de pâine proaspătă în gură. Seara, când a trecut din nou, l-a
găsit pe sfânt în aceeaşi poziţie, cu bucata de pâine în gură, ca şi
când n-ar fi observat nimic.
El a redactat apoi un vast comentariu al Epistolelor Sfântului Apostol
Pavel, după Sfântul Teofilact al Bulgariei, ca şi al Epistolelor
Soborniceşti. De asemenea a făcut un comentariu al celor nouă cântări
ale lui Moise din Vechiul Testament, intitulat "Grădina Harului" şi a
tradus comentariul Psalmilor scris de Eftimie Zigabenul.
Ca în toate celelalte traduceri ale sale, Sfântul Nicodim depăşea mult
rolul unui traducător, căci completa textele cu note bogate in mărturii
ale altor Sfinţi Părinţi ai Bisericii. El a editat, de asemenea, o
selecţie de vieţi de sfinţi din vechime, precum şi "Noul martirologiu",
adică o culegere a vieţilor noilor martiri, menită să sprijine credinţa
creştinilor oprimaţi sub jugul otoman. Mereu preocupat de educaţia
poporului lui Dumnezeu, a mai compus şi un „Manual al bunelor obiceiuri
creştine" (Hristoitia), un rezumat deosebit al învăţăturilor morale ale
Sfântului Ioan Gură de Aur.
Zi de zi, toţi cei care fuseseră răniţi de păcate sau de apostazie,
lăsând episcopii şi duhovnicii lor, alergau la ascetul din Capsala,
Cuviosul Nicodim, pentru a găsi vindecare şi mângâiere sufletelor. Şi
veneau nu numai călugări, ci şi mireni sosiţi de departe, astfel încât
sfântul se plângea că nu se poate ruga cum se cuvine, dorind să plece în
pustie. Dar boala l-a împiedicat să facă acest pas. Avea vârsta de 57
de ani, însă era epuizat de asceză şi de munca editării de cărţi, care
puteau să umple o bibliotecă.
El era atins de o aşa slăbiciune, că nici o mâncare nu-l putea întări.
Deci a părăsit sihăstria din Capsala pentru a trăi un timp în chilia
prietenilor săi Skourtaios din Careia. Aici a redactat, timp de doi ani,
„Sinaxarul", care cuprinde toţi sfinţii Bisericii. întorcându-se la
Capsala, a scris comentarii ale canoanele sărbătorilor şi ale
Octoihului. Astfel a terminat această ultimă operă în care apare
întreaga sa ştiinţă teologică şi seva sa duhovnicească, chiar dacă era
foarte bolnav în anul 1808. Noi calomnii reuşind să ducă la condamnarea
pe nedrept a lui Atanasie din Păros şi a altor trei colivari, de către
Patriarhul Grigorie al V-lea, Sfântul Nicodim nu a putut să le ia
apărarea, ci s-a mulţumit să redacteze oMărturisire de credinţă.
Starea sa de sănătate s-a înrăutăţit mult. Revăzând pentru ultima oară
comentariul său la Octoih, a zis: „Doamne, ia-mă! Suntsătul de această
lume!" Din zi în zi, boala se întindea în tot trupul său, iar el repeta
cu voce tare rugăciunea lui Iisus, cerând iertare în faţa fraţilor că nu
putea să o ţină în taină. După ce s-a spovedit şi a primit Sfânta
împărtăşanie, a luat în mâinile sale moaştele Sfântului Macarie din
Corint şi cele ale lui Partenie Skourtaios şi, sărutându-le cu lacrimi, a
zis: „Voi aţi plecat spre cer şi vă odihniţi pentru virtuţilepe care
le-aţi câştigat pe pământ, gustând deja slava Domnului nostru. Eu sufăr
din pricina păcatelor mele! Pe voi, care aţi fost părinţii mei, vă rog
să stăruiţi pentru mine pe lângă Domnul, ca El să aibă milă de mine şi
să mă aducă unde sunteţi şi voi". în timpul nopţii, a spus: „Mor! Mor!
Aduceţi-mi Sfânta împărtăşanie!"După ce a primit Sfânta împărtăşanie, a
dobândit o linişte deosebită şi, încrucişând mâinile deasupra pieptului,
a răspuns călugărilor care îl întrebau dacă are odihnă: „Eu am făcut să
intre Hristos în mine! Cum să nu am odihnă?" în zorii zilei de 14
iulie, 1809, sfântul şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. Unul dintre
cei prezenţi a strigat: „Era mai bine dacă ar fi murit astăzi mii de
creştini, decât Nicodim!" Dar chiar dacă astrul s-a ascuns, razele sale
nu au încetat să lumineze Biserica, iar cărţile sale rămân un izvor
permanent de învăţătură, de mângâiere şi de încurajare pentru
plinătatea vieţii în Hristos. Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Iisus
Hristos, Mântuitorul lumii, să ne miluiască şi să ne mântuiască în veci.
