Proloagele din 12 iulie

Luna iulie în 12 de zile: Pomenirea Sfinţilor Mucenici Proclu şi Ilarie (100)

Aceşti Sfinţi Mucenici Proclu şi Ilarie au trăit în cetatea Calipta, aproape de Ancira, pe vremea împărăţiei lui Traian şi au fost daţi la chinuri, pentru Hristos, lui Maxim dregătorul. Mai întâi, a fost prins Sfântul Proclu, pe care împăratul, încercându-l şi aflându-l nesupus, l-a dat lui Maxim dregătorul, ca să-l chinuaiască.

Deci, stând Maxim la judecată, l-a întrebat, zicând: “De ce neam eşti ?” Iar el a răspuns: “Neamul meu este Hristos, iar nădejdea mea este Dumnezeul meu.” Zis-a dregătorul: “Mă jur pe dumnezeii mei că nu te voi cruţa pe tine.” Şi, iarăşi l-a întrebat: “Ştii poruncile împărăteşti, ca toţi creştinii să aducă jertfă zeilor?” Răspuns-a Sfântul: “Am auzit de poruncile fără de lege.” Dregătorul a zis: “Vorbind aşa, ia seama, că ocărăşti pe împărat. Nu vezi chinurile ce te aşteaptă, ticălosule ?” Răspuns-a Mucenicul: “Fă, ceea ce voieşti ; eu nu voi jertfi zeilor tăi.” Zis-a dregătorul: “Alegeţi, omule, ce vrei: ori viaţa, ori moartea. Noi aşteptăm răspunsul tău.” Răspuns-a Sfântul Proclu: “Dacă voi vă temeţi a călca porunca împăratului, cu atât mai mult, ne temem noi, creştinii, să călcăm poruncile lui Dumnezeu, ca să nu cădem în chinurile veşnice, gătite celor ce se leapădă de El.” Zis-a dregătorul iarăşi: “Dar, şi pe zeii noştri îi ocărăşti, ci îţi spun că, şi fără voie, te voi face pe tine să mărturiseşti slava zeilor.” Răspuns-a Mucenicul: “Nădăjduiesc în Dumnezeul meu, că mai înainte de a mă sili tu pe mine ca să mărturisesc pe zeii tăi, eu mai degrabă, te voi face pe tine să mărturiseşti pe Stăpânul meu şi să scrii cu mâna ta că Dumnezeu adevărat este Dumnezeul lui Proclu şi nu este altul afară de dânsul.” Atunci, dregătorul, mâniindu-se, a poruncit să-l spânzure pe Mucenic, gol, pe un lemn, şi o piatră grea să-i lege de picioare şi să-i rupă trupul cu unghii de fier. Şi fiind muncit de aşa multă vreme, Sfântul Proclu răbda cu vitejie, negrăind nimic, ci doar, privea spre cer . Apoi, luându-l de la chinuri, l-a legat.

