Aceştia au fost cu toţii comandanţi în
armatele împăratului bizantin Teofil. Când împăratul Teofil a pierdut
bătălia împotriva sarazinilor, care s-a întâmplat în cetatea Amoreea,
aceştia au capturat oraşul şi au luat cu ei în sclavie mulţi creştini,
între care şi aceşti comandanţi. Ceilalţi creştini din cetate au fost
fie ucişi fie vânduţi ca sclavi. Comandanţii au fost aruncaţi în
temniţă, unde au fost ţinuţi timp de şapte ani. Şefii musulmani îi
cercetau adesea acolo, sfătuindu-i să îmbrăţişeze credinţa islamică.
Comandanţii creştini însă nici nu voiau să-i audă. Când sarazinii le
grăiau comandanţilor, zicând: „Mohamed este adevăratul proroc iar nu
Hristos,” comandanţii îi întrebau: „Dacă aţi avea doi care se ceartă
pentru un câmp, cum că este al lui, unul având mulţi martori care
adeveresc aceasta, iar celălalt nici unul, ce aţi zice, că al cui este
câmpul?” Şefii musulmani au răspuns: „Fără îndoială că al celui cu mulţi martori.”
Comandanţii au zis: „Drept aţi răspuns. Aşa este şi cu Hristos şi cu
Mohamed al vostru. Hristos are mulţi martori: Prorocii din vechime,
Moise şi loan Botezătorul, pe care şi voi îl recunoaşteţi şi care a dat
mărturie pentru El. Mohamed însă nu are ca mărturisitor decât pe el
însuşi.” Sarazinii au rămas ruşinaţi şi au mai încercat să se apere
astfel: „Credinţa noastră e mai bună decât cea creştină pentru că vedeţi
şi voi că Dumnezeu ne-a dat nouă izbândă asupra voastră, a creştinilor!
Vedeţi bine că cele mai bogate pământuri şi împărăţii din lume sunt ale
noastre şi că ele sunt şi mai numeroase şi mai întinse ca ale voastre!”
Atunci comandanţii au zis: „Dacă aşa ar fi, atunci idolatriile
egipteană, babiloniană, elenistică, romană şi închinarea la foc a
persanilor ar fi adevăratele credinţe, căci iată, odată toate aceste
neamuri au fost stăpînitoarele lumii! Este limpede pentru oricine că
victoria, bogăţia şi puterea voastră nu dovedesc şi adevărul credinţei
voastre. Noi ştim că Dumnezeu uneori dă biruinţa creştinilor, iar
alteori îngăduie să fie subjugaţi ca să-şi vadă mai bine păcatele şi să
se curăţească de ele prin pocăinţă şi credinţă adevărată.” După şapte
ani ei au fost ucişi prin decapitare, la anul 845 după Hristos.
Trupurile lor au fost aruncate în râul Eufrat, dar ele au plutit de
cealaltă parte a râului, unde au fost culese şi îngropate cu cinste de
creştini.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Iov
Acest Cuvios Iov s-a născut la Moscova în
anul 1635 de la Hristos. El a iubit mult cântările şi slujbele Sfintei
Bisericii, fiind atras de ele. El a fost duhovnicul Ţarului Petru cel
Mare, dar din cauza intrigilor s-a retras la Mănăstirea Soloveţk [!?],
unde a dus o viaţă de aspră asceză şi lipsuri. La anul 1720, pe când era
în vârstă de optzeci şi cinci de ani, el a adormit întru Domnul;
înainte de a-şi da duhul, el a strigat tare: „Binecuvântat este
Dumnezeul Părinţilor noştri! De aceea în ceasul acesta eu nu am teamă ci
cu bucurie părăsesc această lume”.
• Sfinţii Mucenici Conon tatăl şi Conon fiul
Pe când tatăl era deja înaintat în
vârstă, fiul era un tânăr de şaptesprezece ani. În timpul domniei lui
Domențian, ei au fost tăiaţi în jumătate cu fierăstrăul pentru credinţa
lor în Hristos şi au fost proslăviţi de Stăpânul Hristos în cer şi pe
pământ. Ei au suferit cu cinste la anul 275 după Hristos.
Acestia au trait in zilele imparatului Teofil, luptatorul impotriva Sfintelor icoane (829-842), toti viteji crestini, din oastea imparatului. Si era pe vremea cand turcii cucereau cetate dupa cetate, apropiindu-se de Constantinopol si, ajunsesera, acum, langa cetatea Amoreea, din Frigia, cetatea de nastere a imparatului Teofil. Intru apararea cetatii sale, Teofil a trimis multa oaste si priceputi conducatori in mestesugul razboiului. Dar, indata au navalit turcii, cu si mai multa oaste cu conducatori vestiti, insa n-au putut intra in cetate, ci, incercuind-o, asteptau. Si a trimis imparatul Teofil multe daruri, ca sa imblanzeasca pe capetenia agarenilor, dar acela ramanea neinduplecat.