Amin.
Notă- Cuviosul Nicodim Aghioritul a scris şi a tradus
peste 20 de cărţi, dintre care amintim următoarele, menţionând şi anul
apariţiei for:
1. Filocalia, ce cuprinde texte patristice despre urcuşul duhovnicesc al sufletului către Dumnezeu - anul l782;
2. Everghetinos, ce cuprinde texte patristice şi fapte ale unor sfinţi - anul 1783;
3. Din scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog - anul 1790;
4. Carte foarte folositoare de suflet - anul 1794;
Cunună Pururea Fecioarei, sau Noul Theotocarion - anul 1796;
l. Războiul nevăzut - anul 1796;
2. Epitomă (Prescurtare) din psalmii proorocului şi împăratului David, anul 1799;
3. Noul martirologiu - anul 1799;
4. Pidalionul - anul 1800;
5. Deprinderi duhovniceşti - anul 1800;
6. Paza celor cinci simţiri - anul 1801;
7. Culegere nouă (Sinaxar) - anul 1803;
8. Hristoitia - Cartea bunelor moravuri creştine;
9. Tâlcuire la cele şapte Epistole soborniceşti ale sfinţilor
şi prealăudaţilor apostoli Iacob, Petru, Ioan şi Iuda - anul 1806;
10. Cartea Sfinţilor Varsanufie şi Ioan - anul 1816;
11. Sinaxar - anul 1819;
12. Tâlcuirea Epistolelor Sfântului Apostol Pavel, după Teofilact al Bulgariei - anul 1819;
13. Grădina harurilor - anul 1819;
14. Mărturisire de credinţă - anul 1819;
15. Tâlcuire la cei 150 de Psalmi ai proorocului şi regelui David - anii 1819-1821;
16. Eortodromionul sau Comentar la canoanele sărbătorilor - anul 1836;
17. Scara cea nouă, adică "Tâlcuire la cele 75 de trepte ale Octoihului din diferiţi scriitori bisericeşti" - anul l844;
18. Introducerea Sfântului Nicodim la scrierile Sfântului Grigorie Palama - anul 1883;
19. Despre dumnezeiasca împărtăşanie cu Preacuratele Taine ale lui Hristos;
20. Opera poetică a Sfântului Nicodim.
Cântare de laudă la Sfinţii Acvila şi Priscilla
Făclia luminii cereşti s-a pogorît mai întîi în inimile apostolilor,
Iar apostolii cu aceasta pre oameni i-au luminat.
Ei cu aceasta pre ai lor urmaşi i-au întărit,
Transmiţîndu-le harul.
Cu această torţă Sfîntul Acvila
De către Sfîntul Pavel s-a luminat,
Asemenea Priscilla, credincioasa lui soţie:
Casa lor de către Pavel s-a botezat
Şi s-a umplut cu putere de sus.
Ei au lepădat apoi toate lumeştile petreceri,
Şi în lume au ieşit, la lucrarea lui Dumnezeu.
Ei lui Pavel i-au slujit, întemniţatului singuratic.
Ei cu grăbire şi cu rîvnă Sfîntului Apollos i-au slujit,
Şi fratelui Timotei, al lui Pavel duhovnicesc fiu.
Ei toţi împreună Biserica lui Hristos o au sporit.
Binecuvîntate sînt ale Priscillei jertfe!
Binecuvîntate ale lui Acvila răni!
Ei s-au proslăvit pretutindeni şi roadă multă au adus,
Ei adevăraţi lucrători au fost
Şi moştenitori ai Împărăţiei Cereşti.
In acelasi timp, Sfantul Apostol Pavel, propovaduind pe Hristos, printre neamuri, a mers, de la Atena, la Corint. Si, afland in Corint pe Acvila si Priscila, a gazduit la dansii, avand acelasi mestesug, adica lucrand, ca si dansii, la tesutul panzelor de corturi. Si, acolo, invatandu-i pe ei sa creada in Hristos, i-a botezat. Si atat de mare a fost dragostea lor pentru noua credinta, incat, de indata l-au insotit, pe Sfantul Pavel, la lucrul raspandirii cuvantului lui Dumnezeu, nu numai printre iudeii si elinii din Corint, dar si in partile Asiei. Si, lucrand Apostolul in Corint, timp de un an si sase luni, a pornit, apoi, cu corabia spre Siria, urmat de Acvila si Priscila, cei legati de el prin fierbinte si duhovniceasca dragoste. Si, a sosit Pavel, insotit de dansii, la Efes, unde, lasandu-i pe ei sa-i invete pe efeseni credinta cea in Hristos, Apostolul s-a dus la Ierusalim. Si, Intr-adevar, peste o vreme, fiind si Pavel la Efes, Apostolul saluta, din Efes, pe corinteni, "impreuna cu Acvila si Priscila si cu Biserica din casa lor". (I Cor 16, 19). Murind insa Claudiu imparatul, Acvila si Priscila s-au intors la Roma. Si Apostolul ii saluta, acolo din Corint, in Epistola sa catre romani, ca pe niste ajutatori ai sai, care si-au pus viata in pericol, pentru lucrul lui Hristos, si carora el le multumeste in numele tuturor Bisericilor si in numele sau insusi.