După aceasta, dregătorul s-a dus la cetatea Calipta, poruncind ca şi pe Mucenic, să-l ducă după el. Şi a fost dus Sfântul, cu sila, pe lângă caii, care mergeau iute. Iar, când erau ei la jumătatea căii, s-a rugat Mucenicul, cu mare glas, lui Dumnezeu, zicând: “Dumnezeul meu, Iisus Hristos, pentru Care pătimesc, dus fiind cu batjocură, de ostaşii aceştia, ascultă-mă astăzi pe mine, robul Tău, ca să se proslăvească numele Tău în veci. Întinde-Ţi mâna Ta cea atotputernică şi ţine pe acest fără de lege dregător şi nu-l lăsa pe el să călătorească, până ce nu va mărturisi, înaintea poporului, că nu este alt Dumnezeu, afară de Tine.” Aşa rugându-se Sfântul, deodată, s-a oprit dregătorul în calea sa, ca un legat. Şi nici caii lui nu puteau să meargă, nici el însuşi nu putea să se mişte din loc, ţinut fiind de nevăzuta putere a lui Dumnezeu. Şi, mult se osteneau, bătând caii şi schimbându-i cu alţii, la trăsura dregătorului, şi înhămând cai mai mulţi, dar nimic n-a sporit, nici pe însuşi dregătorul n-au putut să-l scoată din trăsură. Atunci dregătorul a zis către cei ce erau cu dânsul: “Vedeţi, oare, puterea vrăjitorească a creştinului acestuia, ce ne-a făcut nouă ?” Iată că nu putem păşi din loc.” Deci, a trimis dregătorul pe una din slugile sale, anume Ermic, la Mucenic, care era înapoi, departe , zicându-i: “ De ce ai făcut aceasta, oprindu-ne pe noi, în mijlocul drumului, cu vrăjile tale ?” Iar Sfântul Proclu a răspuns, către sluga dregătorului: “Viu este Domnul Dumnezeul meu, că nu veţi putea să vă mişcaţi din locul acesta, până ce dregătorul nu va mărturisi numele Domnului meu Iisus Hristos, precum şi mai înainte i-am spus lui.” Zis-a Ermic: “Chiar şi dacă va mărturisi dregătorul numele Dumnezeului tău, tu cum vei putea să auzi, atât de departe de drum fiind ?” Grăit-a Mucenicul: “Să scrie dregătorul mărturisirea aceasta pe o hârtie şi să o trimită la mine şi întru acel ceas veţi putea pleca în calea voastră, la cetatea Calipta.” Şi, întorcându-se, Ermic a spus dregătorului cuvintele Mucenicului. Iar acela, deşi nu vrea, a luat o hârtie şi a scris: “Mărturisesc că Unul este Dumnezeul Cel adevărat, Acela pe care Îl cinsteşte Proclu şi nu este alt Dumnezeu afară de Acela.” Aşa scriind, dregătorul a trimis hârtia la Mucenic şi, îndată, s-au pornit caii şi ostaşii, pe calea dinaintea lor.

Şi, ajungând la cetatea Calipta, a sosit dregătorul la judecată şi au dus de faţă şi pe Sfântul Proclu şi i-a zis lui: “Tu toată puterea farmecelor tale ai arătat-o pe cale, iar eu, aici, îmi voi arăta puterea stăpânirii mele. Şi precum tu m-ai silit pe mine să mărturisesc pe Dumnezeul tău, aşa te voi sili şi eu pe tine să mărturiseşti pe dumnezeii noştri şi să le aduci jertfe.” Acestea zicând, a poruncit să se aducă lumânări aprinse să-i ardă pântecele şi coastele lui, şi atât a fost ars Mucenicul, încât toată carnea lui a ars. Iar el nici un semn de nerăbdare arătând, tăcea, ca şi când în trup străin era. Şi a zis către el dregătorul: “Oare nu iei în seamă chinurile ?” Răspuns-a Sfântul: “Nu, pentru că de cele veşnice mă tem.” Iarăşi, a zis dregătorul: “Te vei supune dumnezeilor noştri ?” Răspuns-a Mucenicul: Mă voi supune lui Hristos, Celui ce petrece în veci, pentru că Acela este nădejdea mea.” Zis-a dregătorul: "Dar voieşti să mori în chinuri ?” Răspuns-a Sfântul:”Chiar de voi muri, însă iarăşi voi fi viu.” Atunci, dregătorul a poruncit ostaşilor să-l scoată pe el afară din cetate şi răstignindu-l pe un lemn, să tragă într-însul cu săgeţi.