Si, cu adevarat, turcul ar fi plecat, in loc de atata asteptare, de nu s-ar fi facut o vicleana vanzare a cetatii, de catre Vaditis, unul din capeteniile oastei grecilor. Deci, intrand turcii in cetate pe calea aratata de tradator, s-a facut multa varsare de sange si au nimicit cu foc toata cetatea, iar poporul crestin, care a scapat de foc si de sabie, a fost vandut in robie. Si au fost prinse si cele patruzeci si doua de capetenii trimise de imparat, intru apararea cetatii, poruncind turcul, sa fie paziti in temnita, ferecati in lanturi, cu picioarele in butuci, voind cu foame si cu sete sa-i omoare si, zicandu-le, ca nu vor fi eliberati, decat daca vor trece la necurata credinta a lui Mohamed. Si, vreme de sapte ani, din cand in cand, trimisi de-ai capeteniei turcilor, venind in temnita, ii tot ispiteau cu tot felul de momeli pe luptatorii lui Hristos, dar nimic n-au izbandit, ci dimpotriva, acestia se intareau si mai mult in credinta, cantand, neincetat psalmii lui David si petrecand ziua si noaptea in rugaciuni.
Deci, venind ziua lor cea din urma, nu pentru frica, nici pentru dragostea de viata, nici pentru slabiciune, nici pentru patimirea cea rea ce au suferit vreme de multi ani, in robie, luptatorii Domnului nu si-au schimbat credinta lor in Hristos. Ci, cu socoteala barbateasca si cu vitejia sufletului luptandu-se, au blestemat pe Mahomed si, intru linistea bucuriei stand, au marturisit vitejeste, toti, credinta in Hristos si s-au incununat, taindu-li-se capetele. Iar, dupa taierea Sfintilor Mucenici, capetenia turcilor a poruncit sa fie ucis cu sabia si calcatorul de lege Vaditis, tradatorul, care vanduse cetatea, zicand: "Cela ce a fost necredincios fata de ai lui, nu va fi credincios nici fata de straini." Dumnezeului nostru slava!
Toate poruncile lui Dumnezeu pazindu-le noi, fratilor, sa ne gandim la vesnica Imparatie, pentru care este multa nevointa, dar care aduce nestiuta odihna. Ca de ar pofti cineva numai imparatia cea vremelnica, apoi cate vitejii nu trebuie sa arate in razboaie si in primejdii? Si cate privegheri, griji si dureri? Si intru nimic socoteste toate necazurile, ce i s-ar intampla lui, bucurandu-se de nadejdea imparatiei aceleia, ca intr-un vis vazuta de dansul, macar ca este vremelnica si trecatoare. Se intampla, de multe ori, ca cineva isi sfarseste toate durerile si ostenelile si i se pare, iata, ca si cum ar avea in palma imparatia cea nadajduita, dar, fara de veste, in locul lui, altul ia cununa. Deci, cate nevointe nu ne trebuie noua, ce sarguinte si sporiri, privegheri si griji, inca si ispite in taina si la aratare, rani si chiar moarte, daca voim sa impartim neincetat, impreuna cu Hristos. Pentru aceasta, pana la moarte, s-au nevoit cei mai inainte de noi, barbati, femei si tineri, ca sa dobandeasca Imparatia Cerurilor, ca Imparatia Cerului insemneaza nevointa. Si cei ce intru toate se silesc si se nevoiesc, aceia o dobandesc pe ea.