Si putina vreme zabovind la Roma, Sfintii Acvila si Priscila s-au dus, iarasi, la Efes, in Asia, Acvila fiind randuit, acolo, episcop propovaduitor, de catre Sfantul Apostol Pavel. Si, mergand la Efes, Acvila ajuta Sfantului Timotei, in ostenelile sale, straduindu-se, neobosit, si pentru raspandirea credintei printre paganii din Asia, Ahaia si Iraclia, ridicand biserici, si pe multi pagani aducandu-i la mantuire. Traditia Bisericii stie ca, in cele din urma Acvila a fost ucis de cei necredincios si a aflat odihna in ceruri, cu ceilalti Apostoli, prin darul Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia I se cuvine slava in veci! Amin.
Intru aceasta zi, cuvant despre pocainta.
Intru aceasta zi, invatatura despre cele opt ganduri, din capetele Sfantului Nil.
Sinaxar 14 Iulie
În aceasta luna, în ziua a paisprezecea, pomenirea Sfântului Apostol Achila.
În Faptele Apostolilor dumnezeiescul Luca (18 octombrie) a scris laude pentru Sfântul Achila, pentru ca, fiind acesta ucenic si gazda al fericitului Pavel (29 iunie),
a fost învatat de acesta dumnezeiestile învataturi. Pentru aceasta si
scuipând ratacirea lui Veliar, si facându-se preot si mucenic al
patimilor Domnului, a luat de la Dânsul cununa.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Iust.
Acesta era din Roma, fiind ostas sub Claudiu tribunul. Odata, întorcându-se de la razboiul împotriva barbarilor, a vazut o cruce
în chip de cristal, iar din cruce a iesit un glas, care l-a învatat
taina dreptei credinte. Pentru aceasta mergând la Roma, si-a împartit
averea sa la saraci si se bucura ca a dobândit credinta în Hristos. Dupa
ce i s-a descoperit tribunului Claudiu ca sfântul a crezut în Hristos,
acela l-a sfatuit ca sa aiba mila de tineretile sale si sa se lepede de
credinta în Hristos. Si de vreme ce n-a putut a-l pleca, pentru aceasta
l-a trimis cu scrisoare la ighemonul Magnentie, care l-a chinuit în mod
cumplit, în timpul carora si-a dat sufletul lui Dumnezeu.
Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru si facatorului de minuni Onisim.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Achila si Ilarie, care împroscati cu pietre s-au savârsit.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Petru cel Nou, caruia taindu-i-se picioarele s-a savârsit.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Iraclie, care, fiind batut cu ciomege, s-a savârsit.
Tot in aceasta zi, pomenirea preacuviosului Nicodim Aghioritul.
Acest luceafar stralucitor al Bisericii a rasarit in 1749, in
insula Naxos din arhipelagul Cicladelor. Parintii sai, piosi si cu
frica de Dumnezeu, i-au dat numele Nicolae la Sfântul Botez si il
incredintara preotului satului ca sa-l invete sa citeasca. Spre
deosebire de ceilalti copii, nu-i placeau jocurile zgomotoase,
dedicându-si timpul liber lecturilor. Fusese inzestrat de Dumnezeu nu
numai cu o inteligenta vie ci si cu o memorie iesita din comun, care ii
permitea sa retina pe data tot ceea ce citea si sa repete apoi totul
fara nici o greseala. Trimis la Smirna la vârsta de 16 ani pentru a
urma invatatura dascalului Ierotei la Scoala Evanghelica, se facu
placut tuturor, invatator si confrati, pentru blândetea sa si
rafinamentul deprinderilor sale. In afara Literelor profane si a
diferitelor discipline ale stiintelor sacre mai invata latina, franceza
si ajunse sa stapâneasca greaca veche, ceea ce ii permise sa
indeplineasca misiunea pe care i-o pregatise Dumnezeu : sa faca
accesibile poporului grec ortodox aflat sub asuprire comorile Traditiei
Bisericii.Dupa patru ani de studii la Smirna, cum turcii ii omorau pe grecii din regiune in urma campaniei militare rusesti el fu constrâns sa se intoarca la Naxos, patria sa. Ii intâlni acolo pe calugarii Grigore, Nifon si Arsenie, exilati din Sfântul Munte din cauza controversei "Colivelor", iar acestia ii trezira dragostea pentru viata monahala si il initiara in practica ascezei si a rugaciunii interioare. Acestia il informara ca la Hidra locuia un om de o mare virtute, versat in doctrina Parintilor Bisericii, Mitropolitul Macarie din Corint. Nicolae se duse la el, cum se duce cerbul insetat la izvorul apelor si gasi in jurul Sfântulul Ierarh o mare comuniune de gindire si de aspiratii in ceea ce privea necesitatea de a edita de urgenta si de a traduce izvoarele traditiei bisericesti. Acolo il cunoscu si pe renumitul sihastru Silvestru din Cezareea, care traia intr-o chilie retrasa nu departe de oras. Acest om sfânt ii facu elogiul placerii vietii singuratiei cu asemenea ardoare incât Nicolae se hotarâ sa nu mai zaboveasca si sa ia jugul usor si blând al lui Hristos. Luând scrisori de recomandare din partea lui Silvestru, se imbarca spre Muntele Athos (1775).