Şi, ostaşii, luând pe Mucenic, i-a zis lui: “Ascultă-ne pe noi, şi jertfeşte zeilor şi, cu mare dregătorie vei fi cinstit.” Răspuns-a răbdătorul de chinuri: “Eu dregătorie am în ceruri, cu care mă va cinsti Hristos, Dumnezeul meu.” Aşa grăind ei şi mergând, i-a întâmpinat pe dânşii, pe cale, un bărbat tânăr, anume Ilarie, nepot de frate fiind Sfântului Proclu. Acela alergând,s-a închinat unchiului său şi s-au sărutat amândoi. Şi striga Ilarie: “Şi eu sunt creştin. Deci, ostaşii, prinzând pe Ilarie, l-au aruncat în temniţă, iar pe Sfântul Proclu l-au dus la locul de moarte şi l-au răstignit pe lemn şi încordându-şi arcurile lor, l-au săgetat pe el. Iar răbdătorul de chinuri, primind multe săgeţi prin tot trupul lui, se ruga lui Dumnezeu, zicând: “În mâinile Tale îmi dau duhul meu. Izbăveşte-mă Doamne, Dumnezeul adevărului.” Şi aşa plecându-şi capul şi-a dat duhul. Şi s-a sfârşit Sfântul Mucenic Proclu în ziua de 12 a lunii iulie. Iar credincioşii, în taină, luând cinstitele moaşte, le-au îngropat.