Ca cela ce, cu adevarat, s-a facut famen pe sine, pentru Imparatia Cerului si in feciorie petrece, dator este sa se arate pe sine in tot timpul vrednic de imparatie. Ca nu prin cuvinte, nici cu chipul, nici cu numele, nici cu neamul, nici cu virtutea, nici cu vremea, nu se castiga Imparatia, ci cu puterea credintei, aratata prin fapte. Dar ce inseamna, "prin fapte?" Inseamna ca, prin fapta cea lucratoare a poruncilor lui Hristos, sa se departeze omul de la cele potrivnice si trupesti, adica de la socotelile diavolului, care sunt acestea: desfranarea, necuratia, mania, clevetirea, uraciunea, pomenirea de rau. Sa se departeze, de asemenea, de radacina tuturor rautatilor: iubirea de arginti, desarta marire, iubirea de slava, iubirea de sine, ingamfarea, care sta impotriva lui Dumnezeu. Ca, daca ar avea cineva intru sine aceste patimi si cele asemenea ascestora, trupesc este si fiu al vrajmasului, ca numai cele pamantesti cugeta. Ca intelegerea si cugetarea cea trupeasca, vrajmasie este lui Dumnezeu, fiindca Legii lui Dumnezeu nu se supune si nici nu poate, si intru unii ca acestia, nu petrece Duhul lui Dumnezeu. Iar, daca cineva nu are pe Duhul Sfant, acela nu este al Lui. Iar cela ce are pe Duhul lui Dumnezeu, aceasta Duhului lui Dumnezeu se supune si cu Duhul lui Dumnezeu isi omoara faptele trupesti.
Ca, inca vietuieste lui Dumnezeu cela ce se infraneaza, robindu-si trupul, ca sa se salasuiasca intr-insul Sfantul Duh, si El sa se invete a face rodul credintei, al faptei bune, al intelepciunii, al curatiei, al infranarii, al dragostei, al bunatatii, al rabdarii, al nadejdii, al gandului celui bun, al intregii intelepciuni, al laudei, al sfinteniei. Acestea, si cele asemenea acestora, ne duc pe noi la Imparatia Cerurilor. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
Sinaxar 6 Martie
În această lună, în ziua a şasea, pomenirea
sfinţilor marilor mucenici patruzeci şi doi: Teodor, Constantin,
Calist, Teofil, Vasois şi cei împreună cu ei, care au pătimit în
Amoreea.
În timpul unui război
dintre Împăratul Bizanţului Teofil (829-842) şi saraceni, aceştia au
reuşit să asedieze oraşul Amorea (în Galicia - Asia Mică) datorită
trădării comandantului de armată Baditses. Amorea a căzut şi, o dată cu
ea, 42 de generali au fost luaţi captivi şi duşi în Siria.În timpul celor şapte ani de încarcerare, aceştia au încercat în zadar să-i convingă pe captivi să renunţe la creştinism şi să accepte credinţa islamică. Captivii au rezistat cu tărie la toate ofertele tentante dar şi la ameninţări. După mai multe chinuri prin care nu au reuşit să frângă spiritul creştin al soldaţilor, păgânii au hotărât să-i condamne la moarte, sperând să-i sperie şi să-i convingă înainte de execuţie. Mucenicii au rămas de neclintit, spunând că profeţii Vechiului Testament aduc mărturii despre Hristos, pe când Mohamed se autointitulează profet fără nici o dovadă.
Păgânii îi spuseră soldatului Teodor următoarele: "Ştim că ai lepădat preoţia, ai devenit soldat şi ai vărsat sânge în bătălii. Nu mai poţi nădăjdui în mila lui Hristos pentru că L-ai părăsit cu bună ştiinţă, aşa că trebuie să-l accepţi pe Mahomed." Dar mucenicul le-a răspuns: "Vorbele tale nu sunt adevărate când spui că L-am părăsit pe Hristos. Mai mult, am părăsit preoţia pentru nevrednicia mea. De aceea trebuie să vărs sângele meu pentru Hristos, ca să-mi spăl păcatele mele împotriva Lui."
Călăii i-au dus pe rând pe fiecare la locul unde li s-a tăiat capul şi trupurile lor au fost aruncate în râul Eufrat. La slujba de pomenire, aceşti sfinţi suferitori de patimi sunt numiţi astfel: Teodor "Întrutotul Binecuvântat", Calist cel "Neînfrânt", Constantin cel "Nepreţuit", Teofil cel "Minunat" şi Vasois cel "Puternic".
Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Arcadiu.
Sfântul Arcadiu
s-a nevoit într-o viaţă monahicească încă de timpuriu. El a locuit în
insula Cipru, în timpul împăratului Constantin cel Mare (206-337). El a
fost învăţătorul sfinţilor mucenici Iulian Doctorul şi Eubol, care au
fost executaţi în timpul împăratului Iulian Apostatul (361-363). După
ce a jelit moartea martirică a discipolilor săi şi le-a pus moaştele în
mormânt, la scurt timp Sf. Arcadiu a plecat în pace la Domnul.
Tot în această zi, pomenirea cuviosului Isihiu, făcătorul de minuni.
Tot în această zi, pomenirea cuviosului Maxim, care, fiind lovit cu pietre, s-a săvârşit din viaţă.
Tot în această zi, pomenirea sfântului Eufrosin, care, fiind adăpat cu apă fiartă, s-a săvârşit din viaţă.