Intra mai intâi in Manastirea Dionisiu, unde repede ia haina monahiceasca sub numele de Nicodim. Numit secretar si lector, deveni la scurt timp modelul tuturor fratilor, atât in serviciile pe care le infaptuia cu supunere si fara sa crâcneasca, precum si in sârguinta pe care o demonstra in rugaciune si asceza. Se intindea cu fiecare zi tot mai inainte, facând carnea trupului sa se supuna mintii si pregatindu-se astfel luptelor vietii isihaste. Trecusera doi ani când, Sfântul Macarie din Corint, in vizita la Sfântul Munte, il insarcina pe Nicodim cu revizuirea si pregatirea pentru editare a Filocaliei, aceasta enciclopedie ortodoxa a rugaciunii si a vietii spirituale. Tânarul calugar se retrase intr-o chilie la Karyes pentru a indeplini aceasta sarcina demna de marii invatatori ai isihiei si care cerea o cunoastere profunda a stiintei sufletului. Facu la fel pentru Everghetinos si pentru Tratatul despre deasa Impartasire, redactat de Sfântul Macarie, dar pe care il imbogati in mod considerabil. Dupa ce termina aceasta lucrare, se intoarse la Dionisiu dar contactul cu Parintii Filocaliei, precum si exercitiul intens al Rugaciunii lui Iisus, ii trezisera gustul de a i se dedica cu totul. Cum auzise vorbindu-se de Sfântul Paisie Velicikovski (cf 15 noiembrie), care conducea o mie de calugari in Moldova in aceasta sfânta activitate a mintii îndreptate catre inima, el incerca sa li se alature. Dar prin pronia lui Dumnezeu o furtuna il impiedica sa isi atinga scopul. Revenit la Muntele Athos si arzând de dorinta de a se consacra rugaciunii in liniste totala, nu se mai intoarse la Dionisiu ci se retrase intr-o chilie in apropiere de Karyes, apoi la schitul Kapsala, dependinta a manastirii Pantocratorului, intr-o sihastrie inchinata Sfântului Atanasie, unde copia manuscrise pentru a-si acoperi nevoile de zi cu zi. Cum aici putea sa se dedice zi si noapte, fara sa se imprastie, rugaciunii si meditatiei Sfintilor Parinti, el urca repede treptele Scarii spirituale. La putin timp, batrânul Sfânt Arsenie din Peloponez, pe care il cunoscuse la Naxos, putu sa se intoarca la Athos si veni sa se instaleze in schit. Nicodim renunta atunci de buna voie la singuratatea sa, pentru a profita de binefacerile ascultarii, si deveni discipolul acestuia. Numai ce terminasera constructia unei noi chilii si, tulburati in linistea lor, ei hotarâra sa se retraga in insula pustie si arida Skyropoula, in fata de Eubea (1782). Dar in fata dificultatilor pentru a-si asigura cele necesare existentei, Arsenie pleca in alta parte, lasându-l singur pe Nicodim. Acolo, la cererea varului sau, Episcopul Ierotei din Euripos , Sfântul redacta capodopera sa : Manualul sfaturilor celor bune, despre pastrarea simturilor si a gindurilor, si despre activitatea mintii. In vârsta de numai 32 de ani, fara carti si fara note, neavând ca sursa de inspiratie decât comoara impresionantei sale memorii si neincetatul sau dialog cu Dumnezeu, el expuse in aceasta lucrare esenta intregii doctrine spirituale a Parintilor, ilustrata cu un mare numar de citate, insotite de referintele lor exacte. In aceasta lucrare el ne invata cum sa eliberam inteligenta, mintea ("nous") de lantul care o leaga de placerile simturilor, pentru a-i permite sa se inalte, prin rugaciunea interioara (sau "rugaciunea inimii"), la "placerile" spirituale ale contemplatiei. In timpul acestui sejur in insula pustie, Sfântul infrunta violente atacuri ale demonilor, care incercau sa il alunge de acolo. Spre deosebire de atitudinea sa tematoare din tinerete, când nu indraznea sa doarma cu usa inchisa, acum când spiritele intunericului veneau sa sopteasca la fereastra lui, el nu isi ridica privirea din carte decât pentru a râde de incercarile lor neputincioase.