Iar Sfântul Ilarie, şezând în temniţă, cânta: “Iubite-voi Doamne, puterea mea. Domnul este întărirea mea şi scăparea mea” şi celelalte ale psalmului acesta. Şi, adormind el, i s-a arătat îngerul Domnului, în vis, zicându-i: “Îmbărbătează-te şi te întăreşte, că eu sunt cu tine, de la Dumnezeu, ca să te întăresc.” Iar a treia zi după sfârşitul Sfântului Proclu, au scos pe Sfântul Ilarie la cercetare şi l-a întrebat pe el dregătorul, zicând: “Eşti creştin ?” Răspuns-a Mucenicul: “Cu adevărat, sunt creştin, precum tot neamul meu a fost în creştinătate şi toţi s-au sfârşit, cinstindu-L pe Hristos.” Atunci, dregătorul, umplându-se de mânie, a poruncit să-l spânzure pe Mucenic gol, spre chinuire, şi să-l bată multă vreme cu asprime. Apoi, l-au osândit la moarte, poruncind să-l scoată afară din cetate şi să-i taie capul. Iar ostaşii, legând mâinile Mucenicului, l-au aruncat pe el la pământ şi, legându-l cu o frânghie, l-au târât pe drum, iar Mucenicul fiind târat, cânta psalmi. Şi se zdrobea trupul Mucenicului, fiind târât, şi pământul se înroşea cu sângele lui. Iar, pe când se aflau ca la trei stadii de la cetate, şi-a scos călăul sabia, iar Sfântul s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: “Doamne, Iisuse Hristoase, primeşte duhul meu.” Şi i-au tăiat capul. Şi s-a sfârşit Sfântul Mucenic Ilarie, în ziua lui 15 a lunii iulie, a treia zi după sfârşitul Sfântului Proclu. Şi a fost aruncat trupul Sfântului Ilarie la locul unde i-au tăiat capul. Şi mergând credincioşii, noaptea, l-au luat pe el şi, împreună cu Sfântul Proclu, i-au pus în mormânt, slăvind pe Hristos Dumnezeu, Cel Care, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, este slăvit în veci ! Amin.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Serapion cel nou, care în foc s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Andrei Stratilatul, Faust, Mina si cu sotii lui.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Mamant, de cea parte la Sigmata.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Vasilie, despre viata lumii acesteia.
    Viata lumii acesteia este plina de multe griji si de suspinuri si nici unui om nu-i este fara de necaz, ci, plina este de inselaciune si de toata rautatea. Cei ce, adica, nu-s insotiti cu nunta, se lupta cu poftele cele spurcate, iar cei insotiti, multa neintelegere au pentru treburile caselor si, dupa nasterea de copii, vine grija de a-i hrani pe ei, grija de a pazi credinta in casnicie, sfada cu vecinii, procese pe la judecatorii. Si fiecare zi, venind, isi aduce a sa intunecare. Incepand de la cel ce poarta porfira si coroana, pana la cel ce poarta zdrente de panza, socotim grijile, ziua si noaptea, cu care si in somn ne amagesc dracii. Ca omenestile treburi sunt asemenea cu marea cea tulbure, numai ca, intru aceasta, te ineci pe uscat. Unul, adica, are destul pamant ca sa are, altul, caruia nu i s-a dat, vrea sa ia, iar altul, pe cat a luat, se intareste, sa nu dea. Inca, unii, si la camata sunt nesatiosi, iar altii, si de avutia cea adevarata se lipsesc. Iarasi, cei ce n-au nimic, se supara pe ei insisi, iar cei ce au mai mult, decat nevointa lor, se cearta. Saracul cel ce nu are, este ocarat, iar celuia ce are, i se intind curse. Cei ce sunt in dregatorii, se inalta adeseori se sfadesc si se bat intre ei, cu nesaturare jefuiesc si din greu se ostenesc. Minciuna s-a preainaltat, dragostea a fugit, adevarul a parasit pamantul, fatarnicii si clevetitorii sunt cinstiti si vamesii stapanesc cetatile. Deci, acestea toate adunandu-se, Proorocul le zicea: "In desert se tulbura tot ce vietuieste cu nedreptate." Drept aceea, fratilor, sa ne ingrijim de a noastra mantuire si milostiv spre noi sa facem pe Dumnezeu, prin fapte bune.
Intru aceasta zi, cuvant al Preacuviosului Parintelui nostru Efrem Sirul, despre luarea aminte de sine.
    Doi oameni calatoreau la o cetate, care era departe, ca la treizeci de stadii. Si, dupa ce au facut ei doua sau trei stadii, au aflat pe cale un loc, intru care era padure de copaci desi, care umbreau, si paraie de ape. Si multa veselie era in locul acela. Iar ei, vazand acestea, unul a trecut in fuga prin locul acela, silindu-se sa ajunga in cetate, ca sa o vada, iar celalalt, intorcandu-se, lua aminte la frumusetea locului si a ramas in urma. Apoi, vrand el sa iasa din umbra copacilor, s-a temut de arsita si, pe cand zabovea in locul acela, veselindu-se, a iesit din acea padure o fiara care, apucandu-l pe el, l-a tras in vizuina sa. Iar cel dintai, nelenevindu-se si nici indeletnicindu-se cu frumusetea copacilor si a locului, a ajuns la cetate. Iar, deslegarea acestei pilde, este aceasta: Acei doi oameni sunt cei ce au inceput a calatori si a se nevoi pe calea evlaviei. Iar vrajmasul, vrand sa-i opreasca din drum, ii satura pe cei cu pofte dracesti, de slava desarta, de iubire de arginti, de mandrie si de cate sunt asemenea acestora.
    Si cel ce s-a silit a lua plata chemarii celei de Sus, de la Hristos, acesta nu s-a pocait. Iar cel ce s-a indeletnicit cu frumusetea copacilor si a locului, acesta este cel care si-a abatut mintea sa, de la cele ce nu se vad, catre cele ce se vad. Arsita este osteneala faptelor bune, iar zabava lui in locul acela, si rapirea lui de catre o fiara, este zabava gandului in pofta celor pamantesti, pofta care, iesind ca o fiara cumplita, naste pacatul, ce il apuca pe el, dupa cum sta scris: "Pofta, zamislind, naste pacatul, iar pacatul savarsindu-se, naste moartea" (Iacov 1,15).
    Drept aceea, iubitilor, sa fugim de poftele cele lumesti, ca nu cumva sa ne facem, iarasi, robi ai pacatelor. Ca zice Mantuitorul: "Amin, zic voua, tot cela ce face pacatul, rob este al pacatului" (Ioan, 8, 34). Deci, sa slujim cu buna placere lui Dumnezeu. Celui ce ne-a slobozit pe noi si sa nu ne amagim de patimile stricaciunii, nici sa luam aminte la infatisarea impodobirii, a culionului, a braului sau a paramanului, celui lucrat cu iscusinta, ci, pe cele smerite si fara de slava desarta, sa le cautam, precum se cuvine Sfintilor. Ca necuviincios lucru este, ca cei ce au supus pe cele mari, sa fie biruiti de cele de nimic. Si, de-a pururea, sa ne sarguim, ca omul nostru cel dinlauntru, sa fie bine placut Celui ce cearca inimile, iar pe cele nefolositoare sa le defaimam. Ca nimeni nu poate sa slujeasca la doi domni, dupa glasul Stapanului. Caci, ce teslar, invatand mestesugul, in loc de tesla isi cumpara sulita? Sau cine, voind a-si agonisi smerita cugetare, se lupta pentru slava desarta. Sau cine, poftind cele ceresti, nu defaima pe cele pamantesti? Iar Domnul sa ne dea noua cele placute Lui a le cugeta si a le face. Ca Lui I se cuvine slava, in veci! Amin.

