• Pomenirea Sfântului Sampson, Primitorul de Străini
Acest sfînt s-a născut din părinţi foarte
nobili şi extrem de bogaţi din Roma cea veche, cetate în care şi-a
făcut şi strălucitele studii ale ştiinţelor acelui timp, închinîndu-se
pe sine mai ales ştiinţei medicale. Sampson
a fost un medic foarte milostiv şi fără de arginţi, dîndu-le bolnavilor
lui nu doar medicamente trupului, ci şi sufletului. El pe toţi
pacienţii lui îi sfătuia să împlinească cu scumpătate cerinţele Sfintei
Credinţe a lui Hristos. El mai tîrziu s-a strămutat la Constantinopole,
unde a locuit într-o casă mică, din care, întocmai
cum soarele îşi trimite razele sale pretutindeni, aşa şi el trimitea
milosteniile lui în toate ţinuturile, milostenii de bani, sfat, nădejde,
leacuri eficace şi în general, tot ajutorul celor neajutoraţi şi cu
trupul, şi cu sufletul. Însuşi Patriarhul a auzit de marile
virtuţi ale acestui bărbat şi 1-a sfinţit preot. La acea vreme s-a
întîmplat că împăratul lustinian cel Mare s-a îmbolnăvit, şi toţi
medicii curţii imperiale credeau că este o boală incurabilă. Atunci
împăratul s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi şi cu căldură, şi Dumnezeu
i-a descoperit în vis că Sampson este acela care îl va vindeca. Cu
adevărat, aflînd împăratul despre Sampson, 1-a chemat de îndată la
curtea imperială. Bătrînul Sampson a sosit şi, punîndu-şi mîna peste
locul bolnav, împăratul s-a însănătoşit. Cînd împăratul a poruncit ca
acest medic-preot să fie copleşit cu daruri, Sfîntul Sampson a mulţumit,
dar nu a primit nimic, şi i-a zis: „O,
împărate, eu însumi am avut multe bogăţii de aur şi argint şi alte mari
bunuri, dar le-am lăsat pe toate pentru dragostea lui Hristos, ca să
cîştig viaţa cea veşnic bogată şi nestricăcioasă”. Cînd împăratul
a insistat şi a zis că voieşte să-i dăruiască orice voieşte, atunci
Sfîntul Sampson 1-a rugat pe împărat să-i zidească o casă pentru săraci.
În acea casă, care s-a zidit, Sfîntul Sampson i-a îngrijit pe săracii
din ea aşa cum părintele îşi îngrijeşte copiii. Lui îi era firească milostenia pentru săraci şi pentru neajutoraţi.
La sfîrşit, acest bărbat sfînt, plin de toate virtuţile şi harurile
cele cereşti, s-a odihnit cu pace în a douăzeci şi şaptea zi a lunii
iunie din anul 530, şi a fost îngropat în biserica Sfîntului Mucenic
Mochie, ruda lui. După sfînta sa adormire, Sfîntul Sampson s-a înfăţişat multor oameni care îl chemau în ajutor în nenorocirile lor.
• Pomenirea Sfântului Sever
Presbiterul Sever a locuit în Italia de mijloc şi a fost un bărbat foarte sfînt.
Odată a fost chemat să mărturisească un om pe moarte, şi să-1
împărtăşească cu Sfintele Taine. El însă, obosit din pricină că muncise
la vie, a ajuns prea tîrziu, cînd omul deja murise. Părîndu-i cumplit de
rău şi temîndu-se cumplit, căci socotea că el îl ucisese pe om, Sever a
început să se roage fierbinte lui Dumnezeu ca să învie omul, ca să-1
poată mărturisi şi cumineca, aşa cum i se ceruse. Dumnezeu a ascultat
ruga preotului său celui bun. Aşa, Preotul Sever a ascultat mărturisirea
omului, 1-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi, pregătindu-i sufletul
pentru ceasul morţii, 1-a lăsat. Omul acela, după opt zile, a murit la
loc.