Dupa un an petrecut la Skyropoula se intoarse la Athos, primi acolo Marea Schima calugareasca si obtinu chilia Sfântului Teonas la Kapsala. Accepta sa primeasca un discipol, Ierotei , si se consacra mai mult ca niciodata scrierii si invatarii fratilor care veneau sa se instaleze in imprejurimi pentru a profita de stiinta lui.
Cu ocazia unui nou sejur in Sfântul Munte, Sfântul Macarie ii incredinta editarea traducerii operelor complete ale Sfântului Simion Noul Teolog. In introducerea la aceasta lucrare, care contine invataturi atât de profunde despre contemplatie, Sfântul Nicodim precizeaza ca asemenea carti nu sânt facute doar pentru calugari ci si pentru mireni, caci toti crestinii au fost chemati sa traiasca desavârsirea Evangheliei. El redacta apoi Manualul Duhovnicului (Aceasta traducere poarta numele de Denis de Zagora dar e foarte probabil ca Sfântul Nicodim sa o fi revizuit in profunzime. El mai compuse si o admirabila Liturghie spre cinstirea Sfântului Simion, a carui praznuire a instituit-o la 12 octombrie.) si aduna intr-o culegere unica, dupa cele opt tonuri si pentru fiecare zi a saptamânii, canoanele inchinate Maicii Domnului cântate la sfârsitul Vecerniei sau la Pavecernita in Manastiri. In afara altor numeroase compozitii liturgice, el publica atunci doua lucrari, adaptate dupa renumite carti spirituale occidentale : Razboiul nevazut de Lorenzo Scuppoli (1589) (sfântul Nicodim se folosise de o traducere manuscrita din italiana, care se gaseste si astazi la manastirea Patmos, si care ii fusese imprumutata fara indoiala de Sfântul Macarie din Corint) si Exercitii spirituale (considerata ca o adaptare a renumitului tratat al lui Ignatie din Loyola, aceasta lucrare este de fapt inspirata din Exercitiile spirituale, precum si din alte opere, ale autorului spiritual italian J.P. Pinamonti), care au cunoscut pâna in zilele noastre un succes nedezmintit. Departe de a fi simple traduceri, aceste lucrari au fost profund restructurate si adaptate de Sfântul isihast, care introduse o invatatura fara cusur despre cainta, asceza si Rugaciunea lui Iisus. Intre tiimp, cartea despre deasa Impartasire suscitase reactii puternice printre calugarii care aparau obiceiul, contrar Sfintelor Canoane si traditiilor apostolice, impartasirii de numai trei sau patru ori pe an. Acuzata de erezie novatoare, cartea fu condamnata de Patriarhul Procopie. Dar odata cu instalarea lui Neofit VII (1789), interdictia fu suspendata si Colivazii fura recunoscuti drept adevaratii aparatori ai Traditiei. Calomnii vulgare si ridicole continuara insa sa circule in anumite medii manastiresti impotriva Sfântului Nicodim, mergând pâna la a-l acuza de a ascunde Sfânta Impartasanie in culionul sau pentru a putea sa se impartaseasca mergând. Dar Sfântul prefera sa taca, neasteptând decât de la Dumnezeu incuviintare si plângea rugându-se pentru convertirea celor care sa gaseau in greseala in privinta pomenirii mortilor duminica.