• Pomenirea Sfântului Cuvios Mihail Maleinul

Acest Mihail a fost un bărbat de neam înalt, şi foarte bogat. Dar lepădând din tinereţile lui toate deşartele averi pământeşti, el s-a retras la Muntele Maleon care se află aproape de Sfântul Munte Athos, şi acolo bine s-a nevoit în asprele nevoinţe pustniceşti, curăţindu-şi inima cu postul şi cu rugăciunea. El mai după aceea a avut mulţi ucenici, dintre care cel mai vestit este Sfântul Atanasie Amonitul. Sfântul Mihail a adormit cu pace la anul 940.

Sfantul Mihail Maleinul s-a nascut catre anul 894 in regiunea Charsian din Capadocia, si a primit la botez numele de Manuel. Era ruda cu imparatul bizantin Leon al VI-lea cel Intelept (886-911). La vârsta de 18 ani a plecat in Bitinia, la Manastirea Kiminas (Kyminas), sub ascultarea si indrumarea batrânului Ioan Heladites, care la tun in monahism cu numele de Michel. Ramânând în ascultare grea în ciuda vitei lui imparatesti, Mihail s-a umplut de smerenia Domnului nostru Iisus Hristos.
Asa se face ca dupa un timp a fost hirotonisit, fiind chemat la preotie. Prin rugaciune si studiul Scripturilor, Mihail a aratat cum preotia si calugaria merg impreuna, atragând harul discernamântului si al patrunderii inimilor si situatiilor. Intelegerea neputintei omenesti l-a facut iubitor si ingaduitor cu oamenii, totdeauna mângâiendu-i si rugânde-se pentru ei, incât adeseori s-au implinit si minuni prin rugaciunile lui.
Dupa multe osteneli calugaresti, sfantul Mihail primeste de la staretul sau binecuvântarea de a trai ca anahoret-eremit. Cinci zile din saptamâna el se retrage intr-o pestera nu departe de manastire, in rugaciune si linistire (isihie), iar sâmbata si duminica revine in comunitatea fratilor pentru a participa la sfintele slujbe si a se impartasi cu Sfintele Taine.
Prin exemplul sau de viata duhovniceasca, sfantul ascet a atras multi doritori de mântuire. Astfel ca, in locul numit Lacul Uscat, cuviosul a intemeiat o manastire de calugari, cu o regula de viata foarte stricta. Cand manastirea s-a intarit, sfântul s-a urcat si mai sus in munti si a intemeiat acolo o alta manastire. Asa, cu osteneala cuviosului Mihail, intreg muntele Kimina (Kyminas) s-a umplut de obsti manastiresti, de unde rugaciuni se inaltau fara incetare catre Tronul cel de Sus.
Catre anul 953, un tânar, numit Avraam, s-a alaturat obstii fratesti ce inflorea sub indrumarea sfântului staret Mihail; acesta i-a dat numele de Atanasie. Mai târziu, sfântul Atanasie (praznuit la 5 iulie) a ajuns in Muntele Athos, unde a întemeiat prima manastire cu viata de obste: Marea Lavra. In zidirea si impodobirea acestei mari manastiri, sfântul Atanasie a avut in ajutor pe nepotul sfântului staret Mihail, viitorul împarat bizantin Nichifor Focas (963-969), care l-a cunoscut pe Atanasie intr-una din vizitele la manastirea unchiului sau Mihail.
Dupa cincizeci de ani de osteneli si lupte calugaresti, sfântul Mihail Maleinos (Maleinul) a adormit in pace, catre anul 962.