Intru aceasta zi, pomenirea Sfantului Sever, preotul
din invatatura Sfantului Grigorie (+530).In partile cetatii Tuderia, intre doi munti si o vale, la un loc care se numea Entiroclina, era o biserica a Preacuratei Stapanei noastre, Nascatoare de Dumnezeu si Pururea Fecioarei Maria. La acea biserica era un preot, anume Sever, foarte minunat, prin viata lui cea placuta lui Dumnezeu. Iar un barbat, vietuitor din cei de acolo, imbolnavindu-se si de moarte apropiindu-se, a trimis, degraba la preotul acela, rugandu-l sa vina la el, ca, prin marturisire si prin pocainta, sa-si curete pacatele facute si sa ia dezlegare, mai inainte de iesirea lui din trup. Si, s-a intamplat ca preotul acela era in via lui, indeletnicindu-se cu strangerea strugurilor. Si a zis celor ce venisera la el: "Mergeti voi inainte, iar eu va voi ajunge pe voi". Si, vazand ca nu ramasesera multi struguri, preotul a gandit sa zaboveasca putin si sa-i culeaga si pe aceia si, sfarsind lucrul sau, sa porneasca si sa se duca la cel bolnav. Si asa a si facut, dar, pe cand mergea el, l-au intampinat pe cale, cei ce au fost la cel bolnav si i-au zis: "Pentru ce, parinte, ai zabovit ? De acum, nu te mai osteni, ca, iata, a murit omul acela". Acestea auzindu-le, preotul s-a cutremurat si a inceput a plange, numindu-se, cu mare glas, pe sine, ucigas al aceluia. Deci, plangand, a ajuns la casa unde zacea trupul mortului si, aruncandu-se inaintea patului, la pamant, cu lacrimi se tanguia mult si se lovea cu capul de pamant, zicandu-si ucigas, adica pricinuitor al mortii aceluia.
Asa tanguindu-se el, deodata mortul a inviat. Si aceasta vazand-o cei ce stateau de fata s-au inspaimantat foarte tare de acea minune, si s-au bucurat de invierea lui. Si, de bucurie, au plans si-l intrebau pe el: "Unde ai fost? Si cum te-ai intors, cu sufletul, in trup ?" Iar acela, raspunzandu-le le-a zis: "Niste arapi infricosatori si foarte mandri, din gura si din narile carora iesea foc, m-au luat pe mine si m-au dus in niste locuri intunecoase, pline de frica si de cutremur. Si, iata, deodata, s-a aratat un tanar prealuminos, cu alti purtatori de lumina, venind intru intampinarea noastra si au zis, cu hotarare, catre cei ce ma duceau pe mine: "Intoarceti-l pe acesta, ca Sever, preotul, plange pentru el, iar pentru lacrimile lui, Domnul i l-a daruit lui pe acesta". Atunci, Sever, preotul, sculandu-se de la pamant, cu negraita bucurie a dat multumire lui Dumnezeu. Apoi, pe omul acela a inviat invatandu-l pentru pocainta si marturisirea lui ascultandu-i si dezlegandu-i pacatele, l-a impartasit cu dumnezeiestile Taine, cu Trupul si Sangele lui Hristos. Si a fost omul acela sapte zile in viata aceasta, rugandu-se neincetat lui Dumnezeu, iar intr-a opta zi, veselindu-se, s-a mutat din aceasta viata.
Iar noi putem sa intelegem, ca multa dragoste avea Domnul pentru Sever preotul: ca n-a vrut sa-l mahneasca pe el, ci, degraba, i-a ascultat rugaciunea lui si voia lui a facut-o. De aici, sa cunoastem ca Sever preotul mult iubea pe Dumnezeu si, intru toata viata lui, L-a slujit din inima. Si, placand Domnului, s-a savarsit si s-a dus la Dansul si sta, inaintea Scaunului dumnezeiestii slave, in cetele Sfintilor celor ce slavesc pe Tatal si pe Fiul si pe Sfantul Duh, pe Unul in Treime, Dumnezeu. Caruia, si de la noi, sa-I fie slava in veci. Amin.Intru aceasta zi, cuvant ca bun lucru este a cerceta pe cei bolnavi.
Sa nu va leneviti a cerceta pe bolnavi, pentru Domnul, pentru ca cercetarea bolnavilor este asemenea cu milostenia. Ascultati pe Domnul, Cela ce zice: "Bolnav am fost si M-ati cercetat pe Mine". Iar cel ce-si astupa urechile sale, ca sa n-auda de bolnavi, se va ruga si el, si nu va fi cine sa-l ajute. Caci, chiar in cinste mare de esti, mai mare plata vei afla de la Hristos si vei fi iubit, pentru aceasta, iar de esti sarac si nu ai ce sa duci, pentru trebuinta bolnavului, atunci, pe tine sa te duci si mangaierea cea prin cuvinte, sa-i aduci lui. Si, asa, in ziua aceea, vei auzi de la Domnul: "Venitii, binecuvantatii Parintelui Meu, de mosteniti Imparatia cea gatita voua; ca bolnav am fost si M-ati cercetat pe Mine".
Intru aceasta zi, cuvant din minunile Maicii Domnului.