Ieromonahul Agapie din Peloponez venise la Muntele Athos pentru a propune Sfântului Nicodiim sa reia ca sa traduca o culegere a Sfintelor Canoane pe care el o pregatise si sa o imbogateasca in comentarii. Sfântul, pentru care viata si disciplina Bisericii erau mai pretioase decât propria sa viata, se puse pe lucru cu indârjire, reunind patru caligrafi pentru a termina la timp aceasta culegere absolut necesara pe care o numi "Cârma" (Pidalion). El lucra zi si noapte timp de doi ani, compilând, corectând textele gresite sau contradictorii, punând in paralel Canoanele Sinoadelor, cele ale Parintilor si decretele legislatiei bizantine dar mai ales imbogatind opera cu un numar impresionant de note care furnizeaza criteriile pe care le asigura aplicarea Canoanelor sale la viata Bisericii (Pedalionul ramâne cartea canonica ortodoxa cea mai intrebuintata iar notele sale sunt adesea considerate ca având autoritate echivalenta celei a Canoanelor). Dupa ce a fost terminata si trimisa la Constantinopol, lucrarea astepta multa vreme binecuvântarea patriarhala, apoi fu transmisa Ieremonahului Teodoret, care sa gasea in România, pentru a fi editata printr-o subscriptie a tuturor calugarilor atoniti. Dar acesta din urma, adversar al Colivazilor si al Impartasirii dese, introduse corecturi proprii in Pidalion, tradând astfel gindirea autorului si traditia Bisericii. Când Sfântul lua cunostinta de carte, aparuta la Leipzig in 1800, fu profund suparat si striga : "Ar fi facut mai bine sa ma loveasca in inima cu o spada decât sa adauge sau sa suprime ceva in aceasta carte!".
Cam in aceeasi periioada, i se aduse la cunostinta faptul ca manuscrisul operelor complete al Sfântului Grigore Palama (cf. 14 noiembrie) ce fusesera adunate cu mari dificultati si adnotate de Sfântul Nicodim la cererea Sfântului Atanasie din Paros (cf 24 iunie) si a Mitropolitului Leon din Heliopolis, fusese retinut la tipograful sau din Viena si distrus de austriecii aflati in cautarea mesajelor de propaganda revolutionara adresate grecilor de catre Napoleon Bonaparte. Aceasta veste se adauga supararii sale si il facu sa plânga amarnic, nu numai pentru timpul consumat in aceasta lucrare de neinlocuit ci mai ales pentru pierdera unei asemenea comori.
Dupa ce a ramas câtva timp, in compania lui Silvestru din Cezareea, in chilia Sfântului Vasile, unde altadata traise Sfântul Teofil Izvorâtorul de Mir (cf. 8 iulie), Nicodim isi relua viata singuratica si isi continua lucrarea apostolica. Imbracat in zdrente si incaltat cu saboti greoi, se considera cel mai lipsit de insemnatate dintre toti. Nu gatea niciodata si mânca orez fiert sau miere diluata in apa, insotita de câteva masline si de fasole muiata. Când era chinuit de o foame puternica, se ducea la vecinii sai la masa ; dar cel mai adesea, antrenat in discutii, uita sa manânce. Nu era cunoscut sa aiba alte activitati in afara de rugaciune si de studiu. La orice ora din zi sau din noapte, putea fi gasit fie aplecat asupra unei carti fie asupra mesei sale de lucru, fie cu barbia inclinata spre partea superioara a trupului, pentru a face sa coboare mintea sa in cele mai profunde parti ale inimii si sa cheme cu ardoare Sfânt Numele lui Iisus. Devenise cu totul "rugaciune" si prin aceasta uniune intima cu Hristos harul divin lasase in inima sa toata comoara Bisericii. Când scria era atât de cufundat in ceea ce facea incât intr-o zi un calugar venit sa il viziteze si gasindu-l la lucru ii puse in gura o bucata de pâine proaspata. Când trecu din nou seara pe la el, il gasi pe Sfânt in aceeasi pozitie, cu bucata de pâine in gura, ca si cum nu si-ar fi dat seama de nimic.
El redacta atunci un amplu comentariu despre Epistolele Sfântului Pavel, dupa Sfântul Teofilact al Bulgariei, precum si comentariul Epistolelor Catolice, compuse de asemenea un comentariu la cele noua ode scripturale intitulat Gradina Harului si traduse comentariul Psalmilor lui Eftimie Zigabinos. La fel ca si in toate celelalte opere de arta ale sale, Sfântul Nicodim depasea cu mult sarcina unui simplu traducator. Plecând de la un comentator traditional, el il completa cu note din abundenta, pline de marturii ale celorlalti Parinti ai Bisericii despre nenumarate subiecte. Izvor nesecatuit, el edita si o selectie a vietilor Sfintilor din vechime (Neon Eklogion) si Noul Martirologiu: culegere a vietilor noilor Martiri, destinata sa intareasca credinta Crestinilor asupriti sub jugul otoman si datorita careia multi din cei ce negau existenta lui Dumnezeu s-au convertit si s-au adaugat la glorioasa armata a Martirilor. Plin de grija ca intotdeauna fata de educatia poporului lui Dumnezeu, el compuse de asemenea un Manual al Bunelor Deprinderi crestine (Hristoteia), admirabil rezumat al invatamintelor morale ale Sfântului Ioan Gura de Aur.