• Pomenirea Sfintei Muceniţe Golinduc

Sfânta Golinduc a fost de neam persan. Ea s-a căsătorit cu un nobil persan, vieţuind trei ani în viaţa de femeie măritată. Dar ea atunci a văzut în vedenie un înger care îi arăta ei lumea cealaltă: chinurile păcătoşilor şi necredincioşilor, şi bucuria drepţilor. După această vedenie, ea şi-a lăsat bărbatul şi a luat Sfîntul Botez, primind numele de Maria. Prigonită de bărbatul ei, ea a fost osîndită la închisoare pe viaţă, întru care a şi petrecut timp de optsprezece ani, fără ca să se abată de la credinţa ei. Ea apoi a fost aruncată într-o groapă, dar a mântuit-o Dumnezeu, apărând-o acolo şi de un şarpe uriaş, care nu i-a făcut nici un rău. Când la ea au fost trimişi tineri desfrânaţi care să o necinstească, Dumnezeu a ascuns-o pe Maria de necuraţii lor ochi. Uimiţi de suferinţele şi de credinţa ei, mulţi persani au venit şi au îmbrăţişat credinţa creştină. Ea a mers la Ierusalim, unde a dat pe faţă erezia severiană, care învăţa că Mântuitorul Hristos a pătimit cu dumnezeirea, pentru care (greşit) citeau Trisaghionul astfel: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte Fără de Moarte, cela ce te-ai răstignit pentru noi, miluieşte-ne pre noi”. Ea a predicat Sfânta Credinţă Ortodoxă până la moarte, şi s-a odihnit în Domnul lângă cetatea Nisibe, la anul 587.

• Pomenirea Sfintei Cuvioase Veronica

Această Veronica este femeia cu scurgerea de sînge pe care a vindecat-o Domnul (Matei 9:20). Din mare recunoştinţă faţă de Stăpânul şi Vindecătorul, Veronica a poruncit să i se ridice o statuie a Mântuitorului, înaintea căreia ea se închina lui Dumnezeu. Potrivit tradiţiei, această statuie s-a păstrat pînă în vremea lui Iulian Apostatul, care a îndrăznit să o modifice, astfel încât să semene cu idolul lui Zeus. Această statuie exemplifică rarele cazuri de folosire a reprezentărilor statuare în Sfânta Biserică Ortodoxă din Răsărit. După cum se ştie, redarea chipurilor persoanelor dumnezeieşti şi a persoanelor sfinte prin statuar a devenit ulterior practica prin excelenţă a bisericii romano-catolice în apus. Sfânta Veronica s-a închinat Domnului şi Dumnezeului ei şi al nostru Iisus Hristos până la sfârşitul vieţii ei, care a fost cu pace.Dupa o traditie latina, sfanta Veronica a fost femeia care a sters fata insengerata a Domnului, cand isi purta El Crucea spre Golgota. Chipul Domnului ar fi ramas astfel imprimat pe mahrama, care a fost considerata astfel o icoana "nefacuta de mâna omeneasca". Insa dupa o foarte veche scriere apocrifa, Faptele lui Pilat, Veronica (Berenice) era tocmai femeia vindecata de scurgerea de sânge, si care, aflându-se in posesia unui portret al lui Hristos, s-a dus cu el la Roma, la imparatul Tiberiu. La moartea sa, portretul a fost transmis sfantului Clement, episcopul Romei (praznuit la 24 noiembrie).