Tot în această zi, pomenirea
aflării cinstitei Cruci şi a sfintelor piroane de către sfânta Elena,
mama sfântului împărat Constantin cel Mare.
La
începutul domniei Sf. Constantin cel Mare (306-337), primul împărat
roman care a recunoscut credinţa creştină el împreună cu Sf. Elena,
mama sa credincioasă, au decis să reconstruiască oraşul Ierusalim.
Şi-au făcut un plan de a înalţa o biserică pe locul patimilor şi
învierii Domnului pentru a sfinţi din nou locurile legate de moartea şi
învierea Mântuitorului şi a şterge mânjirea păgână din sfintele
locuri. Împărăteasa Elena a pornit spre Ierusalim cu o mare cantitate de aur. Sf. Constantin i-a scris o scrisoare Patriarhului Macarie (313-323), prin care îi cerea să o ajute pe mama lui în toate felurile posibile ca să restaureze sfintele locuri creştine.
După sosirea în Ierusalim, împărăteasa a început să dărâme toate templele păgâne şi să sfinţească locurile murdărite de păgâni.
În căutarea ei după Crucea Dătătoare de Viaţă, împărăteasa a cercetat mai mulţi creştini şi evrei, fără să afle nimic pentru mai mult timp. În cele din urmă, un bătrân evreu numit Iuda i-a spus că crucea era îngropată în spatele templului lui Venus. Sf. Elena a dat ordin să se demoleze templul şi să se facă săpaturi pe locul acela. În scurt timp au găsit Golgota şi Mormântul Domnului. Nu departe de acel loc au găsit trei cruci, o scândură cu inscripţia lui Pilat (Ioan 19:19) şi patru piroane care au străpuns corpul Domnului.
Următorul pas era să determine care era crucea răstignirii Mântuitorului dintre cele trei. Patriarhul Macarie, văzând un mort care era dus la groapă, a cerut ca acel om să fie aşezat pe rând pe fiecare din cruci. Când corpul celui mort a fost aşezat pe Crucea Mântuitorului, acesta a înviat imediat. Văzând învierea celui mort, toţi au fost convinşi că au găsit Crucea Dătătoare de Viaţă. Cu mare bucurie, împărăteasa Elena şi patriarhul Macarie au ridicat Crucea astfel încât să o vadă toţi cei de faţă.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor Iulian şi Evul, care de sabie s-au săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Cântare de laudă la Sfinţii Conon, tatăl şi fiul
Împăratul îi şopteşte tânărului Conon:
„Mintea tatălui tău s-a întunecat de vârstă,
Deci tu, tinere, cuvântul să nu i-l iei în seamă.
Ci mai curând leapădă-te şi uită-L pe Hristos.
Jertfă adu romanilor zei
Şi alături de noi vei petrece cu cinste”
Dar tânărul Conon răspunde viteaz:
„Scris este, o, călăule-mpărat,
Că fiul cele văzute la tatăl le face,
Iar eu de faptele tatălui meu
Nicicând mă ruşinez.
Căci tatăl meu adevărul
Adevăratei Credinţe mă-nvaţă,
Al Adevăratei Credinţe şi cunoştinţe de Dumnezeu.
Pentru ca eu un Dumnezeu să cunosc,
Pe Făcătorul meu Atotmilostiv.
Pentru ca eu pe Hristos să-L cunosc,
Mântuitorul meu din moarte.
Orice vei face trupului tatălui meu,
Aceleaşi să le faci şi mie;
Căci tu asupra sufletelor noastre
Nici o stăpânire nu ai.
Ale noastre suflete ale noastre sunt,
Şi pe ale noastre noi
Stăpânului nostru Hristos Le dăruim,
Fiului lui Dumnezeu.
Cugetare
Câtă vreme suntem pe pămînt, să ne socotim oaspeţi în Casa lui Hristos. Tu stai la masă şi El este cel care te serveşte.
Dacă respiri, aerul Lui îl respiri. Dacă te îmbăiezi, în apa Lui te îmbăiezi. Dacă eşti călător, pe pămîntul Lui eşti călător. Dacă strângi bogăţii, ale Lui sunt bogăţiile pe care le strângi. Dacă risipeşti, ale Lui sunt cele pe care le risipeşti. Dacă ai putere asupra altora, prin a Lui îngăduinţă ai primit-o.
Dacă eşti în strălucită adunare, tu şi
ceilalţi împreună cu tine sunteţi oaspeţii Lui. Când ieşi să respiri
într-un colţ de natură, în grădina Lui petreci. Dacă eşti singur, El
este de faţă. Dacă porneşti undeva sau te întorci, El vede. Orice faci,
El ţine minte.