Deci, a venit praznicul Adormirii Preasfintei, Nascatoarei de Dumnezeu, cel din ziua a cincisprezecea a lui august, si, in ziua cea dinaintea praznuirii, pe cand se duceau fratii la ascultare, ca sa lucreze, le-a spus Sfantul sa vina la ceasul al noualea, ca sa cante Vecernia. Iar acelui incepator i-a zis sa se duca la biserica, la ceasul Vecerniei, sa caute cand toti fratii se aduna, ca sa-i dea si lui vreun cuvant. Asa, s-a si facut. Si, dupa ce au venit parintii, incepatorul a avut o aratare minunata fara sa doarma, ci treaz, adica, a vazut o femeie preafrumoasa intre doi ingeri, stralucind mai mult decat razele soarelui, si un inger tinea un potir plin de paine cereasca si celalalt tinea o mahrama subtire, iar femeia aceea frumoasa, care era Stapana noastra, tinea o lingurita de aur. Si se ducea cate un frate si ingerul ii stergea fata lui cu mahrama. Apoi, se inchina Preasfintei si ea lua lingurita si ii da painea cea cereasca. Acestea vazandu-le, incepatorul se minuna si, apropiindu-se, ca sa se invredniceasca si el de un dar ca acesta, nu si-a dobandit dorinta, caci nici ingerul nu l-a sters, nici Preasfanta nu l-a impartasit, ci i-a zis lui: "Mancarea aceasta este trupul Fiului meu, si-l iau numai cei ce postesc pana seara, in ceasul acesta, si se curata. Insa, tu nu postesti; cum, dar, te vei impartasi cu painea aceasta ?" "Sa ma stearga, macar ingerul, cu mahrama aceea sfanta". Iar ea i-a raspuns: "Daca vrei sa te stearga cu aceasta, sa te ostenesti si tu, cu ceilaiti, pentru ca aceia asuda de osteneala si, pentru aceasta, se sterg, dar pe tine, de care sudoare sa te stearga ingerul ?" Acestea auzind, s-a ingrozit si, alergand la egumen, a zis: "Ati vazut oare, aratarea pe care am vazut-o eu, nevrednicul ?" Iar egumenul i-a raspuns: "Ceea ce ai vazut, a fost spre indreptarea ta. Ca fratii sunt incredintati, ca Preasfanta ii sfinteste, ca sa fie vrednici in tot praznicul sa se impartaseasca cu dumnezeiestile Taine".
De atunci inainte, se ostenea si el, mai mult, si manca mai putin si, asa, sfarsindu-se in fericita ascultare, s-a invrednicit de fericirea cea cereasca. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor Amin.
• Pomenirea Sfintei Ioana Mironosiţa
Această Ioana a fost femeia lui Huza, intendentul lui Irod (Luca 8:3). Cînd
Irod a poruncit uciderea lui loan Botezătorul, el, Irod, a lăsat să fie
aruncat capul sfîntului într-un loc necurat. Această Ioana s-a dus şi a
luat de acolo capul Sfîntului loan şi 1-a îngropat cu cinste la Muntele
Măslinilor. După vreme îndelungată, în timpul domniei Marelui
Constantin, s-a aflat capul Sfîntului loan Botezătorul. Sfînta Ioana
Mironosiţa a fost martora şi a Răstignirii şi a învierii Domnului. Ea
s-a odihnit cu pace.
Cântare de laudă la Sfântul Sever Presbiterul
Cînd mortul a înviat, oamenii l-au întrebat:
„Spune-ne nouă, ce locuri ai văzut, şi cine te-a înviat pe tine?
„Eu într-un loc cumplit am fost, plin de spaimă:
Împresurat am fost de cei negri, de cîini şi de lupi;
Sub pămînt într-o groapă am fost, plină de necurăţie;
Era fără de fund, şi lumină nu era nicidecum.
Sufletul meu sugrumat era de deznădejde,
Cînd deodată un tînăr luminos de mînă m-a luat.
În acele adîncuri deodată un curent de aer s-a făcut,
Şi cei negri fioroși cu capete de cîini
Au prins lătra:
„Acesta al nostru estel
Al nostru, unde vrei să-l duci?!
Au nu vezi că cetăţean al iadului este!?”
Dar îngerul a zis:
„Severus se roagă pentru el!
Porunca Celui Preaînalt este aceasta,
Să-l scot dintre voi!
El într-al lui trup se va întoarce,
Căci iată, Severus voieşte să-l mărturisească
Şi Sfintele Taine să i le împărtăşească lui!
Aşadar, necuraţilor, în lături feriţi!”