• Pomenirea Sfinţilor Mucenici Theodor şi Ioan

Theodor şi Ioan erau tată şi fiu din neamul varegilor. După ce au primit Sfântul Botez, ei s-au sălăşluit în cetatea păgînească a Kievului. Păgânii cei sălbatici le-au dărâmat casa peste ei, şi aşa au pierit amândoi pentru credinţa lor în Hristos. Sfintele lor moaşte odihnesc la Mănăstirea Peşterilor din Kiev. Oamenii le aduc rugăciuni mai ales atunci când sunt familii fără copii sau când femeile sunt în primejdie să piardă sarcina.

Cântare de laudă la Sfânta Muceniţă Golinduc

Golinduc cea de neam persan,

Cerurile văzînd,

Creştină s-a făcut.

Ea pre calea cea strimtă a început a urca,

Lovită fiind din toate părţile.

Aşa cum fierul loveşte cremenea,

Aşa loveşte şi durerea

Inimile anumitor oameni.

Aşa se aprinde focul ascuns

Al inimilor lor,

Foc ce luminează cărările întunecate ale oamenilor,

Curăţind ale lor ruşinoase patimi.

Golinduc cea plină de Duhul lui Dumnezeu

Nu avea nici pîine nici casă.

Ea pe lume nu avea nici un suflet prieten.

Ei lumea i-a fost ca o silnică închisoare,

Cu schingiuiri de fiecare zi.

Ea tot ce-a avut lui Hristos a jertfit,

Şi prin al suferinţelor foc sufletul ei s-a făcut

Ca aurul cel mai curat.

Chinuitorii au pierit, unul cîte unul,

Nimic neluînd cu ei după moarte,

Dintr-ale lor averi.

Au luat cu ei doar ale lor crime,

Şi numele lor cel urît.

Golinduc s-a înăţişat înaintea lui Dumnezeu,

Ca un măslin minunat plin de bogată roadă,

Cu sufletul curat, îngeresc.

Cugetare

Ţesătura dreptăţii este mai fină decît mătasea, dar este mai durabilă şi mai greu de sfîşiat; ea acoperă amîndouă lumile, pe cînd ţesătura nedreptăţii şi violenţei este grosieră şi se rupe uşor.

În timpul domniei Kneazului Vladimir la Kiev, acolo locuia doar o singură familie creştină: era Theodor Varegul şi fiul lui, Ioan. În timpul unei necurate festivităţi idoleşti, kievenii cei păgâni, împinşi de dracii care sălăşluiau întru ei, au hotărît să îi aducă pe Theodor şi pe fiul lui jertfa idolilor. Când au venit la casa lui Theodor şi i l-au cerut pe fiul lui ca să îl aducă jertfa idolilor, Theodor le-a zis: „Dacă dumnezeii voştri sînt vii, să vină ei singuri şi să-l ia de aici pe fiul meu”. Păgînii sălbăticiţi şi mai tare de ură au năvălit în casă, au distrus-o, şi au lăsat cadavrele lui Theodor şi fiului lui între ruine: atît s-a întins ţesătura urii şi sălbăticiei lor. Dar ţesătura dreptăţii a mers mai departe: Kneazul Vladimir s-a botezat la scurt timp după aceea, iar împreună cu el şi-a botezat şi poporul. Atunci, chiar pe locul unde a fost casa -şi mormîntul – primilor mucenici de pe pămînt rus, Theodor şi Ioan, a fost înălţată o sfântă şi frumoasă biserică închinată Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Luare aminte

Să luăm aminte la minunata pedepsire şi vindecare a Miriamei, sora lui Moise (Numerii 12):

• La cum a cârtit Mariam împotriva lui Moise, care era omul cel mai blând dintre toţi oamenii de pe pămînt;
• La cum Dumnezeu a pedepsit-o pe ea fără veste cu lepră, din cap şi până în picioare, şi cum după aceea a vindecat-o la rugăciunile lui Moise;
• La cum pedeapsa lui Dumnezeu îi loveşte şi astăzi pe cei care cârtesc împotriva oamenilor lui Dumnezeu.