El este gazda cea mai atentă şi mai delicată care te-a găzduit vreodată.
Fii deci cu băgare de seamă faţă de El. Într-o casă aleasă, oaspeţilor li se cere să ştie să se poarte. Aceste
cuvinte sunt simple şi ştiute, dar ele ascund un mare adevăr. Toţi
sfinţii l-au cunoscut şi şi-au călăuzit vieţile după el. De aceea
Veşnicul Stăpân al Casei i-a răsplătit cu veşnica viaţă în ceruri şi cu
slavă pe pământ.
Luare aminte
Să luăm aminte la Taina Împărtăşirii cea care este medicament de viaţă dătător sufletului şi trupului:
- Medicament ce curăţă sufletul de bolile păcatelor, redându-i sănătatea vieţii;
- Medicament care vindecă şi curăţă trupul de avariţie şi vicii, redându-i sănătatea vieţii;
- Medicament care învie şi revigorează tot omul, fâcându-l mădular sănătos al veşnicului Trup al lui Hristos, fără de care el putrezeşte şi în cele din urmă se usucă, se taie şi se aruncă în foc.
Predică
Despre moştenitor şi rob – „Câtă vreme moştenitorul este copil, nu se deosebeşte cu nimic de rob, deşi este stăpân peste toate (Galateni 4: 1).
Câtă vreme
moştenitorul unei mari averi este copil de leagăn, cu ce se deosebeşte
el de fiul unui rob? Nici trupul nu-i este mai altul, nici gândurile mai
înalte, nici dorinţele mai curate. Cum e pruncul de rege, aşa este şi
cel de rob, aşa este şi cel de cerşetor. Timp de câţiva ani, fiul de
rege deci nu se deosebeşte cu nimic de cel de rob. Totuşi, când fiul de
rege ajunge la majorat şi la deplina conştiinţă a demnităţii lui, el
primeşte răspunderea împărăţiei, iar când fiul de rob ajunge la majorat
şi la deplina cunoştinţă a maturităţii, el intră în jugul sclaviei.
Atunci se vede enorma diferenţă dintre cei doi. Atunci este limpede că moştenitorul şi robul nu au cum să fie egali. Robul trebuie să robească, iar regele trebuie să conducă.
Apostolul vrea să spună prin aceste cuvinte că aşa stau lucrurile şi cu cei care sunt creştini şi necreştini.
Căci cel care nu este creştin este rob firii, pe cînd creştinul este stăpân peste fire.
Era
necreştină a istoriei omenirii ne arată cum omul a fost robul
elementelor naturii, sluga trupului şi a păcatului, a idolilor şi
creaturilor egale lui şi inferioare lui, în timp ce era creştină a
istoriei omenirii ne arată cum omul a redevenit stăpân şi proprietar, un
nobil de rasă împărătească şi moştenitor peste toate. Chiar cei care au
ştiut despre Unul Adevăratul Dumnezeu, adică israeliţii, nu au fost ca
nişte copii ai lui Dumnezeu, nici ca nişte moştenitori ai tatălui lor,
ci ca nişte slugi şi robi ai lui Dumnezeu şi Judecătorul. Iar cînd a
venit plinirea vremii (Galateni 4: 4), Fiul Unul Născut al lui Dumnezeu a
venit pe pământ. El a făcut posibil ca să dobândim înfierea (Galateni
4: 5), şi să ne îndreptăm către Duhul lui Dumnezeu strigând „Avva,
Părinte” (Galateni 4: 6).
Fraţilor, de ce a venit Hristos pe pământ? El a venit pe pământ ca să ne dea o soartă alta decît a robilor, să ne dea soarta moştenitorilor şi responsabilităţile de stăpâni.
El a venit
să ne dea soarta celui care este fiu, a aceluia, adică, care în Numele
lui Hristos poate îndrăzni să-L numească pe Dumnezeu Tată, şi să ne
arate care este datoria noastră de stăpâni, aceea, adică, de a stăpâni
peste noi înşine, peste trupurile noastre, peste gândurile noastre,
peste dorinţele noastre şi peste toată zidirea din jurul nostru.
O, Unule
Născut Fiule al lui Dumnezeu, Tu ne-ai dăruit nouă cinstea înfierii prin
milostivirea şi jertfa Ta. O, Stăpâne Doamne Iisuse Hristoase, ajută-ne
nouă să luptăm până la sfârşit, întru curăţie şi adevăr. Căci Ţie se
cuvine slava şi mulţumirea în veci, Amin!