Zilnic, toti cei care fusesera raniti de pacat sau de apostazie (lepadarea de credinta), neglijând sa ceara ajutor de la Episcopi si duhovnici, alergau spre ascetul din Kapsale pentru a gasi vindecare si mângâiere sufletului lor. Si nu numai calugari ci si mireni veniti de departe, astfel incât Sfântul se plângea ca nu putea sa se mai dedice rugaciunii asa cum si-o dorea si ar fi vrut sa plece din nou intr-un loc pustiu si necunoscut. Dar boala il impiedica de la aceasta. In vârsta de numai 57 de ani, dar epuizat de asceza si lucrarile de editare, care ar putea umple o biblioteca intreaga, el fu slabit intr-atât incât nici o sporire a hranei nu putea sa il vindece. Isi parasi atunci sihastria de la Kapsala pentru a trai o vreme in chilia prietenilor sai Skurtei la Karyes (acolo sunt pastrate Moastele sale, in biserica recent ridicata in cinstea sa) apoi la unul din vecinii lor, calugar iconograf. Atunci a redactat el, cu pretul a doi ani de munca, Sinaxarul. Aceasta traducere a Sinaxarului de la Constantinopol, profund revizuita pe baza manuscriselor sale, are si astazi autoritate in Biserica greaca si a folosit drept suport prezentului Sinaxar.
Se intoarse apoi in chilia sa de la Kapsala, unde redacta bogatul sau comentariu al canoanelor sarbatorilor (Eortodromion) si cel al xxx (Noua Scara) ce se cânta dimineata la Utrenie. Termina aceasta ultima lucrare in care se regaseste intreaga sa stiinta teologica si seva sa spirituala, in timp ce era doborât de anemie, isi pierduse dintii si devenise aproape surd (1808). Noi calomnii facusera ca Atanasie din Paros si alti trei Colivazi sa fie condamnati pe nedrept de catre Patriarhul Grigore V. Sfântul Nicodim nu putu sa ii apere dar se multumi sa redacteze o Marturie de credinta. Starea sa de sanatate de altfel nu intârzie sa sa inrautateasca. Dupa ce a mai revazut o data comentariul sau despre Anavathmoi, el spuse : "Doamne, scoate-ma de aici, m-am saturat de lumea aceasta!". Din zi in zi hemiplegia i se intinse la toate membrele. El repeta cu voce tare Rugaciunea lui Iisus, cerându-si scuze de la frati ca nu poate sa o pastreze in secret. Dupa ce s-a marturisit si a primit Sfânta Impartasanie, el lua in mâinile sale Moastele Sfânului Macarie din Corint si Partenie Skourtaios. Sarutându-le cu lacrimi, spuse : "Ati plecat la ceruri si va odihniti de virtutile pe care le-ati cultivat pe pamânt, gustând deja din slava Domnului Nostru. Eu sufar din cauza pacatelor mele. De aceea, pe voi care sânteti Parintii mei, va implor sa mijlociti pentru mine pe lânga Domnul ca sa aiba mila de mine si sa ma faca demn de locul in care va gasiti voi". In timpul noptii striga : "Mor, mor, aduceti-mi Sfânta Impartasanie". Dupa ce s-a impartasit, il cuprinse o asemenea pace si, incrucisându-si mâinile pe piept, raspunse calugarilor care il intrebau daca era la odihna : "L-am facut pe Hristos sa intre in mine, cum sa nu fiu la odihna ?". Când se facu ziua, la 14 iulie 1809, isi dadu sufletul in mâinile Domnului. Unul din cei prezenti striga : "Era mai bine sa fi murit azi o mie de Crestini decât Nicodim!". Dar daca Luceafarul s-a ascuns, razele sale nu au incetat sa lumineze Biserica iar cartile sale ramân o sursa inepuizabila de invatatura, de mângâiere si de incurajare la plinatate a vietii intru Hristos.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Cugetare
Creştinii trebuie să fie pururea înarmaţi contra seducţiilor acestei lumi. Ei trebuie să stea înarmaţi împotriva oricărui atac şi oricărei ispite, astfel încît să nu lase respins nici cel mai mic rău.
Vedem atunci bine că o astfel de armură
nu se poate dobîndi într-o zi sau două, ci ea se dobîndeşte în focul
luptelor celor de mulţi ani. La ce ne este bună toată virtutea noastră,
dacă ne lăsăm biruiţi de prima ispitire? Grăind despre acestea, Sfintul
Grigorie de Nisa dă exemplul unei maimuţe din Alexandria:
„Un îmblînzitor de animale din Alexandria a învăţat o maimuţă să imite cu măiestrie o dansatoare pe scenă. Spectatorii de la teatru lăudau maimuţa, care era îmbrăcată ca o femeie dansatoare şi dansa în ritmul muzicii. Dar în timp ce spectatorii erau cu toţii absorbiţi de spectacolul nemaivăzut al maimuţei, unul din comedieni a hotărît să le arate acestora că maimuţa e tot maimuţă, oricât de bine ar fi dresată să danseze ca o femeie. În timp ce privitorii strigau şi aplaudau cu frenezie, comedianul a aruncat în scenă un pumn de dulciuri care plac cu deosebire maimuţelor. De îndată ce a văzut dulciurile, maimuţa a uitat de muzică, de dans, de costumul ei preţios şi de aplazue şi s-a repezit să le apuce. Dar hainele cele femeieşti o încurcau, aşa că ea, sălbăticită, a început să le sfîşie cu unghiile, încercînd să şi le scoată. Deci, în loc să o aplaude plini de uimire, spectatorii au început să rîdă de ea”.