Predică

Despre atitudinea lui Dumnezeu faţă de cei mândri şi faţă de cei smeriţi – „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (I Petru 5:5).

Înaintea cui sau înaintea a ce, fraţilor, ar putea vreodată oamenii să se mândrească? Oare înaintea îngerilor?

Ci iată îngerii sînt nemuritori pe cînd oamenii, muritori.

Oare înaintea altor oameni?

Dar nu atîrnă pururea şi ei de alţi oameni muritori, precum toată omenirea întreolaltă?

Dar oare se va putea mândri omul înaintea animalelor?

Nu, căci el nu poate trăi fără slujirea pe care o primeşte de la animale.

Sau poate se va mândri omul înaintea stelelor şi soarelui?

Nu, căci fără lumina lor el ar merge clătinîndu-se şi bîjbîind prin întuneric.

Sau poate se va mândri omul în faţa ierburilor şi vegetaţiei pămîntului?

Nicicum, căci ea îi asigură cea mai importantă parte a hranei.

Dar poate se va mândri înaintea negrului pămînt?

Nu, căci trupul lui este luat din ţărînă.

Sau poate mândri-se-va înaintea celor morţi ai lui?

Nicicum, căci prin ei a intrat el în viaţă.

Sau poate se va mândri înaintea celor vii?

Dar viii sînt atît de numeroşi că printre ei el nu este decît un ochi mic dintr-o ţesătură foarte mare.

Sau poate se va mândri bietul om înaintea lui Dumnezeu?

Dar dacă nu ar fi fost voinţa lui Dumnezeu, s-ar mai fi aflat el, omul, printre cei vii, sau chiar printre cei morţi?

Atunci înaintea căror lucruri, sau căror oameni, fraţilor, se mai poate mîndri omul? Dumnezeu celor smeriţi şi umili le dă har. Adică, El le dăruieşte toate cele necesare vieţii, toate cele pentru care ei se roagă zilnic înaintea Lui în smerenia şi în umilinţa lor.

Dar cine sunt aceşti smeriţi şi umili?

Ei sunt toţi cei care îşi simt din plin slăbiciunea şi atârnarea permanentă de Făcătorul a toate.

Ei sunt la fel de plini precum marea, şi la fel de lipsiţi de putere ca şi ea. Căci care ape sunt vreodată mai umflate decât apele mării, şi care depind mai mult decât ele de ploi şi de afluenţi? Omul mândru este însă ca o fântână zidită de jur împrejur, pe dedesubt şi pe deasupra, închisă apelor cerului şi pământului, şi suficientă sieşi atâta vreme cât este plină. Dar, zidită fiind şi fără comunicare cu apele din afară, ea repede se goleşte şi se usucă. Solomon cel preaînţelept grăieşte despre Dumnezeu: „De batjocoritori El râde, iar celor smeriţi le dă har” (Pildele lui Solomon, 3: 34). Râsul lui Dumnezeu însă nu se îndreaptă asupra celor necăjiţi şi întristaţi aşa cum face râsul omenesc, ci el mai curând înseamnă milă şi certare. Nici nu se mărgineşte mila lui Dumnezeu aşa cum se mărgineşte mila oamenilor, căci ea este milostivire împărătească, care face poporul să tresară de strălucirea ei, de frumuseaţea şi nemărginirea ei.

O, Stăpîne Doamne, Făcătorule al nostru, smereşte inimile noastre atunci când necugetat ele se umflă de mândrie şi smereşte minţile noastre atunci când se umflă de slava cea deşartă. Ajută-ne nouă în ceasul nimicniciei noastre celei pline de înfumurare ca să ne aducem aminte de Sfînta Cruce cea de pe Golgota şi de Unul Născut Fiul Tău Carele pe ea sângerează pentru a noastră mântuire! Căci numai Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!