Aşa grăit-a îngerul şi cu el împreună
În sus m-a zburat,
Prin recele iad noi am trecut
Prin întuneric de spaimă.
Pînă cînd eu la loc sfînt am ajuns, şi în trupul meu iarăşi m-am întors.
Iată istoria mea, a celui mort.
O, comoara mărturisirii păcatelor
Şi a împărtăşirii!
O, bucuria de a muri curăţit!”
Cugetare
Nimeni nu este mai prost decît acela care nu-şi vede păcatele lui şi virtuţile celorlalţi.
Nimeni nu este mai luminat decît acela care pururea îşi vede păcatele lui şi virtuţile celorlalţi.
Sfîntul loan Hrisostomul îi compară pe cei care văd mereu păcatele altora cu muştele cele rele care se bagă în rănile oamenilor nu spre a le vindeca, ci spre a le adînci şi a le infecta şi mai mult.
„Dumnezeu ne-a trimis în această viaţă ca să ne pocăim”,
a zis Fericitul Teofil de la Kiev (1853). Cel care cunoaşte şi simte că
el se află pe lume spre a se curaţi prin pocăinţă, se cufundă în tăcere
şi rugăciune pentru curăţirea păcatelor lui, iar lacrimile cele din
tăcere şi din rugăciune îl aduc la adevărata pocăinţă. Acelaşi fericit a
mai zis odată:
„Se cuvine să plîngi şi pentru păcatele aproapelui tău; căci fără aceasta, nici un suflet de Dumnezeu zidit nu se va mîntui”.
Deci fiule, cum este scris, să vesteşti păcatele celorlalţi, sau să plîngi pentru ele? Fericitul Teofil zice că să plîngi, pe cînd satana zice că să le vesteşti.
Iată ce testament le-a lăsat Fericitul Teofil cu limbă de moarte
fraţilor lui: „Pomeniţi la rugăciunile voastre pe cel rău-mirositor
Teofil!”. Iată cum vorbea despre sine cel mai sfînt om care se afla la
Kiev în anul 1853.
Luare aminte
Să luăm aminte la vindecarea minunată a celui bolnav de idropică (Luca 14: 2):
- La cum luîndu-1, Domnul 1-a vindecat şi apoi i-a dat drumul;
- La cum şi sufletul meu boleşte de idropică, aflîndu-se sub sarcina iubirii de trup;
- La cum Domnul şi pe al meu suflet poate să-1 vindece, liberîndu-1 de apăsarea întunericului necuratelor patimi trupeşti.
Predică
Despre adăpostul cel de sus – „Cel ce nădăjduieşte în Domnul stă la adăpost” (Pildele lui Solomon 29: 25).
Dreptul se află pururea la adăpostul
Celui Preaînalt, la adăpostul cel de sus. Apa nu-1 va ajunge, nici
potopul nu îl va îneca. Cu adevărat, potopul pe Noe nu 1-a înecat, căci
Domnul i-a fost lui adăpostul cel de sus.
Totuşi, fraţilor, există un potop mai rău decît potopul apelor, şi anume potopul patimilor. Cînd încep patimile să clocotească, cînd încep să fumege şi să se înnegrească, cînd încep să-şi scoată duhoarea lor şi să o răspîndească în jur atunci unde va mai putea fugi omul, sau cine îl va mîntui pe el? El nu va putea scăpa decît la mîna Domnului, şi numai în adăpostul Lui, adăpostul cel de sus.
Potopul patimilor 1-a cuprins şi pe
David, dar el a fugit şi a aflat adăpost sub dreapta Celui Preaînalt; el
s-a izbăvit de focul, de fumul şi de duhoarea patimilor celor care îl
vînau, şi a scăpat la adăpostul cel de sus. Omul nu se poate izbăvi
singur de urgia potopului, numai Domnul îl poate mîntui. Dumnezeu este
Stăpînul norilor şi îmblînzitorul patimilor. Cu adevărat, El este
Adăpostul cel de sus. Noi alergăm la El şi ne ascundem sub marginea
veşmîntului Lui. Cîinele se repede ca un leu la traista săracului, dar
el se face ca un sac de cîlţi înaintea picioarelor stăpînului lui.
O, Stăpîne Doamne Cela Ce şezi pe
tronul cel din înălţime, Tu eşti Adăpostul nostru cel de sus. Milostiv
fii nouă, Doamne, Ziditorul nostru, şi tinde mîna Ta şi ne ridică la
adăpostul Tău cel de sus. Mîntuieşte-ne pre noi de potopul care pururea
ne îneacă. Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!