Căci din spatele măştii de „dansatoare” s-a dat în vileag maimuţa.
Luare aminte
Să luăm aminte la dreapta pedeapsă a lui Dumnezeu care a căzut asupra lui Core, Datan şi Abiron (Numerii 16):
- La cum aceştia trei asmuţeau poporul împotriva lui Moise şi Aaron, căutînd să se facă ei mai mari asupra lui;
- La cum s-a deschis pămîntul şi i-a înghiţit pe Core, Datan, Abiron şi toţi cei care erau ai lor;
- La cum pămîntul trupului înghite sufletele celor care gîndesc în chip pămîntesc, şi fâcînd astfel, păcătuiesc împotriva Legii lui Dumnezeu.
Predică
Despre tăria credinţei – „Căruia staţi împotrivă, tari în credinţă, ştiind că aceleaşi suferinţe îndură şi fraţii voştri în lume” (I Petru 5: 9).
Fraţilor, cea mai mare tărie a sufletelor oamenilor este tăria credinţei.
Diavolul atacă cu înverşunare această
tărie cu toate săgeţile şi cu toate vicleniile pe care le are, căci
duhul cel necurat şi drăcesc ştie că atunci cînd această tărie slăbeşte
sau chiar piere, el poate pune stăpînire veşnică pe sufletul omului. De
aceea îl rugau ucenicii pe Domnul şi îi ziceau: „Sporeşte-ne credinţa”
(Luca 17: 5).
Fraţilor, să ne rugăm şi noi în fiecare zi ca Domnul să ne sporească credinţa, să ne-o facă puternică şi neclintită.
Atunci cînd şarpele simte pericol de
moarte, el îşi apără mai presus de orice capul, şi de aceea îl şi
numeşte însuşi Domnul înţelept. Să ne apărăm şi noi în acelaşi fel capul
vieţii noastre duhovniceşti, care este credinţa.
Nimic în lume nu poate înlocui credinţa în Dumnezeu: nici filosofia, nici ştiinţa, nici bogăţia, nici succesul sau marele renume, nici toată stăpînirea pămîntului de la un capăt la celălalt al lui, cu toate deşertăciunile lui trecătoare.
Diavolul cunoaşte acestea, şi de aceea
atacă el mai cu seamă credinţa, încercînd în tot chipul să ne semene în
inimi îndoiala, să ne facă să şovăim, să ne amestece gîndurile, să ne
tulbure inimile. Dacă diavolul ştie că principalul lucru al vieţii
omului este credinţa, atunci cu atît mai mult trebuie să cunoască acest
lucru omul însuşi. Din cauza noastră a venit Hristos în lume; din cauza
noastră a suferit El pe Cruce şi ne-a dat făgăduinţa credinţei celei
mîntuitoare. Noi nu ne putem în nici un alt chip întări sau spori
credinţa, decît prin suferinţă. De aceea zice mult-pătimitorul Apostol
Petru aceleaşi suferinţe [ca ale voastre] îndură şi fraţii voştri în
lume (I Petru 5: 9). Din smerenie, Apostolul Petru nu aduce ca exemplu propriile lui suferinţe, ci pe cele ale fraţilor noştri în Hristos.
Căci cei care sunt una în Hristos sunt una şi în suferinţă.
Fraţilor, voi nu suferiţi singuri pentru
adevărata credinţă, ci voi suferiţi împreună cu fraţii voştri pentru ea.
Fie ca acest adevăr să vă mîngîie în suferinţa voastră. Dar cel mai
mult, fie ca să fiţi mîngîiaţi de suferinţele Celui mai întîi născut
în suferinţă, Domnul nostru Iisus Hristos însuşi, Cel Răstignit pentru
noi.
O, Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase,
Cela Ce ai suferit mai presus decât toţi cei ce au suferit vreodată în
lume şi mai întâiule Biruitor între biruitori, sporeşte-ne nouă credinţa
şi întăreşte-ne pre noi cu puterea Harului Tău celui sfînt, precum i-ai
întărit şi pre Sfinţii Tăi Apostoli. Căci Ţie se cuvine toată slava şi
mulţumirea în veci, Amin!
